sâmbătă, 26 ianuarie 2008

MOCANII


M-a fascinat întotdeauna noul şi prin el necunoscutul totodată. De când intrau mocanii în sat cu coviltirele lor umblătoare îi cercetam îndată ce aflam de venirea lor. Găseam în ei ceva, mereu altceva, altfel decât tipicul zilelor curgând asemănătoare una cu alta în trecerea lor. Aduceau cu ei un miros de neuitat de otavă, mere mocăneşti şi corobeţe, amestecat cu răşina brădetului... o splendoare coborâtă din apropierea lui Dumnezeu, din Munţii Apuseni. Aveau cai învăţaţi, cai de drum, mărunţi dar harnici, fumos dăltuiţi în tihneala lor, cu un pas măsurat atent, mocăneşte, ca şi stăpânii lor, care de când intrau în sat îşi strigau, spre vânzare sau troc, arta meşteşugului lor:

− Hai la ciubară... Hai la scânduri şi la caferi!!

Le sorbeam ochi şi urechi toată şederea în sat, întreg schimbul de mărfuri, căci arareori vindeau, mai degrabă schimbându-şi adusul lor pe bucate, îndeosebi pe cucuruz sfrânit, măsurându-le cu mierţa sau cu feldera, măsură pentru măsură, de cele mai multe ori, mai ales când aveau prune uscate, mere sau pere. Îi însoţeam o postate din traiul lor aspru, de la intrare şi până la ieşirea din sat, şi-mi era dor de muntenii mei îndată ce se pierdeau în zare spre alte locuri necunoscute mie dar care ştiu că-mi polarizau imaginaţia.

Mamă... ce copil eram!!!

Mihai C. Szilagy

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu