BUCERDEA GRÂNOASĂ - studiu monografic - Din trecutul negru

Munca iobăgească
în comitatul Târnavei la 1726
(Extras din Emlékkönyv Kelemen Lajos
születésének nyolcvanadik évfordulójára Omagiu lui Ludovic Kelemen la aniversarea de optzeci de ani, Bucureşti, 1957.)

În iunie-august 1726 au fost ascultaţi boierii şi iobagii din Ţara Făgăraşului, având să răspundă la o cuprinzătoare întrebare: Câţi oameni au pribegit din sat, de ce au pribegit şi de ce se pustieşte şi sărăceşte satul din zi în zi? Răspunsurile ample sînt consemnate pe mai multe zeci de pagini (o parte a actului publicată în traducere românească de Ştefan Meteş, situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, Cluj, 1935, I, p.277-364. Originalul în Arh. St. Cluj, Colecţia generală (col. A. Ötvös), dezvelindu-ne o gravă stare de lucruri. Mai bine de o treime de iobagi au pribegit, mai ales în anii din urmă, din pricina sarcinilor iobăgeşti şi către stat. Mărturiile acuză cu deosebire dările noi militare, obligaţiile de a încartirui, de a întreţine armata imperială, multele sarcini iobăgeşti şi cu deosebire obligaţiile de muncă faţă de stăpîn, ş-apoi nesfîrşitele abuzuri legate şi de unele şi de altele. Ţăranii le dezvelesc cu îndrăzneală, viu, colorat, vărsîndu-şi în marginile întrebărilor cît mai mult din amarul vieţii. În răspunsurile lor mărturisirile îşi pierd adesea şirul, se precipită, se îmbulzesc. În dosul mărturisirilor reţinute de scrib se simte interminabilul calamităţilor la care sînt expuşi.
Calamităţile dezvelite de ţărani de aci nu se mărgineau desigur numai de la Ţara Făgăraşului. Ele erau mai generale. Mai generale au fost, se pare, şi cercetările întreprinse de regim. Pribegia iobagilor, pustiirea satelor luase proporţii aşa de mari, încît primejduia economia ţării. Se primejduia cu deosebire sursa principală de venit al statului: dările. Pribegia, pustiirea, sărăcirea scădeau baza fiscalităţii, reduceau numărul contribuabililor, capacitatea lor de plată. Trebuiau neapărat găsite remedii pentru a opri procesul, pentru a întări acea sursă principală de venit a statului care era iobagul contribuabil.
Că şi stările de lucruri, şi investigaţiile au fost mai generale, ne-o arată şi o altă cercetare cu acelaşi obiect, făcută şi aceasta în satele comitatului Târnava. Cercetarea pe care o avem la îndemână poartă pe copertă însemnarea, care-i poate servi şi de titlu: Minuta Generalis Inquisitionis in Inc. Co(mi)t(a)tu de Küküllö Anno 1726 peractae (se găseşte în arhiva Bethlen de Iktár, Arh. St. Cluj.) Cercetarea s-a făcut deci în acelaşi an. Şi chiar în acelaşi răstimp cu cea din Făgăraş. A început în 18 iunie şi s-a încheiat în 5 iulie. Ascultarea , cei drept, e mai restrînsă (cuprinde numai 50 de pagini), au fost ascultaţi numai juzii satelor, nu şi alţi locuitori, depoziţiile lor sînt mai sumare şi adesea mai circumspecte, mai reţinute. În genere ei se reţin de la acuze mai îndrăzneţe în adresa stăpînilor lor şi mai ales al comitatului, când chiar dregătorii lui făceau cercetarea. Documentul rămâne totuşi preţios pentru noi. Pe cele 50 de sînt înregistrate mărturisirile juzilor din 113 sate. Juzii satelor au trebuit să răspundă la patru întrebări:
1.De ce se pustiesc satele şi locuitorii comitatului de o bună bucată de vreme, dacă au fost încărcate peste quantumul obişnuit de dare, dacă li s-au luat bani, vin, grîu, bucate şi alte peste cele impuse?
