miercuri, 30 aprilie 2008

Din ruini în braţele lui Dumnezeu.


PĂSTORUL CEL BUN


SEMINAR

COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DRD.

ANTON RUS

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN I, TEOLOGIE PASTORALĂ



BLAJ, 2006


INTRODUCERE

Constituţia despre liturgie, Sacrosanctum Concilium, al Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea, ne spune despre păstorii sufleteşti că, aceştia se vor îngriji cu zel şi răbdare de formarea liturgică precum şi de participarea activă a credincioşilor, atât interioară cât şi exterioară, după vârsta lor, condiţia, felul de viaţă şi cultura lor religioasă, îndeplinindu-şi astfel una din principalele lor îndatoriri de împărţitori fideli ai tainelor lui Dumnezeu. Vor avea totodată grijă să-şi conducă turma nu numai prin cuvânt, ci şi prin exemplu[1]. Nu se poate spera realizarea acestui obiectiv dacă înşişi păstorii sufleteşti nu sunt ei mai întâi pătrunşi de spiritul şi puterea liturgiei şi nu devin maeştrii ai ei[2]. Aceştia trebuie să primească o formaţie adecvată şi îngrijită în vederea acestei misiuni, în institute specializate[3]. Ei trebuie să pătrundă tot mai adânc ceea ce îndeplinesc în funcţiunile sacre, să trăiască viaţa liturgică şi să o împărtăşească şi credincioşilor care le-au fost încredinţaţi[4].

CHEMAREA LA PERFECŢIUNE

Tinerilor seminarişti, perfecţiunea li se pare uşor de atins. Primul entuziasm este ca vântul pentru velatura unei corăbii. Dar mai târziu va veni experienţa calmului sau a furtunii sau a vântului împotrivă suflător. Cu toţii însă, în ciuda acestora, suntem întotdeauna chemaţi la perfecţiune ( cf. Mt 5, 48). Evanghelia este pentru toţi cu aceiaşi valabilitate. Ea ne spune: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt 5, 48). Mântuirea este deschisă tuturor celor ce doresc să-şi salveze sufletul, nu este un privilegiu rezervat unui anumit statut, laici sau persoane consacrate. Urmând calea Evangheliei, s-ar spune că urmăm o viaţă conformă cu a protagonistului ei, Domnul nostru Isus Cristos. Termenul con form putând indica doar o formă exterioară, cu toate că are şi sensul de identic, ne conduce mai degrabă la o mai eficientă şi imediată cale în Cristos, originalul şi originarul. Adevărata perfecţiune se află numai în unire cu cel care deţine suma tuturor perfecţiunilor, artizanul artizanilor, Dumnezeul puterilor cereşti.

Dar a văzut cineva pe Dumnezeu?

Da! Fiul Său, Isus Cristos , Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (Mt 16, 16) ne conduce la El; prin Acesta, Tatăl ni s-a făcut cunoscut (In 1, 18), Fiul său fiind unica poartă care ne conduce la Tatăl.(In 7, 8). Mintea şi inima trebuie să se identifice cu prototipul, căci cine nu are viaţa plină de bogăţia harurilor sale cristice nu va reuşi, cu toată voinţa, să fie o copie a Sa. Drumul urmat de gândurile Sale, acesta este de urmărit şi de reconstituit mai mult decât un itinerar al faptelor, al paşilor, spre care l-au purtat tocmai cele dintâi.

Cine caută frumuseţea, instinctual caută ceea ce este pentru el cel mai frumos, la care asociază şi binele, căutând pe Cel ce singur este bun (Mt 19, 17). Scopul vieţii este imitarea lui Dumnezeu, în măsura în care este posibil omului, spunea Platon, dar acest ţel nu este uşor de atins.

Cartea Genezei spune să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Cristos este imaginea perfectă a perfecţiunii lui Dumnezeu. Părinţii răsăriteni ai Bisericii vorbesc despre imaginea pe care omul o primeşte în timpul Botezului, acel tipar al asemănării, care se desăvârşeşte apoi prin voinţa de perfecţionare tot restul vieţii. Imaginea îşi construieşte destinul propriu. Sfântul Grigore cel Mare, spune că sfinţenia este imaginea lui Dumnezeu, care se întipăreşte în sufletul omului cu pecetea darului Sfântului Spirit, omul pământesc devenind ceresc, omul lui Dumnezeu pe pământ. Acesta are o voinţă mai puternică de a respecta legile morale, canoanele bisericeşti şi este mai ordonat şi mai prompt în rezolvarea îndatoririlor sale.

Respectarea poruncilor ne călăuzeşte către sfinţenie, astfel primim îndreptări. Să nu uităm, totuşi, că Isus era contra fariseismului, contra unei respectări doar exterioare a legilor, pe câtă vreme valorile interioare suferă în modul cel mai dureros. Omul zilelor noastre, om practic, ar trebui să-şi folosească mai mult puterile pentru a face ceva concret pentru Biserică, pentru viaţa socială, pentru drepturile omului. Azi nu mai sunt suficiente smerenia, îndelunga meditaţie, adoraţia excesivă, şi abnegaţia. Şi omului postmodern îi este la îndemână ceea ce de-a lungul timpului a fost izvor de înţelepciune, pentru omenire, Sfînta Scriptură, depinzând numai de el însuşi dacă o va primi în viaţa sa. Cuvântul Vieţii veşnice va afla cel ce cu pioşenie se apleacă asupra cărţii cărţilor, învăţătura Bisericii dintru începuturi. Cuvântul Adevărului absolut este cuprins în Biblie şi altă carte ca ea nu-i: este ca hrana care ne hrăneşte, ca soarele care neîncălzeşte, ca ochii care ne luminează, este tot ce se poate întâmpla mai bun şi mai frumos şi mai cu folos omului integral, trup şi suflet, precum şi umanităţii întregi.

