vineri, 28 mai 2010

OMUL DIN ISTORIE - ISUS DUMNEZEU

Cel mai mai mare OM din istorie.. Iisus n-a avut servitori, si totusi I se spunea Stapan.. N-a avut diploma, si totusi I se spunea Invatator. N-a avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator. N-a avut armata, si totusi se temeau de EL,N-a castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea. N-a comis nici o crima, si totusi l-au rastignit. A fost inmormantat, si totusi traieste si azi. Ma simt onorat sa slujesc un conducator care ne iubeste.
Sa ai credinta in Dumnezeu si in Iisus Hristos Fiul Sau...
Adu-ti aminte ca Iisus a spus:<

vineri, 21 mai 2010

Cadoul unui prieten drag. Dedicatie.







Să-ţi Dumnezeu ajute, prieten drag!

Trăiască anticarii!


Fotografiile sunt copii după „Amintiri despre Titu Maiorescu”, antologie şi prefaţă de Ion Popescu- Sireteanu, Ed. Junimea, Iaşi, 1973.

Constantin si Elena

"LA MULTI ANI!

Constantin si Elena

si tuturor binecredinciosilor lui Dumnezeu!

Nu te opri niciodata

"Nu uita niciodata ca pielea se increteste, parul
incarunteste, iar Zilele se aduna in ani... Dar ce
e mai important se conserva; forta si determinarea
ta nu au varsta. Spiritul tau e cel care indeparteaza
panzele de paianjen. Dincolo de orice punct de sosire
e unul de plecare. Dincolo de orice reusita e o alta
incercare. Cat timp traiesti, simte-te vie. Daca
ti-e dor de ce faceai, fa-o din nou. Nu te pierde
printre fotografii ingalbenite de timp ... Mergi mai
departe atunci cand toti se asteapta sa renunti.
Nu lasa sa se toceasca taria pe care o ai in tine.

Fa astfel ca in loc de mila, sa impui respect. Cand
nu mai poti sa alergi, ia-o la trap. Cand nu poti
nici asta, ia-o la pas. Cand nu poti sa mergi, ia
bastonul.
Insa nu te opri niciodata."

Madre Teresa de Calcutta

sâmbătă, 15 mai 2010

Întâlnirea tinerilor – Arhieparhială – Mediaş, 15 Mai 2010















Cristos s-a înălţat!

Părinte Protopop Sorin Biriş,

în numele celor 15 tineri de la Crăciunelu de Jos

şi Bucerdea Grânoasă, judeţul Alba,

vă mulţumim din tinere suflete

că ne-aţi prilejuit,

de neuitat, întâlnirea

între noi şi cu Isus Cristos

la de acum familiara, vrednică parohie

şi biserică închinată Sfinţilor Petru şi Pavel.

Pe Târnave unite

în curgeri – fiire şi simţire – deie Domnul Dumnezeu

în Înţelepcinea Sa

să ne regăsim cu toţii

(vină toţi rătăciţii! O, Doamne, vină!)

urmând Crucea,

aval de Mediaş, care s-a achitat cu brio de angajamente,

tocmai la Mihalţ, curata comună românească,

vegheată de mănăstirea maicelor de la Obreja,

care prin vrednici tineri,

(a lui Deceanu)

au cerut şi preluat ştafeta – Sfânta Cruce – proximei anuale organizări din Mai 2011.

Mulţumim Părintelui Traian Totoian de toată grija pe care a manifestat-o de a fi şi noi acolo...

Şi am fost, roadă multă aşteptând să gustăm după cuvântul Preasfinţitului Părinte Vasile, izvorând din Cuvântul, „voi sunteţi prietenii Mei”!

Cristos s-a înălţat!

duminică, 9 mai 2010

O NOUA LUMINA, BLAJULE, LA POARTA TA








"...Această mică biserică exprimă legătura de credinţă cu Hristos, cu Biserica, precum şi comuniunea cu Urmaşul lui Petru, reprezentând inima spirituală a aceleiaşi apartenenţe la moştenirea spirituală a părinţilor voştri...".


DIN CUVANTUL EMINENŢEI SALE REVERENDISIME CARDINALUL LEONARDO SANDRI, PREFECTUL CONGREGAŢIEI PENTRU BISERICILE ORIENTALE, PREZENT IN ROMANIA, SI LA BLAJ,

IN 6-9 MAI 2010.

miercuri, 5 mai 2010

ALERGAREA DIN NOAPTE. Fragmente de Jurnal

.....................................