2.Dacă au fost puşi de domnii lor la slujbe sau de autorităţile comitatului la muncă gratuită(grauitus labor) peste cele rânduite, fără voia lor sau cu sila, şi dacă au fost taxaţi sau globiţi când nu le-au împlinit?
3.Dacă sărăcimea a fost împovărată excesiv, spre ruina ei, cu de-ale bucătăriei la prilej de găzduiri oficiale?
4.Dacă ştiu că darea şi quantumul bucatelor ar fi tot atât de grele sau nu şi pentru norodul din comitatele şi scaunlele vecine, şi dacă disproporţia încarcă excesiv şi e spre ruina satelor comitatului?
Răspunsurile acuză unanim înainte de toate greutatea dării militare, în bani şi în natură, abuzurile nestăvilite la strângerea lor, abuzurile armatelor în staţionare sau încartiruite. Cele mai multe în depuneri le socotesc principalul motiv de ruină şi pribegie. Darea militară foarte ridicată şi nominal sporea mult prin plusurile considerabile pe care le implicau abuzul arbitrarul, la strângerea bucatelor, la înregistrarea, la calcularea lor în bani etc. Sarcina era îngreuantă apoi şi de condiţiile fizice, economice deoseite ale satelor. Unele sate se plîng de calitatea scăzută, de insuficienţa pământului de cultură, altele de secetă, de grindină, de foc, de ciumă sau alte accidente, de lipsa mijloacelor de câştig, de ieftinătatea vinului, care e sursa de venit bănesc a multor sate, de greutatea cu care în genere se câştigă banul. Ca să facă faţă ţăranii au luat împrumuturi mari, încât abia pot plăti dobânzile, necum sumele împrumutate; au trebuit să-şi vînda vitele de lucru, să-şi zălogească pământurile. Darea sporea apoi şi prin faptul că cei rămaşi trebuiau să plătească partea celor plecaţi. Repartiţia oficială se făcea în sume şi cantităţi globale, pe sate care apoi singure trebuiau să facă repartiţia pe oameni. Sporea de asemenea prin scutirile de care beneficiau oamenii în serviciul curţii stăpânului, şi sub acest titlu puteau fi mulţi scutiţi.
Răspunzând la întrebarea a patra, ţăranii ştiu că în alte sate sau alte comitate şi scaune, darea e mai puţină. Sau poate numai li se părea. Dacă am cerceta stările din alte părţi poate nu le-am găsi favorabile sau mult mai favorabile.
Dar în cele ce urmează am vrea să ne oprim asupra răspunsurilor la întrebarea a doua. Vrem să vedem adică la cât se ridicaseră obligaţiile de muncă ale iobagului faţă de stâpînul pământului şi mai ales la cât se ridicau prin abuz. Din asemenea cercetări aflăm şi lucruri pe care urbariile de obicei nu le mărturisesc.Răspusurile la această întrebare sînt mai scurte, mai laconice, dar destul de lămuritoare.