Cum putem accede la această oxigenare a vieţii pământeşti, tot mai poluată, mai murdară, care altfel duce inevitabil la deloc subite morţi spirituale, este doar o stare de curăţenie generală şi descălţare la intrarea pe acest tărâm misterios şi sacru. „Actul de a se descălţa simbolizează purificarea şi asceza, care îi îngăduie sufletului să simtă Prezenţa divină. Origen (Hom. Ios. VI, 3) vede în această poruncă necesitatea de a dezlega picioarele sufletului nostru, ca să nu le mai ţină în loc nici o legătură a morţii. Întrebându-se de ce Isus Nave trebuie să se descalţe într-un ţinut aflat încă sub dominaţia răului (păgânii), Origen răspunde că Prezenţa lui Dumnezeu sfinţeşte orice loc, indiferent de calitatea lui naturală (bună sau rea)”[5].

În limbaj bisericesc (fig.) Dumnezeu este socotit Părinte, creator şi protector al oamenilor. În accepţiunile dicţionarului explicativ al limbii române, prin părinte se mai înţeleg următoarele: tata şi mama, fiecare dintre cei doi părinţi; strămoşi, străbuni; orice bărbat considerat în raport cu copii săi, tată al lor; îndrumător, călăuzitor, protector spiritual; fondator, întemeietor, iniţiator (al unei ştiinţe, al unei mişcări culturale etc.), şef al religiei creştine, întemeietor sau conducător al Bisericii creştine, sau însuşi Sfântul Părinte Papa. Şi preotul este numit Părinte, ca un conducător spiritual al unei comunităţi locale, apropiat de originea latină a cuvântului parens, parentis. Dorind a pătrunde sensurile a ceea ce înseamnă a fi spiritual, legat de părintele spiritual, vom descoperi asociat acestuia inteligenţă, deşteptăciune, agerime şi...umor; este ceva care aparţine spiritului, privitor la spirit; ideal, imaterial; sufletesc. Cel mai adesea spiritualul este aflat aparţinând religiei sau bisericii; este bisericesc, religios, înrădăcinat în spirituel-ul limbii franceze, atât de generos împodobind frumoasa limbă română[6].

Imaginea unui părinte spiritual este aceea de tată şi mamă, de contopire şi înţelegere interioară, de iniţiator şi întreţinător al focului sacru, curăţitor şi mântuitor. Un părinte spiritual nu moare niciodată, tocmai datorită acestui spirit viu al său pe care-l transmite celor în nevoi aflaţi la acest capitol în anumite momente delicate ale vieţii, care mai apoi, chiar în lipsă fizică, prezenţa lui va fi pentru totdeauna o realitate, ceea ce-l nemureşte fiind inevitabil întipărit ca un poem testamentar:

Testamentul unui părinte spiritual către discipolul său

- duhovnicului meu -

Îţi aminteşti cum vorbeam?

Iată-mă acum în faţa ta pentru a vorbi inimii tale,

aşa cum tu ai vorbit din inima ta.

Nu ai spus multe, e adevărat,

dar am auzit, dincolo de cuvinte, vocea sufletului tău.

Fii bun sfătuitor la rândul tău,

chiar dacă nu foloseşti multe cuvinte;

tu vorbeşti puţin, şi nu cu gesturi atotştiutoare,

deoarece tu nu faci gesturi pretenţioase

Învaţă cu sufletul, învaţă cu viaţa ta.

Aşteaptă până ce sufletul vorbeşte,

şi respectă cu delicateţe tăcerile sale

şi tainele sale.

Nu face mult zgomot.

Ia seama:

ceea ce îi face bine unui suflet

îi poate fi vătămător altuia;

ceea ce astăzi îi poate fi de ajutor

îi poate deveni mâine o piedică.

Dar cine îi poate zice sufletului

de ce anume are nevoie?

Cum se va putea ajuta un suflet

zidit cu prejudecăţi?

Poate nu trebuie să-i tulburi

şi nici să-i împiedici calea.

Doar să fii o făclie netulburată

în zilele sau nopţile vieţii umane.

Poate cineva are nevoie de tine. Şi tu de el.

Chiar dacă el nu trebuie şi nu vrea să-ţi arate

sufletul său în toată goliciunea sa:

are ceva sacru în el, ceva sacru.

Există realităţi care rămân

veşnic inaccesibile oricărui ochi creat,

realităţi pe care nici o făptură nu le poate viola

prin înşelăciune sau cu forţa.

Doar Dumnezeu le cunoaşte,

El, care deja locuieşte în adâncul sufletului,

dincolo de uşile tăcute.

Există puţini oameni

care pot să-i înţeleagă pe alţii.

Care pot să-i asculte pe alţii.

Trebuie să mergi la ei ca unul dintre ai lor.

Preoţii au o mare putere asupra inimii omeneşti.