01 Februarie 2007 Aprind lampa de la măsuţa de scris. E ora 0,54 a zilei noi, a unei alte zile, care singură şi-a mutat data, peste care alta va veni impunându-se strict, cât face o zi.
Tocmai am revenit dintr-un pelerinaj care a inclus o alergare istovitoare, de vreo două ore, prin locuri necunoscute, printre persoane necunoscute. De alergat alergam cu Marius, un tânăr coleg, care s-a pierdut pe drum. Care-o fi fost drumul (?) căci multe s-au mai bifurcat, neplecând anume de undeva şi fără un plan de a ajunge undeva... Şi totuşi, ce ne mai scânteiau picioarele!
Într-o poziţie intermediară, eu singur, de unul singur pe acel tronson, am primit bani şi bonuri valorice, ţin minte, în număr de 12.
Era în pragul înserării şi continuam fuga, fără a şti nimic despre destinaţie, având ca scop tot un mare nimic. De alergat am mai alergat... Acuma mă simţeam bine. Pluteam. Oare ce mă mâna cu atâta eficienţă?
Sunt reţinut de o încâlceală cât se poate de lumească. Într-un cătun, spre care drumul de asfalt tot urcase, cum alergam în stânga şoselei, nefiind trotuar, m-am amestecat stânjenitor între nişte localnici (?) care-şi lăsaseră bicicletele la un refugiu şi traversau spre un mic edificiu, între alte case, magazin sau cârciumă, ori şi una şi alta, oricum, singurul loc animat. Nu trecea nimic pe şosea, nici maşini nici căruţe, nimic. Şi bicicliştii doar lăsaseră bicicletele, ca nişte figuranţi plătiţi să mă încurce. Nu zăbovesc decât pentru scuze, bilaterale. La politeţea-mi dintâi, ca de obicei prima, mi se răspunde, ca din oglindă, cu aceleaşi politeţuri, aproape mute în gurile lor.
Ce buni sunt oamenii când se aseamănă cu tine! Chiar dacă eşti rău, răutăcios, ei sunt buni, dar numai pentru aceasta: să semene cu tine... adică cu mine... sau, mai bine, cu noi... Atunci sunt buni. (Probabil că numai pentru sistemul respectiv de valori.) Ce lume frumoasă când se aseamănă cu idealul nostru despre lume!
Scuzele se acceptă, ca mai mereu, când sunt rostite din inimă, cu sufletul pe buze. Nu am mimat scuze. Sigur. Le-am cerut pe bune, bătându-i chiar pe spate, oarecum prietenos, ca pe nişte cunoştinţe... Nu-i cunoşteam. Ei cu ale lor, eu cu ale mele.
Alerg din nou, continuu prin înserarea neînserată. Parcă nici nu mă oprisem deloc. La vârful pantei, sau poate mai era un alt vârf (?), acolo unde m-am oprit, ca nişte ghizi, un bătrânel senin şi câţiva ţânci vioi mă călăuzeau sfătoşi deşi, parcă nu le-o cerusem... Sau le-o cerusem? La ce mă ghidau ştiau numai ei. Parc-o făceau dintotdeauna.
Ca în transă, văduvit parcă de toată voinţa mea, acceptam supus direcţia spre un templu vechi de piatră. În poartă (!) multe icoane, prea multe, încât un copil, unul dintre micii mei îndrumători, se împiedică de una. Erau puse pe jos şi în picioare, rezemate unele de altele şi de-a lungul gardului. Calc printre ele ca printre fragile străchini pline cu ceva grandilocvent. Nu-mi spuneau mare lucru. Nu cunosc, nu recunosc nici un chip din întregul pictural, nici oamenii, nici dintre icoanele pe lemn, plastic, sticlă, sau ţesute-ntre rame. Şi totuşi...
La icoane un bărbat, singur om la o sumedenie de icoane, dă fuga în biserica cu ferestre luminate să cheme pe propietarul icoanei puţin ciobite la un colţ. Fiecare icoană o fi având proprietar!? Biserica trebuia să fie ticsită de oameni dacă fiecare icoană îşi avea un purtător, sau chiar două, ori mai multe să aibă câte un grijelenic, tot ar fi fost un loc foarte căutat.
Nu se face nici un caz de icoana ciobită. Pacea locului rămâne netulburată. Nu intru în biserică. Poate de gândul că o fi prea multă lume, prea plină... Cântări se aud, imnice, înălţătoare şi prelungi, la unison. Acced spre un subsol al său, primitor, spaţios cât întreg edificiul, dar cam rece. Vechile ziduri sunt din piatră cioplită de mână. Poate piatra de râu sau din munte îmi induc senzaţia de răcoare. Sau poate eram transpirat de drumul trudit.
Nu ţin minte să mă fi dezbrăcat, dar am ieşit îmbăiat dintr-un fundal aburos. Sunt uşor. Mai uşor ca de la tot drumul pe care-am scăpărat călcâiele. Nu ştiu de ce, cred că-i agheasmă la robinetul care iese dintre pietre. Deschid şi beau. Beau până nu mai pot. Nu las deloc să se scurgă pe jos. Aşa o sete... n-am mai avut de când am crăpat prima ochii-n lumină. Aveam atunci o sete de lumină şi de aer, precum cea de acum, de apă, poate sfinţită, agheasmă.
După un colţ al popasului, forfotă mare. Mult tineret, o lume pregătind de-ale gurii cu deosebită aplecare şi atenţie.
Două cunoştinţe... Hop, şi ele în pitorescul care aducea a hram. Claudia şi Gina. Stau de vorbă cu ele, pe rând, cu frumuseţea fiecăreia. Totdeauna m-am oprit asupra unei frumuseţi... Chiar numai c-o ocheadă, ca o scrutare şi prilej de meditare a Creaţiei... Vai mie! Şi a toate Creatorului! Cum se omite mereu, mereu, esenţialul...
Nu scap de avansuri. Imorale! Sau ...amorale. Aproape tot aia..., desigur, voalat făcute, nu o dată propuse în timp, subtil sau aproape pe faţă, fără înconjur, ca un făcut, pe care niciodată însă nu le-am înfăptuit. Sunt neschimbat în hotărâri, măcar până acum. Şi eu sunt mişel, totuşi. De ce nu le refuz odată şi odată, odată, poate definitiv. Nu mă rabd să supăr conştient pe nimeni. Puţină diplomaţie, fără compromis, din câte se poate (căci se poate, indubitabil), e bună oricând. Echilibrează relaţii posibil periculoase; veritabilă mântuire persoanei şi relaţiei de pe panta decadenţei.
Cât de iubitoare e lumea! Mai cu seamă iubăreaţă. Constat că sunt iubit până la capătul capului, la sfârşitul drumului. Iubesc şi eu, în felul meu. Tocmai luasem agheasma peste un suflet curat.
De ce nu am recunoscut, oare, că din grupul meu, copilul, un copil, a ciobit icoana? Dincotro se explică rămânerea icoanelor pe dinafară?
Mirat, poate vinovat, întrebându-mă în seara nedesăvârşită de la schit, mă trezesc, fără răspunsuri, în miez de noapte aplecându-mă peste el reflexiv, îndelung zăbovitor şi tainic...