Investigaţia, punând întrebarea dacă iobagii sînt încărcaţi cu slujbă, adică cu muncă iobăgescă peste cea rânduită, se referă desigur la quantumul stabilit în dieta din 1714. Sub presiunea regimului, interesat să reglementeze şi, dacă se poate, să reducă sarcinile iobăgeşti ale supusului, pentru a-i putea spori pe cele către stat, dieta hotăra într-un articol ca slujba să fie de patru zile pe săptămână pentru iobag, de trei zile pe săptămână pentru jeler, rămânând la alegerea stăpânului dacă doreşte slujba iobagului sau jelerului său cu vitele sau cu palmele. Iar, desigur ca să curme motivele de mutare a iobagilor dintr-un loc în altul, dieta hotăra în acelaşi timp ca slujba să fie peste tot aceeaşi şi nici un stăpân să nu-şi pună iobagii sau jelerii la mai multe sau mai puţine zile de slujbă (Cf. Berlász Jenö, Az erdélyi úrbérrendezés problémái 1770-1780, Századok,1941, p.269). Regimul şi dieta ţării cu aceasta călcau o tradiţie juridică, se amestecau în raporturi socotite de drept privat. De aceea au şi simţit nevoia să-şi justifice hotărârea prin interesele obşteşti şi în deosebi prin cele fiscale. Stăpânul pământului însă era greu de convins, cu greu consimte la aceeastă imixtiune, nu renunţă uşor la practicile obişnuielnice de până aci la posibilitatea de a-şi întrebuinţa iobagul nelimitat, după nevoile economiei sale, sau după limitări ori rânduieli stabilite sau consimţite de el însuşi. De aceea uniformizarea se face greu, nu izbuteşte decăt parţial, cu toate revenirile ulterioare asupra ei. Astfel informaţiile nu vor fi uniforme nici în satele comitatului Târnava. Le redăm după mărturiile juzilor, chiar cu cuvintele lor:
Juzii satelor Cund şi Deaj nu dau răspunsuri la această întrebare. Răspunsurile la întrebare lipsesc de altfel la mai multe sate. Ceea ce ne lasă să presupunem că în asemenea sate nu se depăşeau în genere zilele de lucru stabilite. Când, bine înţeles, juzi nu se feresc pur şi simplu de răspuns sau nu s-a omis întrebarea. La altele juzii înşişi răspund că nu sunt încărcaţi peste rânduială. Judele satului Alma însă, Ion Vasile , mărturiseşte că, cu deosebire pe partea lui Sigismund Bánffi, iobagii sunt încărcaţi peste măsură cu slujbă (muncă) iobăgească, mai ales în timpul lucrului de vară, când în unele săptămâni nici o zi nu li se lăsa pentru lucrul lor. Greu le-a căzut cu deosebire că în timp aspru de iarnă au fost mânaţi să cărăuşească sare de la Turda la Partoş, şi pentru că nu s-au putut duce, dregătorul lui Bánffi l-a globit pe fiecare om cu boi cu câte 1 florin şi 82 de bani. În Şmig, peste rânduială, pe iobagi îi mână în slujbă numai văduva lui Gabriel Henter, Susana Balog. Ea îi mână în slujbă fără soroc, de multe ori nelăsând oamenilor săi nici o zi în săptămână. Judele satului Idiciu spune doar atît, că slujba pentru stăpâna lor se îngreunează zi de zi. Judele din Dumbrăveni, Man Dragul, declară că dregătorii stăpânului nu-i încarcă cu slujbe peste rânduială. Cel din Ceuaşi însă drept motiv al sărăcirii satului socoteşte nu atât „porţia” (darea militară) grea cât faptul că iobagii orfanilor conţilor Samuel Bethlen şi Alecse Bethlen fac slujbă prea grea, că îi mână toată săptămâna în fiecare zi, iar la secere trebuie să meargă cîte doi oameni de casă. În Giacoş Sigismund Bánffi în iarna trecută şi-a silit iobagii să cărăuşească sare de la Turda până la Partoş pentru negustorie, şi dacă omul sărac nu a putut merge de asprimea iernii dregătorul său a tras de pe fiecare câte doi florini ungureşti. În Bachnea iobagii sunt de asemenea încărcaţi cu slujbe peste rânduială, în câte o săptămînă nelăsându-li-se nici o zi de lucru pentru ei. Şi mai greu se plânge judele din Lepindea, Ion Boncea: „Dregătorul orfanilor contelui Alecse Bethlen ne îngreunează peste măsură cu slujba, nelăsând bietului iobag nici o zi în săptămână, ba vara scoate şi câte doi oameni de casă şi-i ţine în slujbă toată săptămâna; din pricina porţiei grele şi a slujbei domneşti am ajuns cu totul lipiţi pământului, am rămas şi fără vite de jug”
