sâmbătă, 22 noiembrie 2008

VREMURI

Pe urmă rămăşiţe culegând

statuie-n plecăciune

adună-n traista după gât

nevoiaşul adânc-amărăciune.


În ogorul secerării

neîngăduită cârtire

intrat-a robotizarea

fără timpi de gândire.


A făr-de păcii pipă

din gură tămâind

îndreaptă-şi gândul la bunici

în barbă mormăind:


Era o vreme...vreme

nici nu ştiam de sateliţi

la locu-i conforma hotarul

la gând cu aşteptarea moşilor trudiţi.


Se taie acum porţii pe lună

înfipt la modă-i gipiesu

niciunui nu-i pasă de-alte rătăciri

deşi-i profund debusolat unchieşu.


Ei, na! Noi când nu ne-adaptarăm?

Ba-n teorii tăia-le-om calea!

Singur un lucru nu-nţeleg...

de ce m-apuc-acuma jalea!?


Coşlariu,

21 Noiembrie 2008

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului




VIAŢA DIN SCOARŢE



Idealul de a fi

al meu, a mea,

totuna cu

al tău, a ta,

al nostru-i

megalomanic

exclusivist al tău.


Norocul la poartă

dac-ar fi scris...

poate l-ai ocoli

de-ai şti...


Voi, putrezilor!

Cât lăsaţi

ce aveţi

când fi-veţi luaţi

nu veţi fi întrebaţi!

Cumpărat-aţi

bogătanilor

viaţa vreunul ?!


Din ceruri model, se pune

totul în comun;

nu ocoliţi ce-i scris

la poartă în scoarţe noroc.


Prognostic

chiar azi va ninge

cu albă viaţă

alb sau cenuşiu

reproşuri ţărânilor

intrării benefice-n schimbare.

Uita-ţi-vă-n sus !


Coşlariu, 21 Noiembrie 2008,

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.




joi, 20 noiembrie 2008

CĂSĂTORIA



UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ


CĂSĂTORIA MIXTĂ ÎN CODUL CANOANELOR BISERICILOR ORIENTALE

SEMINAR LA DREPT CANONIC II

COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DRD.

WILLIAM A. BLEIZIFFER

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN III, TEOLOGIE PASTORALĂ


BLAJ, 2008


INTRODUCERE

Codul de drept canonic al Bisericii Catolice - atât cel latin cât şi cel oriental - definesc căsătoria ca fiind un pact matrimonial, irevocabil, guvernat de legi proprii, între un bărbat şi o femeie, botezaţi, pentru a realiza o convieţuire pe durata întregii vieţi, pact matrimonial care este sacrament[1]. Rezultă din definiţia căsătoriei, din sacramentalitatea ei şi din celebrarea liturgică a acesteia, că în cadrul căsătoriei sau mai bine zis al familiei, soţii să fie în credinţa şi comuniunea catolică. Cum România este o ţară majoritar ortodoxă, nu de puţine ori au loc căsătorii între catolici şi ortodocşi. Cum se realizează atunci comuniunea de credinţă între soţi? Ce spune dreptul bisericesc în acest caz? Vom încerca să vedem în lucrarea de seminar ce urmează. Conducător negreşelnic este şi exemplul Sfintei Familii.

Sfânta Familie, Isus-Maria-Iosif, este modelul tuturor familiilor. În marea operă de ridicare a omenirii, Dumnezeu a voit să înceapă prin a oferi lumii imaginea unei familii Dumnezeieşti, constituită ca model de sfinţenie pentru toate familiile. Viaţa cotidiană a Sfintei Familii era compusă din rituri de rugăciune, care făcea să se îndrepte spre Dumnezeu tot mersul vieţii şi deschiderea largă către alţii. În fiecare an, la Paşti, conform Legii, Sfânta Familie participa la pelerinaj cu întregul clan care era o mare familie, cu „toţi” verii şi verişoarele lui Isus care se numeau fraţi şi surori. Se cântau Psalmi iar masa era luată în comun, formând astfel o mare familie. În viaţa Sfintei Familii din Nazaret rămânea mereu timp pentru rugăciune. Ei ştiau foarte bine că rugăciunea este respiraţia vieţii religioase. În familia israelită bărbatul era îndrumătorul vieţii religioase. Tatăl era preotul familiei, tot lui îi revenea obligaţia de a-i învăţa pe copii Sfânta Scriptură şi rugăciunile. Maria se bucura de acest lucru şi numai atunci prelua rolul lui Iosif când pe el munca îl ţinea departe de casă. Un rol deosebit îl avea sărbătoarea Sabatului. Înainte de prânz ei mergeau la sinagogă pentru a lua parte la oficiul divin comun. Aici era citit un pasaj din Sfânta Scriptură.

Maria şi Iosif au avut un mare privilegiu: ori de câte ori vorbeau cu Isus, ei se rugau. Dacă rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci acelaşi lucru trebuie să-l spunem despre convorbirile dintre Maria şi Iosif cu Isus.

