Ninge, sporind în alb stratul de anul tocmai trecut.
Început de an nou 2008. Multă linişte, după zbenguiala sărbătorilor, pe care o constat peste sat, la ieşirea din sat. Nu este vorba de priferie, terminalul punct al satului, marcat de o tablă indicatoare, bilingv înscrisă, topindu-se în deasemenea ruralul vecinilor dă o notă de unitate celor două sate care, la un loc, depăşesc patru mii de suflete. Români, maghiari şi „de-ai noştri” cum li se mai spune romilor. Va îmbrăca în rod această haină a zăpezii agricultura haotică care se practică, ca-n disperare, acu pe la noi şi la care avem prea puţin merit. Dă Domnul! Încă... dă Domnul!
La geamuri luminează cu intermitenţe instalaţii electrice amintind de sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou care vor mai pulsa până la Bobotează. O trece şi popa cu botezul, va trece şi Sfântu Ion şi gata cu acest itinerar, etapa de iarnă a sărbătorilor creştineşti, profund marcate de rememorarea Naşterii Domnului Isus Hristos.
Clopotul bisericii ungureşti reformate sparge liniştea din jurul orei 6 de dimineaţă, chemând la rugăciunea de mulţumire pentru noaptea tocmai trecută în odihnă şi pace, dar şi cea de cerere pentru nevoile zilei care, pe semnele prea timpurii, pare că nu s-ar mai topi de puterea nopţii.
Şi pe la sate, precedată de informaţie, intră modernitatea, aş putea spune că destul de brutal. Se dărâmă ceea ce constituia munca de o viaţă şi fala bunicilor şi a părinţilor actualizându-se, doar visat, un nou mod de viaţă având în centrul ei comoditatea şi confortul, nu neapărat esteticul. Ofertele pieţei de materiale de construcţii intră cu tehnologii noi încorporate în inovaţii care revoluţionează oarecum tradiţionalul tencuit, văruit sau elemente de tâmplărie din lemn, chiar acoperişurile din ţiglă sau zidăria din cărămizi arse. Podele, bune până mai ieri, sunt sparte şi înlocuite cu felurite parchete contrafăcute; sobele se aruncă afară lăsând loc convectorilor de încălzit pe bază de gaz. Bunicii de azi-mâine vor spune (vor mai spune?) nepoţilor poveşti „în buza elementului de la convector”. S-a gătat cu „poveştile la gura sobei” din nopţile lungi ale iernilor de altădată. Nici noaptea nu mai este noapte, decât în câmp sau pe la hodăile pe unde nu a ajuns încă electrificarea, pe domeniul public şi privat din sate fiind baie de lumină.
E prinsă lumea satului în evoluţie, cu puţine probabilităţi de scăpare. Se duc de râpă, cel mult ca elemente de muzeu, ca amintiri ale trecutului, tot ceea ce ieşea din palmele ţăranului inimos, tradiţii şi obiceiuri moştenite, păzite cu sfinţenie, scumpe cât viaţa, pe care o susţineau cu eficienţa strânsă dintr-un experiment continuat peste epoci, prin istorie. Astfel privind, evoluţia e involuţie.
Am prins în copilărie şi ficior fiind lucrul câmpului pe plantaţii de cânepă. O tăiam cu secerile şi o legam în sărcini punând-o grămezi care erau duse la topit şi prelucrat. Mama şi mătuşile, bunica, torceau, urzeau şi puneau războiul de ţesut „în bătaie” din toamnele târzii, de când se găta lucrul pe câmp, prin iarnă, până primăvara când se relua ciclul agricol prin grădini şi pe hotar. Lâna oilor tunse la începutul verii, se spăla şi avea „trecere” fiind prelucrată manual, doar în timpul din urmă fiind „dusă la tors” pe unde mai era „maşină de tors”, la Teiuş sau la Sâncel, mai pe aproape.
În primăvara anului trecut (2007), am fost uimit, în câmp, unde mai anul şi anii trecuţi nu puteai face pipi de mulţi oameni ce erau la munca câmpului manual, pomenindu-mă singur cu nevastă-mea, din firea mea fiind mai tradiţionalist, conservator, cel puţin prudent. A intrat şi aici tehnologia şi rezultatul cercetărilor. Utilaje, ierbicide, seminţe din cercetare. Tot lucrul îl poţi face cu telefonul mobil comandând lucrări automatizate fără să muţi un pai de jos achitând contravaloarea lucrării şi a „ingredientelor” folosite.