Judele din Vameş-Odrihei, Ursu Cătana, declară că stăpânii de pământ nu i-au încărcat cu slujbe peste rânduială, decât domnul Petru Daniel de când a început să-şi clădescă în sat casă şi moară, îşi mână oamenii la lucru aproape în fiecare zi. În Laslăul-Român iobagii sunt iarăşi foarte încărcaţi cu slujba, dregătorul orfanilor contelui Ladislau Bethlen în timpul strânsului bucatelor ia şi aici câte doi oameni de casă, ţinându-i în slujbă săptămâna întreagă. Greutatea dării şi a slujbei iobăgeşti sunt pricinile de căpetenie ale sărăcirii şi pieririi noastre – mărturiseşte judele satului Simion Oprean. Cam la fel mărturiseşte şi judele satului Laslea Mare, Andrea Henig: „Dregătorii stăpânilor noştri de pământ, ai măriilor sale răposatului conte Alecse Bethlen şi Samuel Bethlen iarna nu ne silesc la mai mult de trei zile pe săptămână, vara însă n-avem nici o zi în care să nu fim mânaţi la slujbă; ba în timpul strânsului bucatelor fiecare gazdă trebuie să ieşim în slujbă cu câte încă unul şi să petrecem săptămâni întregi în munca domnilor”
Judele din Sîntiuoana se plânge şi el de aceeaşi greutate a slujbei. Mai mult, aci fiindcă slujba se face departe, iobagii trebuie să stea în slujbă, cu vitele lor, şi câte cinci-şase săptămâni în şir, bietului iobag nelăsându-i domnii nici măcar o zi, şi tot aşa şi când slujesc în hotarul satului nu-i lasă omului sărac nici o zi, decât doar dacă nu se poate sustrage de la slujbă vreuna. Judele din Hundorf socoteşte slujba domnească grea mai ales când trebuie să slujească câte patru zile pe săptămână cu vitele.
O situaţie grea pentru iobagi în Seleuş. La slujbe peste cele rânduite îi pun aci contele Iosif Teleki, Mihail Baranyai, Simion Orbán, Andrei Marai, Iosif Balogh, care nu le lasă oamenilor nici măcar o zi din săptămână. Şi pentru că trebuie să-şi facă slujba şi departe, unii au sărăcit într-atâta, încât soţiile lor câştigă lucrând cu ziua şi pâinea pe care o mănâncă ele, şi pâinea bieţilor bărbaţi lucrători în slujbă. Contele Iosif Teleki îşi apasă iobagii şi cu aceea că, împărţindu-le la culesul viilor caşi, le ia de fiecare caş câte şapte vedre de must. O mare greutate a căzut aspura lor de când a început să se fiarbă în satul lor silitră. Ofiţerul cuprinzându-le păşunea face fân pe ea, iar caii şi-i paşte în hotarul oprit al satului. Îi omoară apoi cu cărăuşitul (forspont). Şi numai pentru a merge până în satul vecin, pofteşte căruţă cu patru cai pe care dacă sătenii o refuză, îi goneşte, îi ameninţă cu bătaia, pentru aceasta a bătut greu şi pe judele satului mai deunăzi. Îi omoară şi cu altele. Dacă comitatul nu se-ndură la o lecuire, ne temem de urmări rele – mărturiseşte judele Ştefan Auer.
În Domald contele Iosif Teleki şi doamna Gabriel Csáki sînt cei care-i încarcă peste măsură, vara mai ales nelăsîndu-le bieţilor iobagi nici măcar o zi de lucru pentru ei. Tot Iosif Teleki îşi mână iobagii la slujbă în fiecare zi dacă e nevoie şi în Zagăr. În Ormeniş iarăşi pe părţile urmaşilor conţilor Alecse şi Samuel Bethlen sînt mai încărcaţi iobagii, sînt mînaţi în slujbă cu vitele săptămâna întreagă. Cei de pe partea urmaşilor lui Ioan Bethlen, slujind în Berchieş (comitatul Cluj), sînt ţinuţi acolo în slujbă şi cîte zece săptămâni în şir ,,şi nu li se dă nici măcar pâine uscată amărâţilor” – declară judele Andreas Kádár.