Familia creştină, după exemplul Sfintei Familii, trebuie să fie şcoala de muncă, de rugăciune şi comunitate de viaţă, în care părinţii împart copiilor lor nu numai pâinea materială, dar şi pâinea „Cuvântului lui Dumnezeu” conducându-i la o experienţă autentică de credinţă. Aşa cum căsuţa umilă din Nazaret, găzduind prezenţa fizică şi spirituală a Fiului lui Dumnezeu făcut om, a fost primul templu al lui Dumnezeu în lume, tot astfel, fiecare familie trebuie să fie semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu între oameni.

Sfântă Familie, icoana şi modelul oricărei familii umane, ajută-ne pe fiecare să trăim în spiritul de la Nazaret; să putem ajuta fiecare familie să aprofundeze misiunea ei în societate şi în Biserică, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin împărtăşirea frăţească a vieţii. Fie ca Maria, Maica iubirii frumoase şi Iosif, Purtătorul de grijă al Răscumpărătorului să ne însoţească pe toţi cu ocrotirea lor neîncetată”[2].


1. CĂSĂTORIA MIXTĂ

Termenul „căsătorie mixtă” este folosit de legislaţia catolică în vigoare pentru a defini orice căsătorie între o parte catolică aparţinând unei Biserici sui iuris[3], inclusiv cea latină (romano-catolică), şi o parte botezată, care nu aparţine Bisericii Catolice. Aceste căsătorii sunt o consecinţă a diviziunii existente între creştini, şi, înainte de celebrarea liturgică, trebuie obţinută permisiunea explicită a Ierarhului locului[4], permisiune care, chiar dacă este scrisă, nu este o dispensă, şi prin urmare este doar pentru liceitate şi nu pentru validitate.


1. 1. CÂTEVA DEOSEBIRI ŞI CLARIFICĂRI

Stabilite fiind aceste premise terminologice şi canonice, trebuie făcute imediat câteva distincţii şi precizări pentru a nu crea confuzie. Mai întâi trebuie deosebite „căsătoriile mixte” de cele între o parte catolică aparţinând unei Biserici Orientale Catolice şi o parte aparţinând Bisericii Catolice Latine: aceste căsătorii nu sunt mixte deoarece amândouă părţile aparţin Bisericii Catolice. În al doilea rând, trebuie diferenţiate „căsătoriile mixte” de cele dintre o parte catolică şi o parte nebotezată; aceste căsătorii se numesc „căsătorii cu disparitate de cult”, care constituie un impediment dirimant (dărâmător), adică fac imposibilă, invalidă, celebrarea religioasă a căsătoriei, fără dispensa Ierarhului locului. Ele pot fi, totuşi, celebrate numai dacă Ierarhul locului concede dispensa canonică.

Din cele expuse până acum rezultă că avem două tipuri de căsătorii mixte: de o parte, căsătoria între o parte catolică cu o altă parte botezată, deci creştină, necatolică, numită tocmai „căsătorie mixtă” şi, de altă parte, căsătoria între o parte catolică şi o parte nebotezată, sau aparţinând unei alte religii decât cea creştină, celebrată cu dispensă, numită „căsătorie cu disparitate de cult”.


2. PREVEDERI LEGALE

2.1. PREVEDERI ANTERIOARE CONCILIULUI VATICAN II

Înainte de Conciliul Vatican II, atât formularea cât şi conţinutul normativei asupra căsătoriilor mixte erau mult mai severe. Biserica interzicea cu vehemenţă căsătoria între două persoane botezate, dintre care una catolică iar cealaltă aparţinând „unei secte eretice sau schismatice”. Căsătoria cu creştini ortodocşi, protestanţi sau neo-protestanţi, era considerată la acea vreme un impediment dirimant (face căsătoria invalidă), pentru care Biserica nu dispensa decât numai din motive grave şi juste, impunând condiţii severe părţii catolice, obligând-o nu numai să-şi crească copiii în religia catolică, ci şi să încerce toată viaţa să-şi convertească partenerul la catolicism.

Această legislaţie se inspira direct din patrimoniul canonic al primelor Concilii Ecumenice, când Biserica nu era despărţită, o legislaţie care interzicea căsătoria creştinilor ortodocşi - adică de credinţă adevărată - cu persoane neortodoxe, adică evrei, eretici sau păgâni, singura posibilitate ca totuşi căsătoria să poată avea loc fiind convertirea la credinţa ortodoxă, fie înainte fie în timpul celebrării căsătoriei. Trebuie subliniat faptul că legislaţia antică nu făcea deosebire între eretici, schismatici, evrei şi păgâni, toate aceste categorii fiind considerate nedemne de a celebra căsătoria cu un ortodox, adică un credincios al Bisericii Creştine, care accepta toate prevederile Canoanelor Apostolice, ale Conciliilor locale, ale Conciliilor Ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi.