COASTA CORNULUI. Fragmente de jurnal

...
Miercuri 06 Iulie 2005. Ies de la serviciu la ora 7, cam muiat de ploaie căzută şi de nesomn. Ies la ocazie şi cu toate că plouă mă ia o maşină mare. Acasă la ora 7, 45. Citesc puţin căci adorm de la ora 12 la ora 14. Merg cu cumnatul Miluc la coasă Sub Corn. Mergem cu căruţa cu roţi de lemn căci a plouat binişor, încât căruţa cu roţi de cauciuc se încarcă cu noroi şi nu o mai poate trage calul, mergând frânată. La întoarcere drumul este uscat parcă n-ar fi plouat de loc; este remarcabilă constatarea din popor conform căreia „plouă-n nouă (zile, n.n.), se usucă-n două”. Pe dealul Coastei Cornului, hodăienii s-au urcat, cu tendinţă de a tot urca, lucrând pământul; mai jos arabil, mai sus cosesc, iar spre culme pasc vacile şi turmele de oi. Mă bucur că există o revigorare în acest sens. Aici a fost un cătun de case, un adevărat sătuc, hodăile de Sub Corn, ţinând administrativ, şi de suflet, de Bucerdea Grânoasă; acum sunt numai case cam izolate una de alta. Aici s-a născut tata lucru de care-mi amintesc oricând cu plăcere, ca şi despre legenda conform căreia Coasta Cornului, este mormântul, sarcofagul unui uriaş ce îşi doarme somnul de veci aici, un ţinut al basmelor, în care păşesc adeseori lăsând realul deoparte, departe, în lumea satului, transpunându-mă în aerul unei lumi de vis. Lucrez petrecând astfel cu mintea în altă parte, într-o stare de bucurie, încât sunt trist când termin lucrul şi trebuie să plec spre cotidian, rupându-se vraja reveriei. Mă motivez a face lucrul cu plăcere, gândind la trecut, la strămoşi, la rădăcinile din care ne vine seva, ceea ce-mi dă mândrie şi putere părându-mi uşor orice lucru, cât de greu ar fi el. Asta sunt eu, uneori, evadat din cotidian, un fericit; mai grea spre tristă e revenirea într-o societate ce are momentele ei de rătăcire. Nu pot să mă împac bine cu gândul că omul s-a născut, totuşi, liber, fiind atât de subjugat nevoilor unei vieţi tot mai preţioase într-ale confortului sau chiar numai al traiului de zi cu zi, grele de satisfăcut chiar şi în mileniul trei. Încerc să mă scald în ape mai liniştite în acest sens evitând capcanele curenţilor puternici, păstrându-mi un cât mai mare grad de libertate. Este esenţial să fac, în măsura posibilităţiilor, numai ceea ce îmi place şi este folositor.
Îngrijesc de animale. Pregătesc ziua de mâine - zi de documentare la Alba Iulia - deaia pe care o văd, fără a o vedea, încărcată de multele planuri care oricum depăşesc spaţiul a mai multor zile, săptămâni, sau chiar mai mult. De aceea este vital planului meu să fie gândit prealabil. Scriu pe calculator articolul pentru „Dialog sindical”, pe care-l pun în plic adresat, împreună cu discheta cu fotogarfii, gata pentru expediere. Stingerea după miezul nopţii...

CRUCEA


MySpace Graphics

Progreseaza si nu te opri niciodata pentru ca progresul inseamna perfectiune. Progreseaza si nu te teme de tepii din cale, pentru ca ei atrag doar sangele stricat.


Kahlil Gibran - "The Visit of Wisdom"