În Chendu Mare nici unul din stăpîni nu încarcă pe iobagi cu mai multă slujbă ca Samuel Szombatfalvi. Judele din Hetiur, spune că stăpânii de pe pământ nu-i silesc la mai mult de patru zile pe săptămână. În Nadeş iarăşi contele Iosif Teleki, dar şi Sigismund Szeredai sunt cei care nu lasă nici o zi de lucru pentru sine iobagului. În Ţigmanduru contele Samuel Bethlen e cel care îşi încarcă mai mult iobagii, căci de la fiecare pretinde să dea un biriş (simbriaş) la curtea din Bachnea şi astfel patru inşi 96 de florini anual birişilor (argaţilor) tocmiţi să slujească pe măria sa. În Filitelnic iobagii nu sunt încărcaţi cu slujbă peste cea rânduită. În Senereuş cel care îşi încarcă mai mult iobagii e Sigismund Horváth, care nici el nu lasă în unele săptămâni nici o zi iobagilor săi . Contesa Gabriel Csáki, luând surugiu pe fiul unui iobag, am auzit – spune judele - pe săracul om plângându-se că de slujba fiului său nu se ţine nici o seamă, că totuşi trebuie să facă şi el patru zile la săptămână în rând cu ceilalţi iobagi.
În Şomoştelnic unora abia li se îngăduie o zi sau două pe lună pentru nevoile lor. În Satu-Nou – răspunde judele Mihai Csizmadia – uneori nu suntem mânaţi la slujbă iobăgească peste rânduială. Deci, obişnuit da. Judele din Tirimia declară că iobagii nu sunt încărcaţi cu slujbă peste măsură şi peste rânuială. Tot aşa şi cel din Beşineu şi din Deag. În Chirileu slujba s-a îngreunat şi s-a ridicat peste cea rânduită cu clăditul iazului morii din Sânpaul. La Vidacuta iobagii fac cu vitele patru zile, cu palmele mai adesea câte şase zile pe săptămână. Şi în Lăscud, Ioan Turóczi şi Iosif Tordai îţi mână în slujbă iobagii câte şase zile aproape în fiecare săptămână. În Dumbrăveni mai greu îşi încarcă iobagii Sigismund Balog, care cele mai adesea nu le lasă nici o zi pe săptămână pentru lucrul lor. În Custelnic Petru Dániel, în toiul muncilor agricole, nu lasă iobagilor săi nici o zi. Tot aşa fac Ioan Turóczi şi Iosif în Subpădure. În Giuluş mai greu îşi pune la slujbă iobagii Martin Keresztúri şi Iosif Maksai. În Sălcud Petru Dániel şi Gabriel Szalánczi abia lasă iobagilor câte patru-cinci săptămâni pe an pentru economia lor. În Cipău stăpânii, în tipul lucrului, îşi mână la slujbă iobagii în fiecare zi, afară de Duminică. În Bord nu sunt mânăţi peste rânduială. Nici în Abuş – declară juzi. În Cucerdea mai greu slujesc iobagii pentru economia lor. Şi în Şeulia Gabriel Szalánczi îţi mână iobagii în slujbă în fiecare zi şi dacă vreunul ar rămânea cumva vreo zi, judele domnesc îi ia numaidecât zălog. În Cerghid la cea mai grea slujbă îşi pune iobagii Mihai Szeredai, care, când are nevoie, îi ia pe săracii oameni cu vitele şi îi ţine în slujbă şi câte o lună şi mai mult, - spune judele Vasile Marian. În Corneşti slujba iobăgescă nu e hotărâtă, stăpânii îi pun la muncă atunci când