2.2. PREVEDERILE LEGALE ACTUALE DESPRE CĂSĂTORIE

În prezent, atât Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO) - legislaţia Bisericilor Orientale Catolice - cât şi Codul de Drept Canonic (CIC) - legislaţia Bisericii Romano-Catolice -, au abrogat impedimentele dirimante, inclusiv cel al căsătoriilor mixte, făcând distincţie netă între căsătoriile mixte şi cele cu nebotezaţi, pentru care se păstrează impedimentul dirimant al „disparităţii de cult”.

Canonul 813 CCEO (1124 CIC), atunci când menţionează căsătoriile mixte, vizează orice căsătorie între doi botezaţi, dintre care unul este catolic iar celălat nu (acatolic, cum este numit de terminologia canonică). Prin acatolic sau necatolic (chiar dacă termenul nu este foarte potrivit), canonul înţelege credincioşii creştini orientali necatolici (ortodocşii de tradiţie bizantină şi crecincioşii creştini de tradiţie precalcedoniană), protestanţii (care aparţin Bisericilor şi Comunităţilor ecelziastice ce s-au separat de Biserica Occidentală de tradiţie latină) şi neo-protestanţii (cei care aparţin Comunităţilor ecleziastice separate de Bisericile protestante), care născuţi şi educaţi fiind în credinţa în Hristos în comunităţile lor, nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii de Biserică, astfel că Biserica Catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire fraternă. Prin termenul acatolic sau necatolic canonul nu-i cuprinde direct şi pe acei catolici care au abandonat în mod public credinţa catolică, chiar dacă au decis să devină membri ai unei Biserici sau Comunităţi ecleziastice necatolice. Aceste persoane pentru a se căsători cu un catolic au nevoie de o permisiune specială a Ierarhului locului.

Acelaşi canon 813 CCEO (1124 CIC), referindu-se la acatolici, nu face deosebire între ceea ce astăzi numim ortodocşi, protestanţi şi neo-protestanţi, cu toate că, dacă ne gândim bine, între ortodocşi şi catolici există un grad de comuniune mai mare decât cu protestanţii; aceasta deoarece în Bisericile Catolică şi Ortodoxă există aceleaşi sacramente, ca atare şi succesiunea Apostolică. Cu toate acestea, căsătoria cu persoane acatolice, chiar dacă nu mai constituie un impediment juridic, este interzisă fară obţinerea în prealabil a permisiunii autorităţii competente; consecinţa acestei prevederi este aceea că nu mai este necesară o dispensă, ci o simplă permisiune sau acord. CCEO menţionează o permisiune prealabilă, în vreme ce CIC vorbeşte despre o permisiune expresă, adică scrisă.

Prevederea canonică de a cere şi de a obţine permisiunea pentru celebrarea căsătoriilor mixte este justificată datorită faptului că uniunea matrimonială între o persoană catolică şi una acatolică constituie prin faptul însuşi un obstacol în faţa deplinei uniuni spirituale între soţi, a comuniunii lor totale. Soţii care trăiesc căsătoria mixtă au de înfruntat dificultăţi particulare de conştiinţă şi greutăţi sensibile inerente raporturilor dintre soţ şi soţie când este în joc respectarea libertăţii religioase.

Un alt motiv pentru care Biserica impune obţinerea acestei permisiuni este şi faptul subliniat în Directoriul Ecumenic[5]: „Pentru orice căsătorie, prima preocupare a Bisericii este de a menţine trăinicia şi stabilitatea legăturii conjugale indisolubile şi a vieţii familiale care decurge din aceasta. Unitatea desăvârşită a persoanelor şi împărtăşirea completă a vieţii care constituie starea căsătoriei sunt mult mai uşor asigurate când cei doi soţi aparţin aceleiaşi comunităţi de credinţă... Pentru toate aceste motive, căsătoria între persoane care aparţin aceleiaşi comunităţi bisericeşti rămâne obiectivul de recomandat şi de încurajat”.


2.3. ÎNDATORIRILE SOŢILOR

Cu toate că legea interzice, în mod justificat, celebrarea căsătoriei cu creştini necatolici, Ierarhul locului, ţinând cont de circumstanţe precum timpul, locul şi persoana, poate acorda permisiunea canonică, cu condiţia să existe motive juste[6]. Binele spiritual al soţilor este un motiv just şi raţional pentru acordarea permisiunii, cu condiţia ca amândouă părţile (soţii) să cunoască şi să nu refuze scopul şi caracteristicile esenţiale ale căsătoriei, precum şi obligaţiile pe care şi le-a asumat partea catolică în ceea ce priveşte botezarea şi educarea copiilor în Biserica Catolică. Actuala legislaţie impune, pe de o parte, părţii catolice respectarea obligaţiilor inerente credinţei şi fidelităţii sale faţă de Biserică, iar pe de altă parte respectă libertatea de conştiinţă şi cea religioasă a părţii necatolice.

