Arderile crezului meu literar

Pasionat de literatură şi istorie, de trecutul şi prezentul cultural, scrisul meu este ca o descărcare de sarcini, utile-inutile, în urma unei campanii electorale prin care refuz să trec dezinteresat.
Aleg personal, şlefuiesc cu încăpăţânarea maestrului zidar fiecare piatră vorbitoare cu încredinţarea, de care aş vrea să mă bucur, că nu săpunesc baloane ci, clădesc cu fiecare zi rămânerile-n urmă, trezite delăsări nesănătoase, fără grabă, fără înghesuială.
Întrebările...? Nu pleacă de la mine; doar dacă mă slăbesc puţin, altfel sunt sub continuul lor asediu. Chinuit sunt de întrebări, dar mai mult de impusul impuls de a afla răspunsuri. Şi atunci... caut. Scormonesc mereu, doar-doar voi afla stâmpărul setei. De multe, multe ori mă adăp, până să crăp, da... tot mi-i sete.
Versurile mele – cu ele, când le aflu, îmi lecuiesc arşiţa – sunt închinate; mai toate provin din închinăciune. Mă plec, optimizez prezenţa din adâncul păcii, nu mă opun armoniei mişcării, nutrindu-mă cu înţelegerea dominantei, a minunilor celeste neîncetat revărsate tainic.
Dacă ar fi lămurită nevoia de a curge – Târnavele, Mureşul, Oltul – străvechile şi mereu tinere curgeri, probabil s-ar secătui de conţinut, s-ar goli în albii, s-ar hodini în lipsa de sensuri. Că nu sunt seci este dovada că există, îşi au sieşi, deopotrivă altora, izvor, şi bucură mângâind prezentul clipei cu trecutul lor nestatornic, hrănitor, ţiitor.
Am curs şi eu şi-am stătut. M-am născut şi-apoi, voluntar, am adormit. Sub imperiul curgerilor îmi petrec renaşterea căci, da, sunt fericitul beneficiar al ei.
În naşterea-mi din nou, crezul meu, şi vorbim aici de un întreg buchet de implicaţii, este strâns legat de planul divin, ancorat cu seninătatea ţăranului din mine deoarece,

...În Doamne Ajută
e puternică apologia
sacrul, misterul şi înţelepciunea,
astă descoperire-i ruralului
theologia
ce-nvăluie-n totalitatea Sa
superbă-i goliciunea.

Lăuntric, nu este om, din ţărână făcut şi în ţărână dovedit a se întoarce, precum o arată şi Sfânta Scriptură, să nu se întrebe:
ce este viaţa,
ce este lumea,
care este întocmirea cerurilor,
care-i este destinul propriu…?
Toate răspunsurile par a pleca din natural, însă supranaturalul pare adeseori mai plauzibil.
Pe ce se reazămă Lumea?
Dar necuprinsul cerurilor?
Până unde poate merge înţelegerea umană scrutând necunoscutul ?
Care sunt capacităţile creierului uman?
De unde vine şi spre ce se îndreaptă spiţa omenească?
...În toate căutările sale omul va afla îndeosebi semne de întrebare, mai degrabă decât răspunsuri, asta nu numai datorită faptului că fiecare răspuns naşte noi alte întrebări, cât mai ales capcanei necunoaşterii esenţiale, fie ea voită, nevoită, răuvoitoare, ori inocentă.
Cum este posibilă cunoaşterea esenţială, se întreabă oare mult norod? Dacă s-ar întreba chiar, acest lucru este făcut spre aprofundare, sau pur interogator autostopat din comoditate?
La urma urmei, fără a se întreba măcar despre izvoare, omului care cu credinţă face pasul esenţial pe calea cunoaşterii, înţelepciunea va fi cuvântul care îi va orândui şi schimba destinul vieţii.
Înţelepciune drepţi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, care Adevăr este, ne îndeamnă Biserica, spre cucernică aplecare întru cele sfinte date nouă prin Cartea Cărţilor – Sfânta Scriptură.
Se pregăteşte omul din tot felul de filozofii umane, dar din filosofia Fiului Omului se îngrijeşte oare a se pregăti el suficient? Această întrebare ar trebui să genereze Îndemnul. Aici, în cea mai veche carte, dumnezeieşte dată nouă, pe piatră mai întâi, cu putere tronează Cuvântul care, nesmitit ne arată Calea, Adevărul şi Viaţa.
Abia apoi te poţi considera omule, oricine, orice ai fi tu pe lumea asta! Fiind în Cuvânt, Cuvântul îmbrăţişând. Ei, atunci maestre, îi vedea vrednicia ta. A ta, a ta maestre, multă... cât a ucenicului în debut. Chiar şi aşa, mare eşti, maestre!


Mihai C. Szilagy / Târnăveanu