Tu exişti pentru persoanele care au nevoie de tine.

Fiecare om trebuie să fie o călugăriţă milostivă

pentru cei din jurul lui.

Nu trebuie să fi doar copleşit de bunătate,

ci să dezvolţi mugurul de bunătate

care este în fiecare om.

Poate oamenilor nu li-e mai foame şi sete

de iubire şi bunătate.

Le-au uitat.

S-au prea obişnuit cu lipsa lor.

Mulţi i-au rănit, uitat, dispreţuit.

Şi acum li-i teamă

să-şi apropie pe cineva de suflet.

L-au închis şi trăiesc fără de el.

Le este frică să-l deschidă.

Şi poate nu este vina lor.

Poate, dacă am înţelege

nu doar o dată,

dacă dorinţele, aşteptările, surâsul, plânsul

altora ar fi sacre pentru noi,

poate atunci am descoperi iubirea.

Dacă eşti egoist,

oamenii care te înconjoară

simt că tu eşti departe de ei.

Tu rămâi în singurătatea ta,

chiar dacă te apleci spre frământările lor.

Astfel vor rămâne nemulţumiţi

ca nişte amăgiţi.

Poate oamenii te iubesc,

te cinstesc, se înghesuie în jurul tău.

Trebuie să ştii că se va întâmpla să-i dezamăgeşti.

Nu ai destul timp, nu ai atâta putere.

Ştiu că eşti un om care le poate zice altora:

luaţi trupul meu şi sângele meu,

hrăniţi-vă cu mine, trăiţi din mine,

vreau să fiu pentru voi mâncare şi băutură,

putere, lumină şi căldură.

Dar uneori nici oamenii nu au încredere.

Sau noi suntem obosiţi.

Nu ne putem împovăra peste puterile noastre.

Ştiu că iubirea rupe vase de alabastru.

Dar uneori al nostru nu este plin.

Lasă altora înclinaţiile lor,

felul lor de a trăi, de a vorbi şi de a tăcea.

Uneori gândesc drept.

Dumnezeu găseşte că merită să fim buni.

Deschide-te lui Dumnezeu,

deoarece El iubeşte întinderea

unde să se poată revărsa.

Când vorbeşti altuia,

lasă uneori tăcerea să intre între voi,

tăcere care, între voi,

este ca un copil care se găseşte între părinţi

şi care îi separă şi totuşi îi uneşte.

Toate cuvintele pe care ni le spunem unul altuia

sunt doar nişte picături;

ceea ce este mai mult şi ceea ce este mai bun între noi

rămâne întotdeauna nerostit.

Tu ai destăinuit ochilor mei taina inimii tale.

Altfel nu aş fi cutezat vreodată să scot o vorbă

şi cu atât mai puţin să intru în adâncul sufletului tău.

Se caută oameni care care să zică şi să dea

ceva sufletului nostru.

Chiar şi un sfânt are clipe

în care ar vrea să-şi plece capul

pe umărul altuia.

Cei care nu vroiau să recunoască,

au devenit ursuzi şi nefericiţi.

Tu ai nevoie de mine.

Te pot ajuta.

Vreau să-ţi stau aproape.

Vreau să auzim ceea ce Dumnezeu ne va spune.

Îţi mulţumesc pentru încredere.

Îţi cunosc inima;

poţi avea încredere în mine

ca într-un frate credincios.

A trecut mult timp de când ai venit la mine;

dar în sfârşit am înţeles ceea ce porţi în suflet.

Dincolo de cuvinte.

Lumina este mai rapidă decât sunetul,

decât cuvintele căutate.

Şi eu mă încred mai mult în această lumină.

Îţi pot da răspunsul pe care-l ai deja în tine.

Gândurile şi idealurile cele mai diferite,

dacă sunt sănătoase şi sfinte, duc la Dumnezeu.

Chiar dacă drumul este greu.

Se întâmplă chiar ca cineva care şi-a consacrat viaţa

iubirii şi slujirii oamenilor,

să fie tulburat de întrebarea:

Ce înseamnă cu adevărat religia, religia mea?

Şi un altul nu reuşeşte să înţeleagă cu exactitate

ce ar însemna în fond

căsătoria şi problemele ei interminabile.

Tu ştii că eu nu vreau să acopăr

sau să minimalizez lucrurile.

Chiar dacă o parte a oamenilor

nu are curajul să privească în adâncime,

ţie pot să îţi arăt totul,

până şi valoarea ta.

Dragul meu, ţi-am spus multe lucruri.

Dar nu ajunge. Va veni o zi...

Va veni timpul în care nu te vei îndoi

doar de mijloace,

ci până şi de calea ta spre Dumnezeu,

timp în care viaţa ţi se va părea mizerabilă.

Iată marea tragedie.

Atunci va trebui să speri, să lucrezi, să te rogi;

atunci când, cu puterile frânte te vei lovi de îndoieli,

atunci Dumnezeu te va lua în braţele Sale.

Din ruini în braţele lui Dumnezeu.

Când îndoiala va ameninţa să te ucidă,

tocmai atunci vei fi în apropierea vieţii.

Va trebui să te lipseşti de mine.

L-ai văzut pe Dumnezeu de aproape.

Eu trebuie să mă retrag.

Va trebui să prinzi rădăcini în noul pământ

unde Dumnezeu te va transplanta.