Respectarea libertăţii de conştiinţă şi religioasă trebuie să fie o preocupare fundamentală a pastoraţiei fiecărui preot, căci el este obligat să facă tot posibilul pentru ca nici unul dintre soţi să nu facă presiuni asupra convingerilor religioase ale celuilalt sau, mai rău, să-i impună convertirea sau să pună piedici în faţa liberului exerciţiu al libertăţilor de mai sus.

Conform legii divine - de la care nu există dispensă - amândoi soţii trebuie să respecte scopurile şi caracteristicile esenţiale ale căsătoriei, de aceea în cadrul căsătoriilor mixte partea catolică are obligaţia nu numai de a persevera în credinţa catolică şi de a se declara dispusă să îndepărteze din proprie iniţiativă orice fel de pericol şi risc de a-şi pierde credinţa, ci şi aceea de a formula o promisiune sinceră de a avea grijă să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru ca toţi copiii săi să fie botezaţi şi educaţi în credinţa sa, pentru ca astfel copiii să fie şi ei beneficiari ai tuturor celor puse la dispoziţie de Biserica Catolică pentru a obţine viaţa cea veşnică.

Formularea legii cu privire la obligaţia gravă pe care o are partea catolică în căsătoriile mixte, în mod special aceea de a-şi boteza şi educa copiii în Biserica Catolică, este făcută astfel încât să nu pretindă mai mult decât îi stă în putinţă. Este foarte adevărat că în Orientul creştin, în cadrul căsătoriilor mixte dintre catolici şi ortodocşi, atât celebrarea liturgică cât şi botezul copiilor au loc, de cele mai multe ori, în Biserica soţului. De aceea, pentru soţia catolică este uneori foarte dificil să-l convingă pe soţul ortodox să celebreze căsătoria în Biserica Catolică şi în consecinţă să-şi boteze copiii în aceeaşi Biserică; de cele mai multe ori capacitatea soţiei catolice de a face tot ceea ce-i stă în putinţă este foarte limitată. În schimb este foarte mare capacitatea femeii catolice de a-i educa pe copii în spiritul propriei credinţe catolice.

Canonul 814 CCEO (1124 CIC) stabileşte că Ierarhul locului are puterea de a refuza acordarea permisiunii de celebrare a căsătoriei mixte, atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prescrise. Această clauză legislativă asupra permisiunii ce trebuie acordată nu este o condiţie care să invalideze căsătoria. Pentru a fi mai bine înţeleasă această prevedere a legislaţiei în vigoare trebuie spus că obţinerea permisiunii din partea Ierarhului locului nu este o condiţie obligatorie pentru celebrarea căsătoriei mixte, deci, dacă ea nu se obţine, căsătoria poate avea totuşi loc. Un alt aspect al prevederii pe care o analizăm este şi acela că Ierarhul locului are dreptul de a refuza acordarea permisiunii, dar numai atunci când nu se îndeplinesc condiţiile impuse de lege, adică dacă partea catolică refuză să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru ca copiii să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolică, sau dacă partea necatolică exclude scopurile şi caracteristicile căsătoriei, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă partea necatolică refuză să respecte libertatea de conştiinţă şi credinţă a părţii catolice.

După cum am văzut mai sus, permisiunea canonică a Ierarhului locului nu este o condiţie sine qua non, însă, cu toate acestea, orice preot va cere această permisiune înainte de a celebra o căsătorie mixtă, astfel că, în cazul unui refuz din partea Ierarhului locului, chiar dacă acesta nu va conta pentru viitorii soţi, va conta, în schimb, pentru preotul celebrant, care nu va acţiona împotriva propriului Ierarh. Cu toate acestea, refuzul Ierarhului de a permite o căsătorie mixtă nu este o interdicţie explicită adresată preotului de a celebra respectiva căsătorie, ci un îndemn la reflecţie şi la prudenţă, adresat atât parohului cât mai ales viitorilor soţi.

Obligaţia pe care o are partea catolică de a-şi boteza şi educa copiii în Biserica Catolică rezultă şi din canonul 1439 CCEO (1366 CIC) care prevede o pedeapsă adecvată pentru părinţii sau tutorii care nu îi botează şi nu-i educă pe copii în credinţa catolică. Cu toate acestea, în cazul căsătoriilor mixte, dacă se întâmplă ca partea catolică să nu-şi poată îndeplini această obligaţie, nu cade sub incidenţa acestei prevederi canonice. Disponibilitatea pastorală şi ecumenică a Bisericii în ceea ce priveşte căsătoriile mixte, este manifestată şi prin faptul că solicită Ierarhii locului şi preoţii parohi să aibă grija şi atenţia necesare pentru ca partea catolică dintr-o căsătorie mixtă, cât şi copiii rezultaţi, să aibă la dispoziţie toate cele necesare practicării şi păstrării credinţei catolice[7].