vreau; mai ales în timpul strânsului îi pun în fiecare zi. În Adămuş sunt încărcaţi mai ales iobagii lui Ladislau Mikola şi Ştefan Mikes care, partea cea mai mare a timpului de lucru petrecând-o în slujba stăpânilor, ei au trebuit să rămână neputincioşi – spune judele Georghe Csikos. În Găneşti nu li se cere mai mult de patru zile pe săptămână, dar de cele doă zile rămase nu se pot folosi din pricina poştăşitului şi cărăuşitului pentru găzduiţi. Cei din Săuca nu pot avea acum nici o zi liberă, trebuind să facă de straje şi să slujească mereu şi la bucătăria ofiţerului cu încartiruirile. Mai ales în timpul strânsului bucatlor, nici în Şaroş nu li se lasă iobagilor nici o zi. În Boian iobagii slujesc Fiscului cu vitele, în puterea lor (adică nu în tovărăşie cu altul), câte patru zile la săptămână, cu palmele aproape în fiecare zi. În Dîmbău la slujbă mai grea îi pune iarăşi Ladislau Mikola, care cele mai adesea nu le lăsa nici o zi din săptămână. În Crăieşti Francisc Pekri nu lăsa omului sărac nici o zi pentru munca sa, nici iarna, nici vara. În Tătârlaua slujesc, în puterea lor patru zile pe săptămână. Tot aşa şi în Sântămaria, Feisa, Lodroman. În Crăciunel, iarăşi, stăpânii nu-l slobod pe omul sărac, nici carul lui din slujbă toată săptămâna. În Veseuş, de când stăpânul a început să clădească în sat, iobagii sunt mânaţi în slujbă aproape în fiecare zi. În Chesler domnii Versányi şi Gaspar Szabó sunt cei care mână pe iobagi în slujbă peste rânduială. În Micăsasa mai mult îşi încarcă iobagii domnii Adam Árkosi, Sigismund Varsányi şi Mohai; adesea nici duminica nu lăsa în pace pe săracii iobagi, - declară judele Oprean Raica. În Biia stăpâni nu-i silesc la slujbă peste rânduială. Nici în Tăuni. Nici în Glogoveţ nu sunt siliţi la mai mult de patru zile pe săptămâna. În Sânmiclăuşi cu palmele iobagii îşi slujesc stăpânii cinci zile pe săptămână. Tot aşa şi în Căpâlna de Jos. În Petrisat – spune judele Mihail Bolgár – „rândul slujbei domneşti noi nu-l ştim ,,pentru că numai atunci nu slujim când nu poruncesc măriile lor”.
Aceeaşi situaţie şi în Bălcaciu şi Jidvei. În Valea Lungă mai greu îşi încarcă iobagii contele Ştefan Bethen, Ioan Ogron, Ladislau Pápai, care, mai ales în timpul strânsului, nu lasă nici o zi pe săptămână oamenilor lor. În Lunca acelaşi Adam Árkosi nu lasă în pace pe bietul om nici Duminica. Doar judele din Sîncel dă răspunsul favorabil stăpânilor, că din pricina slujbei domneşti ei nu sărăcesc. Răspuns valabil – după text – şi pentru satul Pănade. În Spini iarăşi, după declaraţia judelui Petru Mărinean, nu sunt încărcaţi cu slujbe peste rânduială. În Valea Sasului în schimb, stăpânul pământului, Samuel Keméry îşi mâna în slujbă iobagii în fiecare zi. În Şona mai greu îşi încarcă iobagii Adam Radák şi Ioan Keszei; cele mai adesea nici ei nu lasă nici o zi bieţilor iobagi.