N-am vrut niciodată să te câştig pentru mine

şi cu atât mai puţin să te reţin.

Din prima zi am avut o singură dorinţă,

aceea de a te călăuzi spre Dumnezeu.

Te reîncredinţez Spiritului înţelepciunii Sale,

Fii disponibil lui Dumnezeu şi oamenilor.

Mergi pe calea ta, prietenul Dumnezeului meu!

Fiecare dintre noi îşi cunoaşte acum

cu certitudine steaua sa.

Între noi este doar Dumnezeu.

El este în acelaşi timp

Depărtarea şi apropierea noastră.

Te binecuvântez.

Îţi strâng mâna şi privesc în ochii tăi,

dragul meu prieten,

şi nu găsesc nici un cuvânt.

Îţi mulţumesc că mi-ai încredinţat

cele mai tainice lucruri

ale sufletului tău,

care sunt pentru mine ca un sanctuar

în care trebuie să păstrez tăcerea.

De aici încolo nu mai pot nici să cer, nici să sfătuiesc.

Doar un cuvânt de rugăciune

îmi vine acum pe buze[7].

CONCLUZIE

Problema răsplăţii, nu se pune la Dumnezeu; tot ce face pentru om este gratuit din iubire pentru cel întocmit după chip şi asemănare. Aceiaşi problemă, din perspectiva umană, îşi găseşte rezolvarea în Cartea Înţelepciunii. Folosindu-se de distincţia dintre trup şi suflet şi de doctrina nemuririi sufletului (idei specifice gândirii greceşti), autorul acesteia afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om pentru nemurire (2, 23) şi că răsplata înţelepciunii este tocmai această nemurire care asigură celui care o posedă un loc lângă Dumnezeu (6, 18-19). Ceea ce se petrece aici pe pământ nu este decât o pregătire a altei vieţi, în care drepţii vor trăi cu Domnul, iar cei răi îşi vor primi pedeapsa. Aici se manifestă misiunea nobilă a păstorului sufletesc, în această pregătire [8], urmând exigenţele chemării la perfecţiune, dobândind înţelepciunea, care ne arată întruchiparea ei în dumnezeire.

ABREVIERI

Ed. – Editura

nr. – numărul

p. – pagina

pp. – paginile

BIBLIOGRAFIE

· *** Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

· ***Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.

· *** Septuaginta, volum coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Ed. Polirom, Bucureşti-Iaşi, 2oo4.

· Anton Rus, Privirea ce răzbate. Scrisori iubitei mele, poeme, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2004.

· Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001.



[1] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000, vezi Constituţia despre liturgie, Sacrosanctum Concilium, nr. 18, p. 17.

[2] Ibidem, nr.14, pp. 16-17.

[3] Ibidem, nr. 15, p. 16.

[4] Ibidem, nr. 18, p. 17.

[5] Septuaginta, volum coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Ed. Polirom, Bucureşti-Iaşi, 2oo4, p. 38.

[6] Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.

[7] Textul face parte din volumul de poeme Privirea ce răzbate. Scrisori iubitei mele, autor Anton Rus, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2004, pp.138-143.

[8] Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, pp. 133-136.

SOCRATE - îngrijeşte-te de sufletul tău.


-SEMINAR FILOSOFIE-


INTRODUCERE

Viaţa unui om este deosebit de interesantă. Cu atât mai mult este interesantă povestea vieţii unor oameni, care şi-au stors creierii pentru lămurirea unor nebulozităţi, ale lumii, universului, vieţii, trecându-le fiecare prin filtrul original al raţiunii proprii. Un astfel de om a fost la un moment dat în istoria acelei branşe, mereu întrebătoare şi veşnic nemulţumită de răspunsuri, ai iubitorilor de înţelepciune, un mare filozof grec. El este memorabilul Socrates, a cărui amintire iată că se păstrează peste milenii, prin puternica amprentă a gândirii sale, mereu vrednică a se revedea. De aceea ne propunem a ne întoarce în acel mediu filozofard, mereu însetaţi (şi noi!) de cunoaşterea nemărginită, îmbrăţişând atât cât se poate cuprinde din ea într-un seminar.

1. FILOSOFIA ANTICĂ. SCURTĂ INCURSIUNE PRESOCRATICĂ.

Unul dintre cele mai nobile şi mai alese suflete din câte le-a văzut omenirea, a fost fără îndoială Socrates. Cu el se începe nu numai o epocă nouă în filozofie, ci, în genere, gândirii şi mentalităţii omeneşti i se arată căi, cu totul noi şi deosebite.

Până la Socrates, filozofii greci din antichitate îşi băteau capul mai ales cu chestiuni de cosmogonie şi metafizică. Cum şi de ce s-a născut şi format universul întreg cu toate înfăţişările sale? Această întrebare îi pasiona aşa de puternic, încât alte chestiuni filozofice aproape nici nu existau pentru ei! Răspunsurile date erau aşa de felurite, încât unele erau diametral opuse.

Thales din Milet spunea că apa e începutul din care s-a născut şi s-a format totul, Anaximander spunea că e infinitul, Anaximenes că e aerul. Heraclit afirma că elementul primordial e focul: totul e într-o veşnică schimbare şi mişcare, prefăcându-se în foc şi născându-se din foc. Xenofanes şi cu Parmenides din Elea susţineau dimpotrivă că Universul e unic şi veşnic, neformat şi neschimbat, rămânând mereu acelaşi, fără nici o mişcare. Empedocles din Arigent afirma că sunt patru elemente primordiale: eterul, focul, aerul şi apa. Totul ce se vede se formează prin combinarea şi dispare prin despărţirea acestor elemente. Democritos din Abdera punea în locul celor patru elemente, o mulţime nesfârşită de atomi, toţi fiind de acelaşi fel în ceea ce priveşte fiinţa lor, feluriţi însă în ceea ce priveşte forma. Anaxagoras din Clazomene crede că Universul cu toate lucrurile sale e format din atomi, numiţi de el seminţele tuturor lucrurilor, care nu sunt la fel în ce priveşte fiinţa lor, aşa că oasele au alţi atomi decât carnea, după părerea sa. În sfârşit Pythagoras a căutat elementul primordial în ceva abstract, afirmând că numărul e începutul, fiinţa şi armonia Universului întreg.

Această varietate de contraziceri şi răspunsuri la aceiaşi unică întrebare a adus în filozofia antică grecească o dezorientare şi o descurajare completă, care putea deveni dezastruoasă pentru starea morală a omenirii. Filozofii ce au urmat şi cari sunt cunoscuţi sub numele de sofişti, susţineau că nimic nu se poate şti cu adevărat. Totul e numai aparenţă. Adevărat e numai ceea ce cred eu. Plăcut şi frumos ceea ce-mi place mie. Iscusinţa cea mai mare – pe care sofiştii pretindeau că sunt în stare s-o înveţe şi pe alţii – e să poţi convinge şi pe alţii despre ceea ce crezi însuţi. Astfel Protagoras din Abdera, unul din cei mai vestiţi sofişti, spunea că omul e măsura tuturor lucrurilor (pantōn hrēmatōn metron anthropos), şi că e în stare să înveţe a face din minciună adevăr (ton hēttō logo kreittō poiein, care tradus cuvânt cu cuvânt înseamnă părerea mai rea să o faci mai bună). Astfel cercetările filozofice şi ştiinţifice erau cu totul subiective şi legate de scăderile şi greşelile simţurilor omeneşti, deoarece se bazau numai pe ele, iar dialectica, adică discuţia prin care încercai să convingi pe cineva despre părerea ta, era lipsită de orice consideraţiuni morale.

2. SOCRATE, CALE NOUĂ FILOSOFIEI

2.1. SOPHIA, SOCRATE ŞI FILO-SOPHIA

Împotriva acestei decadenţe a filozofiei şi gândirii sofiştilor a luptat Socrates, fără nici o cruţare, din toată puterea convingerii sale într-o valoare morală superioară a ştiinţei omeneşti. Împotriva subiectivismului exclusivist al sofiştilor a pus Socrates străduinţa rece şi obiectivă a raţiunii de a prinde mai întâi noţiunea precisă a fiecărui lucru, iar în faţa înţelepciunii deşarte şi îngâmfate a sofiştilor, că numai aceea e adevărat ce cred ei şi în faţa lăudăroşeniei lor, că sunt în stare să convingă pe oricine despre adevărul părerilor lor, fie ele chiar mai rele, a pus Socrates convingrea sa modestă, că înţelepciunea cea adevărată o posedă numai Dumnezeu, şi înţelept e numai acela care s-a convins despre aceasta. De aceea omul nu se cuvine să se numească sofist (sophistes), adică înţelept, ci numai filozof (philosophos), adică iubitor de înţelepciune.

Această convingere nu-l duce însă pe Socrates la un rezultat negativ, ci-l îndeamnă să se străduiască din toată puterea minţii omeneşti să câştige o icoană clară şi precisă despre conţinutul fiecărei noţiuni. Definiţiile le făcea pe cale orală, în formă de dialog în viu grai, prin întrebări şi răspunsuri. De aceea Socrates nu a scris nimic.

Noţiunile cari aveau o valoare etică îl interesau cel mai mult. Oamenii vorbesc aşa de mult despre dreptate, cucernicie, vitejie, virtute şi despre multe altele, însă nu ştiu în chip lămurit ce vor să zică aceste cuvinte. De aici apoi aplicarea lor greşită, atât în vorbă, cât şi în faptă, a acestor cerinţe etice. Prin definiţia acestor noţiuni însă îţi poţi câştiga o ştiinţă adevărată şi sigură, abia atunci putându-ţi trăi viaţa cu dreptate, cucernicie, vitejie, virtute... Astfel faţă de nesiguranţa ştiinţei proclamată de sofişti, Socrates susţine că o ştiinţă omenească, sigură şi adevărată, e posibilă, dacă se bazează pe o definiţie precisă a noţiunilor cu care operezi. Prin această afirmaţie, căreia i-a rămas credincios cu atâta succes, a deschis Socrates filozofiei, care la momentul respectiv părea că se împotmolise, din nou o cale sigură, pe care mergând mai departe Platon şi cu Aristoteles, au ajuns la înălţimi nebănuite ale gândirii omeneşti.