3. CĂSĂTORIILE MIXTE ŞI DIALOGUL PERMANENT ECUMENIC

Prezenţa acestor prevederi canonice în legislaţia catolică a fost apreciată de către Biserica Anglicană, deoarece subliniază obligaţia pe care preotul o are faţă de credincioşii săi, chiar şi atunci când trăiesc într-o familie mixtă din punct de vedere confesional, pentru că obligă partea catolică să respecte libertăţile religioase şi de conştiinţă a părţii necatolice. În acelaşi timp însă, în acest fel se face o invitaţie la o cooperare generoasă şi permanentă cu preotul sau ministrul sacru al părţii necatolice, favorizându-se o atmosferă ecumenică constructivă, atât la nivelul familiei cât mai ales la cel interconfesional.

Numărul mare şi în continuă creştere al căsătoriilor mixte subliniază odată în plus necesitatea unei colaborări fraterne între Bisericile şi Comunităţile creştine, pentru a studia aspectele legate de doctrina matrimonială, dimensiunea sa sacramentală, exigenţele etice şi morale, aspectele canonice şi implicaţiile pastoral-ecumenice. În multe dialoguri ecumenice bilaterale între Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi Comunităţi creştine chestiunea căsătoriilor mixte a fost îndelung discutată şi disputată. Problema este importantă şi greu de rezolvat, deoarece toate Bisericile, pentru a fi coerente cu propria credinţă şi doctrină, impun propriilor credincioşi aceleaşi precauţii pentru a autoriza căsătoriile mixte, impunând condiţia ca toţi copiii rezultaţi să fie botezaţi şi educaţi în propria Biserică. Acest lucru este mai manifest la Bisericile Ortodoxe, la majoritatea dintre ele, deoarece impun ca această promisiune să fie făcută în scris şi de către amândouă părţile, cu alte cuvinte sunt impuse condiţii severe chiar şi părţii neortodoxe. Legislaţia Bisericilor Ortodoxe rămâne şi astăzi mult mai rigidă decât cea Catolică. Acest lucru se datorează mai ales faptului că ecleziologia ortodoxă pare să pună în dubiu eclezialitatea şi sacramentalitatea celorlalte Biserici şi Comunităţi creştine.

În respectarea obligaţiei de „a face tot ceea ce-i stă în putinţă” pentru a boteza şi educa copiii în propria credinţă, partea catolică nu trebuie să ignore obligaţia de a păstra unitatea familiei; nu trebuie să ignore obligaţiile pe care partea necatolică le are şi mai ales să nu pună în pericol, prin modul său de acţiune, însăşi căsătoria, familia. Dintre obligaţiile pe care partea catolică le are nu trebuie ignorată sau trecută cu vederea obligaţia pe care şi partea necatolică o are de boteza şi educa copiii în propria Biserică.

Din cele expuse, apare evident faptul că grija pastorală faţă de căsătoriile mixte întâlneşte în zilele noastre dificultăţi specifice şi greu de surmontat, de aceea rămâne în continuare ca obligaţie fundamentală crearea unei acţiuni pastorale comune a tuturor Bisericilor şi Comunităţilor eceleziale creştine privitor la căsătoria mixtă. Catehismul Bisericii Catolice, referindu-se la acest aspect, afirmă următoarele: „În multe părţi ale lumii, datorită dialogului ecumenic, comunităţile creştine interesate au reuşit să organizeze o pastoraţie comună a căsătoriilor mixte. Scopul acestei pastoraţii este acela de a ajuta familiile mixte să-şi trăiască situaţia particulară în care se află la lumina credinţei. Acest lucru trebuie să le ajute să depăşească tensiunile existente între obligaţiile soţilor unul faţă de altul, cât şi faţă de propriile comunităţi ecelziastice. Trebuie să încurajeze dezvoltarea aspectelor comune în credinţă şi respectul, toleranţa faţă de aspectele divergente ale credinţei lor”[8]. Căsătoria mixtă, mai ales cea între creştini, care amândoi îşi trăiesc propriile convingeri religioase, poate să îmbogăţească vizibil acţiunea ecumenică a Bisericilor.

„Botezul comun şi dinamismul harului furnizează soţilor, în cadrul acestor căsătorii, fundamentul şi motivarea pentru a exprima unitatea lor în sfera valorilor morale şi spirituale. În acest scop, şi pentru a scoate în evidenţă importanţa ecumenică a unei astfel de căsătorii mixte, trăite în credinţă de către soţii creştini, trebuie căutată - chiar dacă aceasta nu se doveşte a fi întotdeauna uşor - o cordială colaborare între preotul catolic şi cel necatolic, încă din perioada pregătirii pentru căsătorie şi nuntă”[9].


ÎNCHEIERE

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea. Familia se naşte din comuniunea conjugală pe care Conciliul Vatican II o califică drept „legământ” în care bărbatul şi femeia „se dăruiesc şi se primesc unul pe altul”.

Cartea Genezei ne deschide acestui adevăr când afirmă, referindu-se la constitutirea familiei prin căsătorie, că „va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup” (Gen 2,24). În Evanghelie Cristos reia aceste cuvinte şi adaugă: „astfel încât nu vor mai fi doi ci unul singur” (Mt 19,6).

Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: „comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială”.

În familia astfel constituită se manifestă o nouă unitate în care se împlineşte pe deplin relaţia de comuniune a părinţilor. Datoria îi obligă pe soţi şi pune în acţiune legământul lor originar. Copiii cărora le-au dat naştere ar trebui să consolideze acest legământ îmbogăţind şi aprofundând comuniunea conjugală dintre tată şi mamă.

Pe întinsul a trei capitole, cu subcapitolele aparţinătoare, credem că am reuşit în acestă lucrare de seminar să aducem o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă implicaţiile unei căsătorii mixte din punct de vedere a dreptului bisericesc şi a vieţii de familie pe mai multe planuri, precum şi necesitatea de a rămâne în Biserica mântuitoare - una, apostolică şi catolică.


ABREVIERI

CCEO - Codex canonum Ecclesiarum orientalium, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

cf – conform

can – canonul

cann – canoanele

pr. – preot

drd. – doctorand

BIBLIOGRAFIE

· ***Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.

· ***Catehismul Bisericii Catolice, compendiu, Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română, după originalul Catechismo della Chiesa Cattolica, Compendio, Libreria Editrice Vaticana, Edizioni San Paolo, 2005, în traducerea pr. Mihai Pătraşcu şi Surorile Benedictine (Mănăstirea Maica unităţii, Viişoara, jud Neamţ).

· Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Pro manuscripto, Text paralel latin-român, Traducere şi editare Pr. Drd. Iuliu Vasile Muntean, Presa Universitară Clujeană, 2001.

· Bleiziffer, William A., Drept canonic I, Note de curs, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj, 2008.

· Papa Ioan Paul al II-lea, Exortaţia Apostolică Familiaris Consortio, Editura Presa Bună, Iaşi, 1994.

· Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 1994.



[1] Cf. cann. 776, §1,2,3 CCEO şi 1055 §1, 2 CIC.

[2] Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, nr. 23, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 1994.

[3] Bisericile sui iuris sunt acele Biserici care fiind în deplină comuniune cu Sfântul Părinte, deci Catolice, au o legislaţie proprie, o tradiţie proprie şi un rit liturgic propriu.

[4] Pe lângă Episcopul Eparhial, sau Diecezan, au calitatea de Ierarh al locului Episcopul Auxiliar, Vicarul General sau Protosincelul, precum şi ceilalţi Vicari Episcopali sau Sinceli.

[5] Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi a normelor cu privire la ecumenism, Editura Presa Bună, Iaşi, 2001, nr. 144.

[6] Cf cann 814, 815 CCEO şi 1125, 1126 CIC.

[7] După cum prevede canonul 816 CCEO (1128 CIC).

[8] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1636.

[9] Ioan Paul al II-lea, Exortaţia Apostolică Familiaris Consortio, nr. 78: EV 7/1778.






SFÂNTU APOSTOL PAVEL,

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE ALE STUDENŢILOR DIN 16-17 MAI 2008


PE URMELE APOSTOLULUI PAVEL,

CU SAMUIL MICU, ÎN BIBLIA DE LA BLAJ

REDESCOPERIREA FIGURII SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL,

ACTIVITATEA ŞI TEOLOGIA SA.


COORDONATOR:

Conf. Univ. Pr. Dr. Ioan MITROFAN

STUDENT:

Mihai C. SZILAGY, An III, Teologie Pastorală


BLAJ, 2008




INTRODUCERE

„Niciodată – afirmă Samuil Micu – nu au fost biserica românilor, precum e în veacul acesta clerul uniţilor din Ardeal, îmbogăţită de bărbaţi învăţaţi”. Aceşti oameni, mulţi la număr, au lucrat ad maiorem Dei gloriam, devotaţi vocaţiei şi nu ambiţiei personale. Cărturari cu nume acum uitate aduseseră la Blaj, din Roma şi Viena mai ales, atestate, doctorate şi erudiţie asemeni lui Samuil Micu sau Petru Maior. Numele lor nu pot fi ocolite cu această ocazie, când se doreşte evidenţierea operei supreme pe care a dat-o Blajul epocii luminilor: traducerea Bibliei. În răstimp de 30 de ani, Biblia s-a tradus la Blaj de două ori, în mod independent, realizându-se două versiuni care nu au tangenţă una cu alta. Recordul este remarcabil.

Petru Pavel Aron şi călugării săi au tradus Biblia după Vulgata.

Septuaginta este însă Biblia istorică a bisericii orientale pe care o săvârşeşte de tradus Samuil Micu. Pentru traducere, dintre nenumăratele ediţii ale Bibliei orientale, Samuil Micu a optat pentru una tipărită în mediu reformat. Se repetă astfel cazul Bibliei de la Bucureşti, pe care Nicolae Milescu o tradusese după ediţia de la Frankfurt din 1597. Ediţia folosită de Micu este mai recentă, ea s-a tipărit la Franeker, în Olanda, la 1709. Autorul ei, Lambert Bos (1670-1717) a fost un distins helenist olandez, profesor de literatură greacă la Universitatea din Franeker. Mai puţin cunoscut astăzi, Bos a fost la vremea sa un filolog celebru, autor al câtorva lucrări apreciate în lumea universitară. Septuaginta în limba greacă, lucrată de el, are la bază textul din Codicele Vatican, manuscris prestigios din secolul IV d.Chr., care conţine toată Biblia, dar şi câteva alte surse. Samuil Micu nu-şi divulgă Biblia-pilot după care a tradus. Există însă numeroase indicii care pledează pentru ediţia de la Franeker din 1709. Se poate pune întrebarea de ce am făcut acest excurs!? Legătura este însăşi existenţa Bibliei de la Blaj, cunoscută sub numele a lui Samuil Micu, apărută la 1795.

În Biblia de la Blaj am găsit un izvor bogat pe firul căruia vom merge pe urmele Sfântului apostol Pavel. În liniştea chiliilor de atunci, suficient departe în timp de graba şi neliniştile zilelor noastre, avându-şi desigur frământările lor din epocă, aceşti monahi silitori, pe lângă traducere, confruntările cu altele „ca întru toate să fie asemenea şi întocmai izvorului elinesc”, au adăugat note şi concordanţe marginale, însă lucrul cel folositor în căutările noastre este lectura pe care au făcut-o, redactând texte introductive la cărţile Bibliei şi rezumate la capitole, precum şi introducerea la întreaga Biblie. Samuil Micu nu a intenţionat să facă aceste introduceri, ci i-au fost impuse de Episcopul Ioan Bob. El a lucrat cot la cot cu comisia condusă de Episcop, asumându-şi sarcina introducerilor. Singura contribuţie străină masivă este aceea a rezumatelor de capitole, egale cu numărul tuturor capitolelor Bibliei. Toate rezumatele sunt făcute de aceeaşi persoană, care este probabil Dimitrie Căian. Prin exprimarea că „bărbaţi învăţaţi” ai lui Bob „o au înzestrat şi o au îmbogăţit”, nu se poate înţelege altceva decât că Micu se delimitează de această metamorfoză, la care şi el este invitat să ia parte[1].

Să vedem, în rezumat, ceea ce au interpretat ca principal acei bărbaţi învăţaţi, înaintaşi ai noştri, şi au considerat a fi demn de pus pe frontispiciul Bibliei, a Cărţilor ei, a capitolelor ei, desigur urmând îndemnul de redescoperire a figurii Sfântului apostol Pavel, în special activitatea lui, dar şi teologia sa, reflectată într-o modestă contribuţie a noastră printr-o comunicare în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice organizată ca o pregătire anticipată a celebrării anului paulin, cu referire la bimilenarul naşterii Apostolului neamurilor pe care, la intenţia Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, Biserica Catolică îl va celebra începând cu 28 iunie. Ne vom referi, de bună seamă, la acele Cărţi ale Bibliei în care rolul Sfântului Pavel este determinant şi ziditor.

FAPTELE APOSTOLILOR

Cartea Faptele Apostolilor, scrisă de Sfântul Luca, evanghelist, este ca o urmare fără de curmare a Evangheliei, de aceea numită fiind Evanghelia Sfântului Duh. Cele ce Duhul Sfânt le-au lucrat prin apostoli, adică începutul Bisericii creştineşti, care atunci se născuse, creşterea ei mare ce s-a făcut în treizeci de ani, foarte luminos se scriu în această carte. Privitor însă la tema noastră de cercetare, Sfântul apostol Pavel este cuprins de către Sfântul Luca în această carte cu istoria sa până la ducerea lui la Roma. Cele ce s-au făcut după aceea le trece sub tăcere, însă dintru cele ce cu bună adeverinţă şi frumos sânt scrise întru această carte lesne se pot judeca. Acestea ajung ca pe oamenii cei curaţi şi cu bună credinţă destul să-i încredinţeze despre adevărurile creştineşti.

Carte de 28 de capitole, Faptele Apostolilor, în capitolul dintâi spune despre înălţarea Domnului la cer şi alegerea lui Matia în locul lui Iuda. În al doilea, naşterea bisericii o scrie evanghelistul ca şi cum din pântecele sinagogii ar fi ieşit, întru care până acum a fost tăinuită. Apoi până la capitolul zece, pruncia bisericii şi creşterea cea dintâi a ei la Ierusalim. După aceea, răspândirea Evangheliei în Iudeea şi Samaria şi la Popoarele vecine, care mai înainte erau vrăjmaşe, iar acum întru aceiaşi credinţă adunate. Mai pe urmă se scrie cum prin toate ţările împărăţiei romanilor s-a răspândit credinţa creştinească, mai ales prin faptele lui Pavel, despre ale cărui prigoniri pomeneşte Sfântul Luca în această carte.