Iată o serie de informaţii dezvelind gravitatea obligaţiilor de muncă ale iobagului faţă de stăpânul său la acest răstimp. Obligaţiile de muncă au devenit grave şi prin cantitatea şi prin neregularitatea s-au nelimitarea lor. Numărul zilelor de lucru stabilit de dietă în 1714 e foarte ridicat. Dar nici acest număr ridicat nu se respectă, e depăşit adesea. În genere stăpânul acceptă greu o reglementare sau o limitare. După cum arată şi mărturiile juzilor, în puţine sate se respectă întocmai hotărârea dietei. Depăşiri şi în minus şi în plus. Şi poate uneori numai juzii declară că e respectată, de teama de a nu-şi provoca stăpânii. În genere, stăpânul preferă obiceiul stabilt în funcţie de nevoile economiei lui sau nelimitarea în sensul de a-şi putea lua la muncă iobagul atât şi atunci când vrea sau când are nevoie. A nu trece peste rânduială, în răspunsurile juzilor înseamnă desigur a nu depăşi hotărârea, adică a nu lua la muncă pe iobag mai mult de patru zile la săptămână, ci numai atît sau mai puţin. Din răspunsuri însă reiese că unii stăpâni menţin nelimitarea, alţi nesocotesc limitarea, iau pe iobag la muncă şi cinci zile la săptămână, mulţi îl iau toată săptămâna, mai ales vara, în toiul muncilor agricole, nelăsându-i, nici o zi pentru propria-i economie, sau aproape nici o zi. Ba unii nu-şi lasă în pace iobagii nici duminica. Iobagul tot timpul în slujba stăpânului său, cu vitele sau cu palmele, trebuie să-şi lase propria gospodărie în seama femeii sau familiei sale.
Întrebuinţarea nelimitată a iobagului, tot timpul sau aproape tot timpul, pe care o descoperea ascultarea din Ţara Făgăraşului deci nu e sporadică, nu e ceva izolat, nu se reduce numai la cazuri rare, ci e mult mai răspândită e destul de obişnuită chiar.
Se înţelege, obligaţiile faţă de stăpân ale iobagului nu se mărgineau la atât, el era obligat şi la alte prestaţii. Peste ele veneau sarcinile publice, faţă de stat, faţă de comitat, de sat, de biserică. Pe lângă darea militară, în bani şi în natură, pe lângă toate calamităţile, încartiruiri şi întreţinerii armatei, veneau lucrările publice (la cetăţi, la drumuri), cărăuşiile pentru armată, cărăuşiile cu sare, cu silitră, întreţinerea slujbaşilor, călătorilor oficiali, a executorilor, poştăşitul şi altele.
Mărturiile juzilor cele mai adesea declară darea militară (porţia) ca cea mai apăsătoare sarcină, motivul principal al sărăcirii şi pribegirii iobagilor. Aceasta e fără îndoială grea şi apăsătoare, şi prin cantităţile ei, şi prin abuzurile care o agravau. Să fie însă mai mare sarcină decât prestaţiile iobăgeşti? Fără îndoială nu. Oricum după datele servite de juzi, ea nu se poate apropia de valoarea muncitorilor iobăgeşti ale supusului. Ea e socotită acum mai apăsătoare decât toate, desigur nu numai pentru cantităţile sale, ci mai ales pentru că ea se ridica cu greutate peste sarcinile iobăgeşti, că se lua din ceea ce iobagului trebuia să-i rămână dupa servirea prestaţiilor sale, că se lua şi în natură, dar mai ales în bani, pe care el îi câştiga greu. Şi e socotită mai grea, desigur, pentru că iobagul în bilanţul judecăţii sale nu-şi evaluează munca.
Peste aceste calcule şi comparaţii însă, se ridică o gravă realitate. Un ansamblu de sarcini senioriale şi de stat, cu toată trena lor de abuzuri strivesc pe iobag, îl sărăcesc, îl silesc să pribegească. Şi în acest ansamblu cu deosebită greutate apasă obligaţiile lui de muncă.
În imaginile prezentate anterior se înscrie şi munca iobăgească, a „ghirişilor”(ghiriş = biriş = simbriaş) de la Bucerdea Grânoasă, aparţinătoare Comitatului Târnavei, în perioada din primul sfert de secol al XVIII-lea, mai mulţi proprietari de pămănturi apăsând crunt ţărănimea, iobăgind-o, obligând-o la interminabile munci cu palmele, cu vitele, cât mai multe zile pe an.

Mihai C. Szilagy