2.2. VIAŢA, CREZUL, JUDECATA ŞI MUTAREA SUFLETULUI

Despre viaţa acestui om extraordinar care a fost Socrates, ştim numai puţine. S-a născut în anul 469, înainte de Hristos, la Athena. Tatăl său, Sophroniscos, a fost sculptor. Meseria aceasta o învăţă şi fiul său. În curând însă se lăsă cu totul de orice altă ocupaţie şi grijă şi, ascultând de porunca zeului Apollo din Delphi, care îl declară printr-un oracol drept cel mai înţelept om, îşi închină cercetării adevărului toată viaţa sa, îndemnând mereu pe cetăţeni la o viaţă plină de dreptate şi de virtute. O singură dată a fost ales în Sfatul poporului. Deşi lupta contra sofiştilor totuşi mulţimea îl confunda cu aceştia; ba îl ţinea drept cel mai iscusit şi mai primejdios dintre sofişti. De aceea tras în judecată, pentru că strică tineretul, deoarece Socrates îndemna mai ales tineretul să se îngrijească de virtute şi să lase la o parte toate celelalte griji, dar şi pentru că nu credea în zeităţile recunoscute de către stat, ci introducea zeităţi noi, e condamnat la moarte prin otrăvire, în anul 399 înainte de Hristos, fiind în vârstă de 70 de ani. Astfel Athena, acest strălucit focar de ştiinţă şi artă din antichitate, îşi ucide pe cel mai nobil dintre fii săi. Cu ce suflet liniştit şi cu ce gând împăcat a primit Socrates sentinţa de moarte, se vede aşa de bine din cuvântarea sa de apărare! Era convins că în viaţa lui făcuse numai bine. Şi pentru atâta bine, nu poate fi răsplătit cu rău din partea zeilor. Şi dacă e condamnat la moarte, se vede că aşa e bine, deoarece unui om bun, numai bine pot să-i pregătească zeii.

Deşi ar fi avut prilej şi putinţă să fugă din închisoare, a voit însă mai bine să moară decâ să nu asculte de legile neamului său şi ale patriei sale, dând astfel pildă nu numai prin viaţa, ci şi prin moartea sa, cum trebuie să fie un cetăţean adevărat!

Această condamnare pe nimeni nu l-a zguduit aşa de puternic ca pe Platon, care a fost cel mai de talent şi mai distins dintre toţi câţi au ascultat cuvintele şi învăţăturile lui Socrates. Platon avea atunci cam 30 de ani, şi timp de vreo zece ani a fost prieten nedespărţit al lui. Cuvântarea de apărare, ţinută de Socrates în faţa judecătorilor, l-a impresionat puternic. După moartea învăţătorului său, se vede că Platon a socotit drept una din cele mai sfinte datorii ale sale, să facă cunoscut şi altora, dar mai ales posterităţii, nedreptatea ce i s-a făcut lui Socrates şi cât de puţin l-au înţeles cetăţenii săi. De aceea păstrând cele spuse de Socrates şi, probabil, adăugând unele din partea sa, pentru ca să dea o icoană cât se poate de adevărată a marelui său maestru, a dat la iveală o apologie, care e una din cele mai edificatoare scrieri din câte pot fi citite[1]. Personalitatea puternică şi de o valoare morală covârşitoare a lui Socrates te captivează de la prima pagină. Cuvintele sale, subliniate mereu, să te îngrijeşti înainte de toate de sufletul tău, ca să fie cât se poate de bun şi de vrednic, şi abia apoi de bunurile şi măririle trecătoare, sunt aşa de creştineşti şi de binefăcătoare. Şi dacă te-ai străduit să fii astfel, atunci să nu-ţi pese de nimic, de nici o primejdie, şi cel mai puţin de moarte, căci nimeni nu ştie încă, dacă moartea e ceva rău şi dacă nu e tocmai ceva bine, ruşinea şi nedreptatea însă toţi ştim că e ceva rău.

Socrates răspunde judecătorilor săi, care l-au condamnat, în încheierea apărării sale, că ei l-au osândit pentru că n-a voit să se apere aşa precum sunt ei obişnuiţi să audă. Dar Socrates preferă să moară, apărându-se cinstit, decât să trăiască, apărându-se într-un mod nevrednic. De altfel răsplata îi va ajunge, căci mulţi îi vor trage în curând la răspundere pentru viaţa lor nedreaptă. El răspunde de asemenea şi acelora dintre judecători care l-au achitat, ca să nu creadă că lui i s-a întâmplat vreo nenorocire, fiind osândit la moarte. Glasul său lăuntric divin totdeauna i se ivea, când îl aştepta vreo nenorocire cât de mică. De astă dată nu i s-a ivit de loc. Şi apoi moartea e sau o mutare a sufletului în alt loc sau o prefacere în nimic. În amândouă cazurile e deci un bine. De aceea Socrates nu are necaz pe nici unul din câţi l-au osândit, iar dacă ei voiesc cu adevărat să se răzbune asupra lui, atunci să facă şi ei copiilor lui, ceea ce le-a făcut el lor. Socrates e convins că a făcut bine. Primejdia şi frica de moarte nu se cuvine să împiedice pe un om vrednic de la o faptă bună. Dovada: moartea eroilor de la Troia şi chiar purtarea lui Socrates în luptele la care a trebuit să ia parte. Şi apoi nimeni nu ştie, dacă moartea nu e ceva bine. De aceea Socrates, în orice caz, va continua să asculte de porunca zeului.