Am rămas printre ultimii proprietari individuali cu vaci de lapte în sat, de unde nu de mult ieşeau la păşune câte două turme de vaci şi câteva ciopoare. Le-am vândut că nu mai avea preţ laptele. Trei viţei am avut de la ele în ultimul an. I-am tăiat, deşi aveam mai vechi gânduri să prăsesc şi să înmulţesc vitele mari. Nici abatoarele nu mai primesc vite la tăiere, deoarece aduc carcasă din import la preţuri imbatabile. Aveam anual şi câte zece oi, chiar gânduri să le cresc la douăzeci, dar nici ele nu se mai plătesc. O oaie e în preţul unui miel. Lâna nu se mai prelucrează, nu se mai cumpără. Cu greu, am găsit cui, şi le-am vândut.
Ne-am europenizat! Vitele să nu mai meargă pe drum! Chestie de legislaţie, ori vaca nu zboară. Maşinile au luat locul vitelor şi a cailor la căruţă. Adevărată explozie. Nu are maşină decât cine nu şi-o doreşte. Sunt tot feluri de „copturi” la preţuri modice. Şi caii mai sunt ţinuţi ca de musai şi doar de împătimiţi.
Cât mă unge şi cât îmi plăcea... caut şi acum la spiritul cerului care aparent iese din pământ după plug, disc sau grapă, ca un spirit al pământului, deşi este cu totul cufundat în ceruri. Este al cerurilor fiind plutire. Este atâta suflu de viaţă în schimbul dintre ceruri şi pământ... iar cerurilor nu trebuie să mişcăm un deget. Suntem datori, obligaţi totuşi, cu fiecare suflet de viaţă de care uzăm ca de un firesc, dar fără de care am fi nefuncţionali, doar elemente constitutive, fără finalitate de fruct. Am fi ţărână, la o analiză sumară.
Suntem ai cerurilor, pe pământ fiinţând, împiedicaţi fiind de scăderea noastră de a vedea doar la micro şi de pierderea abilităţilor de a fi natural verticali. Ne gârbovesc păcatele noastre plecându-ne cu totul pământului. Ne apasă adâncurile, odinioară de sub picioare, şi munţi întregi, odinioară aşezaţi la locul lor de la Facere, pe care lăcomia noastră i-a pulverizat în suspensii povarnice, în presiuni şi poluări atmosferice. Avem în cârcă, disimulate, toate exploataţiile miniere, petrolifere, toate întinsele păduri virgine hăcuite acum. Omul explorator, pionier, savant „civilizator”, a devenit un sălbatic feroce într-o libertate greşit înţeleasă.
Plugarul de odinioară, bisericosul de duminica şi credinciosul cel de toate zilele care avea în sânge miracolul îngropării întru moarte şi a răsăririi la nouă viaţă a seminţei, ajutându-se de vite mari, boi sau cai, s-a depărtat tot mai mult de brazdă estompând simţul primordial ce îi venea din înrudirea sa cu glia. Plugarul de azi e tractorist – mecanizator agricol – scuipă de sus, şi-i mândru nevoie mare. În geam îl reprezintă la sărbători pe Moş Gerilă, în câmp de foc electric, şi m-a cutremurat răceala ce se întrevedea în casă din cauza florilor de gheaţă. S-a lipsit în mod voluntar şi de înţelepciune. Văd înţelepciunea vis-a-vis, pentru cine întreabă de unde vine, era în geamul sărbătoresc de la casa şoferului care mi-a muiat inima precum geamul nu avea urmă infimă de gheaţă: a topit-o Isus Hristos ce-l trona iubitor!
Posterul contează! E exacta oglindire a celor ascunse ale noastre, o exteriorizare a adâncurilor, a adâncurilor sesibile, ale profunzimilor sufletului, a ceea ce înrădăcinează şi odrăsleşte acolo. Puţini mai ţin socoteala rudeniei lor cu pământul din care s-a plămădit lor trup; drastic, mai puţini sunt cei ce cred şi conştientizeză că însufleţitorul lor, chiar şi în somn, nu le aparţine ci este un dat, un dar miraculos.
Şi încă ninge peste noi!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu