După prăbuşirea revoluţiei în Imperiul Austriac, programul maximal al revoluţiei române din Transilvania devine, fireşte, neavenit, neoabsolutismul dovedindu-se refractar chiar şi la cele mai elementare ale românilor transilvăneni. Dar, spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova, aici lupta politică se prelungeşte până în 1851, în condiţiile unei fărâmiţări a marelui program într-o nesfârşită gamă de obiective mai mici, aparent nevinovate, dar din care se poate reconstitui conturul programului maximal. Această tactică nouă, adevărată prelungire a situaţiei revoluţionare în plină epocă de opresiune, constituie programul minimal transilvănean, cu o linie descendentă, o subţiere paralelă cu înăsprirea absolutismului şi închiderea căilor de manifestare. Programul minimal e periodizabil între data de 5 martie 1849, o zi după publicarea Constituţiei octroate, când românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, printr-o impunătoare petiţie la împăratul, cer unirea tuturor românilor din Imperiu „într-o naţiune de sine stătătoare, sub sceptrul Austriei”, şi în mijlocul lunii februarie 1851, când Delegaţiunea română de la Viena este alungată pur şi simplu din capitala monarhiei de către poliţia regimului neoabsolutist. Tactica programului minimal, care a necesitat eforturi mult mai mari decât s-ar putea crede, avea o bază formală şi una ascunsă, conspirativă. Prin Delegaţiunea de la Viena, românii se prevalează de dubla calitate de învingători în lupta revoluţionară cu aristocraţia transilvăneană şi de beligeranţi victorioşi în războiul purtat, alături de o subţire armată austriacă, împotriva armatei care invadase Transilvani, venind din Ungaria. Făcând intenţionat abstracţie de hotărârea evidentă a Vienei de a le ignora ambele merite ale românilor, din care Curtea a tras foloase imense, şi deci de a nu le satisface nici cele mai nevinovate cereri culturale, românii duc o intensă acţiune de tip suplicist, în paralel cu manifestarea făţişă a nemulţumirii lor, atitudine ce debutează cu refuzul răsunător al lui Avram Iancu de a accepta decoraţia din partea împăratului. Alexandru Papiu Ilarian n-a fost un încrezător în eficienţa programului minimal, el şi grupul de studenţi jurişti români de la Viena, unde a studiat între 1849 şi 1852, fiind atraşi mai degrabă de perspectiva activităţii conspirative subsidiare puternic îmbogăţită în toată Europa de către emigraţiile postrevoluţionare. Poliţia din Viena a interceptat de timpuriu fire de legătură între numeroasa delegaţie românească din Viena şi efervescenţa politică a emigraţiilor. Prin Laurian şi Maiorescu, ardeleni foşti luptători revoluţionari şi în Ţara Românească, firele duceau spre Parisul activităţii lui Bălcescu şi a tovarăşilor săi de exil. Simion Bărnuţiu şi Papiu Ilarian, pe căi încă nelămurite, intră în legătură cu mişcarea promazziniană din Lombardo-Veneţia austriacă, unde, de altfel, îşi vor găsi un adevărat autoezil, suspicionat de politica imperială, între 1852-1854[1].
Ideologia generaţiei române de la 1848 şi-a pus pecetea asupra deceniilor următoare. Persistenţa unei stări de a gândi ce s-a maturizat în revoluţie se motivează printr-o continuare a situaţiei care a creat această stare: „Revoluţiile – spune Alexandru Papiu Ilarian – nu se nasc dintr-un incident, ci dintr-o necesiatate”. Pentru romanii din toate celelalte ţări, nacesitatea avea detalii similare, cu nesemnificativă nuanţare, în funcţie de forţele de gravitaţie internaţională. Structurile de bază ale programului politic român rămân aceleaşi, fie explicite, ca emanciparea ţăranilor, libertatea civică şi independenţa naţională, fie implicite şi cvasiconspirative, ca reglementarea situaţiei ţărilor române în raport cu spaţiul politic sud-est european sau unitatea naţională. Eşecul revoluţiei a însemnat eşecul acestor deziderate politice, fără a înlătura însă urgenţa lor. Dimpotrivă, revoluţia explicând dorinţe care mocneau în adânc şi dovedind plauzibilitatea şi actualizarea realizării lor, intervalul postrevoluţionar n-a însemnat nimic decât un interval de analiză, resuscitare şi apoi relansare a întregului arsenal de obiecive urmărite la 1848. Episodul emigraţiei a fost o şcoală înaltă de verificare la scară europeană a demersului revoluţionar românesc, examen tercut îndeobşte cu succes. Europa progresistă confirmă, prin propriile ei aspiraţii, legalitatea revendicărilor ridicate fie pe Câmpia Libertăţii din Blaj, fie în Islaz, fie în Dorinţele partidei naţionale în Moldova. În acest sens, 1848 este mai degrabă un început de epocă istorică, decât un eveniment cu funcţionalitate epuizată. Istoria lucrează în răstimpuri mari, care, eventual, nu trebiue să corespundă cu durata biologică a generaţiei în virtutea cărora oportunismul aparent fructos în relaţia cu absolutismele postrevoluţionare se dovedeşte miop, în comparaţie cu radicalismul fără acoperire în realitatea politică imediată, dar – acum cunoaştem acest lucru – atât de strălucit confirmat de viitor.
[1] Ioan Chindriş, Transilvanica I, Studii şi secvenţe istorice, Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2003, vezi eseul Alexandru Papiu Ilarian. O biografie a ideilor politice, pp. 22-23.
Postări