Socrates a făcut chiar bine statului, îndemnând mereu la virtute pe cetăţenii săi. Cu toate acestea la treburile politice ale statului nu a luat parte, deoarece să faci politică şi să stai numai în slujba adevărului şi a dreptăţii, nu e cu putinţă. Socrates însuşi a păţit lucruri cari dovedesc aceasta. Totdeauna a apărat dreptatea împotriva oricui şi nimeni nu l-a oprit, dacă a venit să asculte cuvintele lui. Şi ascultând cuvintele lui nimeni n-a fost stricat. Pe nedrept a fost confundat cu ceilalţi sofişti. El nu are însă nici o legătură cu învăţăturile lor. Motivul pentru care mulţimea l-a judecat greşit şi l-a defăimat e acesta: Socrates a trebuit să asculte de porunca zeului din Delphi, ca să cerceteze pe toţi şi să le arate, că numai se cred înţelepţi, în realitate nu sunt. Această cercetare, precum şi faptul că mulţi tineri imitându-l, făceau acelaşi lucru, au revoltat opinia publică împotriva lui şi au făcut să fie urât de toţi. Pâra la adresa lui Socrates era că strică tineretul şi nu crede în zei. Prima învinuire e fără nici un temei, căci nimeni nu poate strica pe cineva cu ştiinţă; iar dacă-l strică din neştiinţă, atunci trebuie îndreptat, şi nu tras în judecată.

Dacă ar fi să-şi aleagă singur pedeapsa, ceea ce i se cuvine în urma faptelor sale, atunci Socrates şi-ar alege să fie ospătat în palatul prytanilor, considerându-se nevinovat.

3. SOCRATE, O FRUMOASĂ ŞI PERPETUĂ MOŞTENIRE

3.1. SUFLETUL

De la Socrate încolo[2], omul s-a imaginat pe sine în termeni de psyche şi de corp, şi a văzut în psyche partea sa cea mai bună. Vom observa că psyche, cuvânt pe care noi îl traducem de obicei prin suflet, indică sediul inteligenţei şi al voinţei, adică sediul valorilor umane intelectuale şi morale.

Grecii au identificat în psyche partea din noi destinată să supravieţuiască morţii corpului. Nici materialiştii, care neagă existenţa oricărei realităţi spirituale, nu au putut în vreun fel să evite total acest concept, în măsura în care au fost obligaţi să îl considere, chiar şi numai cu scopul de a încerca să îl distrugă, pentru a-şi da o identitate proprie.

Descoperirea şi fondarea teoretică a conceptului de psyche au marcat o adevărată revoluţie spirituală şi au constituit o cucerire ireversibilă, atît pentru cei care cred cât şi pentru cei care nu cred în existenţa realităţii spirituale, întrucât omul nu se mai poate gândi pe sine aşa cum se gândea înainte de descoperirea acestui concept. În sfârşit, adoptându-l şi modelându-l în măsura în care cereau propriile-i exigenţe de fond, doctrina creştină a făcut în aşa fel încât conceptul grec de suflet s-a răspândit până la a depăşi cercul strâmt al filosofilor şi al oamenilor de cultură, ajungând la toţi oamenii.

3.2. ARTA DE A TRĂI

O concepţie de bază a grecilor era aceea că filosofia e o artă de a trăi.[3]

Desigur, acest concept a fost evidenţiat la niveluri diferite de profunzime şi intensitate în diferitele perioade istorice ale Antichităţii, însă el se poate găsi, în maniera explicită sau implicită, la toţi filosofii greci, de la Presocratici la Neoplatonici. Socrate, prin gândirea şi prin exemplul vieţii sale, a exprimat magnific acest concept, iar filosofii epocii elenistice nu au făcut altceva decât să îl dezvolte ulterior, trăgând maxime consecinţe. Oricum ar fi , în spiritul acesta, un adevărat filosof este acela care e în stare să demonstreze deplina coerenţă (armonie şi acord) între doctrină şi existenţă sau, cum spunea Socrate, între teorie şi mod de a trăi (sau de a muri). Ba chiar, un adevărat filosof nu e neapărat acela care ştie să gândească şi să creeze sisteme de idei, ci mai degrabă acela care ştie să trăiască şi să moară în acord cu propria sa gândire.

Sistemul de idei şi forma de viaţă trebuie să se găsească în perfectă armonie. Operele a nu puţini filosofi antici au însemnat nu numai sistemele (sau scrierile) lor, ci, mai ales, şi modul lor de a trăi şi de a înfrunta moartea.

3.3. FORŢA ADEVĂRULUI

Platon şi Aristotel ne spun nu numai că adevărul are o forţă proprie, dar şi că această forţă e maximă. Platon (în Banchetul) atribuie lui Socrate această frază:

Nu numai că-ţi îngădui [să spui adevărul], dar chiar te rog.

Şi tot pe Socrate îl face să pronunţe (în Gorgias) o frază plină de forţă:

Adevărul nu se contestă niciodată!

La rândul său Aristotel ne explica de ce adevărul nu se contestă niciodată. Într-adevăr, adevărurile supreme au o asemenea putere încât cine le neagă e silit să le folosească în însăşi tentativa de a le nega. Cel care vrea să conteste adevărul este contestat de acesta din urmă în acelaşi moment în care încearcă să îl conteste.[4]

3.4. CONTEMPLAREA CA SCOP SUPREM AL OMULUI

Ce ne poate spune despre toate acestea învăţătura Grecilor?[5]

Răspunsul e simplu, cel puţin nucleul său central: omul nu s-a născut pentru a face, ci pentru a contempla; şi acelaşi a face trebuie să fie înţeles în funcţie de a contempla... Pentru a explica faptul că scopul principal al vieţii filosofului e acela de a contempla, Platon ia drept exemplu semnificativ pe primul dintre filosofi, Thales din Milet.

Filosoful nu se interesează de lucrurile politice care se petrec în cetate, şi în general nu se preocupă de lucrurile exterioare, pentru următoarele motive:

SOCRATE:[...] Doar trupul [filosofului] i se află în cetate şi umblă, în timp ce gândirea lui, socotind acestea toate mărunte şi neavând nici o preţuire pentru ele, zboară, cum spune Pindar, în adâncurile pământului, măsurându-i întinderile, ca şi în tăriile cerului, cercetând stelele, scrutând pe de-a-ntregul toată alcătuirea firii, în orice amănunt al întregimii ei, şi neaşezându-se niciodată spre a zăbovi pe cele din preajmă.

THEODOROS: Cu ce gânduri spui aceste lucruri, Socrate?

SOCRATE: Tot aşa, Theodoros, cum se povesteşte şi despre Thales că cercetând stelele şi privind în sus a căzut într-un puţ. O servitoare din Tracia, minte aleasă şi subţire, l-a luat, zice-se, peste picior, cum că pune suflet ce se află în cer, dar ce se află la picioarele sale şi în juru-i îi scapă. Aceeaşi zeflemea se potriveşte tuturor acelora care îşi petrec o viaţă în căutarea înţelepciunii. Căci, la drept vorbind, un astfel de om şi-a uitat de cel apropiat şi de vecin , ignorând nu numai ceea ce face, dar aproape şi dacă este om sau altă jivină. Însă ce poate fi omul şi ce se cade unei astfel de naturi, spre deosebire de altele, să facă ori să suporte, aceasta caută cu râvnă şi depune eforturi să afle. Înţelegi, desigur, Theodoros. Ori nu? (Fragment din Theaitetos).

Şi în Republica, într-un fragment din cartea a V-a la fel de exemplar Platon scrie:

Dar pe care [dintre filosofi] îi numeşti ,,adevăraţi”?

─ Pe cei care iubesc să privească adevărul.

3.5. MESAJUL LUI SOCRATE

Şi Democrit, explicita acest concept:

Fericirea nu constă în cirezi şi nici în aur: sufletul e acoperământul destinului nostru.

O dată cu Socrate, acest concept se impune în manieră ireversibilă, iar mesajul său s-ar putea rezuma în această exprimare:

„ Dacă vrei să fii fericit, îngrijeşte-te de sufletul tău.”[6]

Aşadar, mesajul lui Platon[7], discipolul lui Socrate, este acesta: „convertirea” constă în răsucirea de la aparenţe spre Adevăr. Sau, în dezlegarea de lucruri care ne înlănţuiesc în dimensiunea sensibilului şi în răsucirea spre suprasensibil. Altfel spus „convertirea” nu înseamnă altceva decât a şti să te desprinzi de acea multiplicitate dezordonată a lucrurilor în care rătăcesc cei ce nu sunt filosofi, pentru a privi spre Adevăr.

Iată, deci, avertismentul faţă de omul de astăzi, care vine prin glasul lui Platon:

„CON- VERTEŞTE-TE”, dacă vrei să vezi Adevărul, sau detaşează-te de toate lucrurile ce te dispersează în dimensiunea lui hic et nunc şi încearcă să te întorci pentru a privi spre Bine, dacă doreşti să aduci ordine şi dreaptă măsură în toată dezordinea care este înlăuntrul tău şi în afara ta.

CONCLUZIE

Chiar dacă nu aveau tehnologia noastră, iar ştiinţa lor era mai degrabă speculativă şi mai puţin „justificată empiric” decât cea de astăzi, anticii ştiau să studieze omul, sub anumite aspecte, mai mult şi mai bine decât se face aceasta în zilele noastre, tocmai pentru că încercau să se mişte nu numai la suprafaţa aparenţelor, ci vizând fundamentele metafizice ale condiţiei umane.

BIBLIOGRAFIE

1. PLATON, APOLOGIA LUI SOCRATE, traducere din limba greacă de Vasile Grecu, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, Editura Librăriei Universale Leon Alcalay, 1916.

2. GIOVANNI REALE, ÎNŢELEPCIUNEA ANTICĂ, Terapie pentru suferinţele omului de astăzi, Traducere din limba italiană de Claudia Di Benedetto şi Cristian Şoimuşan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005.



[1] PLATON, APOLOGIA LUI SOCRATE, traducere din limba greacă de Vasile Grecu, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, Editura Librăriei Universale Leon Alcalay, 1916, pp.5-19.

[2] GIOVANNI REALE, ÎNŢELEPCIUNEA ANTICĂ, Terapie pentru suferinţele omului de astăzi, Traducere din limba italiană de Claudia Di Benedetto şi Cristian Şoimuşan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, 159-160.

[3] Ibidem, pp. 67-68.

[4] Ibidem, pp. 71-72, 73.

[5] Ibidem, pp. 80-81.

[6] Ibidem, pp. 96-97.

[7] Ibidem, p.232.