În capitolul 9 se vorbeşte despre minunata întoarcere a lui Saul, convertirea prigonitorului Bisericii începuturilor, arătându-Se Domnul şi Ananie trimiţându-se la el, de la care botezându-se, a început în Damasc foarte cu deadinsul a mărturisi pe Isus ca fiind Hristos. Aici, ucenicii îl slobod peste zid pentru că era urmărit spre a fi linşat de către jidovi, Barnaba ducându-l în Ierusalim la apostoli de unde, iarăşi fiind ameninţat de linşaj, se sloboade la Tars.

În capitolul 11, aflăm că prin propovăduira ucenicilor în Antiohia, mulţi păgâni vin şi se primesc la Hristos. Se trimite la ei Barnaba de la biserica cea din Ierusalim. Acesta aduce la Antiohia, din cetatea Tarsului unde se afla, şi pe Pavel. Au stat acolo un an întreg învăţând poporul, adunându-se în biserică; aici, la Antiohia , întâia oară, ucenicii s-au numit creştini. Ambii sunt trimişi cu ajutoare strânse din milostenie, în întâmpinarea foametei proorocite de Agav, în Duhul, care va să vină peste fraţii din Iudeea. Ne este spus, la finele capitolului 12, că Barnaba şi Saul după ce au îndeplinit slujba lor, s-au întors de la Ierusalim la Antiohia, luând cu ei pe Ioan, cel numit Marcu.

În capitolul 13, lui Saul şi lui Barnaba se porunceşte de la Duhul Sfânt să fie propovăduitori între limbi şi, mânaţi de Acesta, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru. Aici, Bariisus, sau Elimas vrăjitorul, căci aşa se tâlcuieşte numele lui, se împotrivea propovăduirii lor, însă de la cuvântul lui Pavel acesta orbindu-se determină la credinţă pe proconsulul Sergius Paulus. De aici, plecând cu corabia, Pavel şi cei împreună cu el au venit la Perga Pamfiliei, de unde au ajuns în Antiohia Pisidiei; aici Pavel mai pe larg grăieşte de Hristos în biserică (a se citi sinagogă), iar jidovii hulind şi izgonire deşteptând asupra lor se întorc la limbi (neamuri), după proorocia lui Isaia.

Din capitolul 14 aflăm că mulţi dintre jidovii şi dintre păgânii aflaţi la Iconiu primesc credinţa lui Hristos. Se întărâtă, şi aici, vrajbă de jidovi asupra apostolilor, care fug la Listra, unde vindecă Pavel pe cel şchiop din naştere. Norodul vrând să le jertfească lor ca unor dumnezei, de-abia îl opresc. De la Antiohia şi de la Iconiu au venit iudei, care au atras mulţimile de partea lor, şi bătând pe Pavel cu pietre l-au târât afară din cetate, gândind că a murit. Sculându-se el şi Barnaba, îndemnând ucenicii prin multe locuri şi rânduind preoţi, se întorc în Antiohia.

Făcându-se vrajbă în Antiohia, după cum n-i se spune la capitolul 15, din cauza jidovilor care voiau să se taie împrejur neamurile care se întorceau către Dumnezeu, Pavel şi Barnaba aduc aceasta pricină la Ierusalim apostolilor, care, după sfatul lui Petru şi al lui Iacob, cu poruncă de obşte prin scrisori aşează cum că neamurile (limbile) cele întoarse nu-s legate de Legea lui Moise. Din Antiohia, vrând Pavel a cerceta locurile întru care propovăduiseră cuvântul Domnului, se deosebeşte de Barnaba în părerea a lua sau nu cu ei pe Ioan, cel numit Marcu. Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu corabia la Cipru; Pavel, alegând pe Sila, a plecat străbătând Siria şi Cilicia, întărind Bisericile.

În capitolul 16, Sfântul Pavel, fiind la Listra, taie împrejur pe Timotei şi prin cetăţi vesteşte a se ţine dogmele apostolilor. Se opresc de către Duhul Sfânt a propovădui în Asia şi în Bitinia. Chemându-se Pavel, prin vedenie, se duc în Macedonia, propovăduind întâi la Filipi. Cu sălaş se primesc la Lidia. Scoţând Pavel pe Duhul cel pitonicesc, sunt bătuţi cu curele, se trimit în temniţă, unde făcându-se cutremur de pământ şi dezlegându-se legăturile lor, s-au întors la păzitorii temniţei. A doua zi îl roagă mai marii bisericii să iasă din cetate.

Din capitolul 17 reiese că făcându-se roadă multă la Tesalonic, prin propovăduirea lui Pavel, se întărâtă vrajbă de jidovi asupra lui. Aşijderea şi în Bereea. Pavel se împotriveşte jidovilor şi filosofilor în Atena şi pe Dionisie Areopagitul îl întoarce către Hristos, cu alţi oarecare.

În capitolul 18 , aflăm pe Pavel lucrând cu meşteşugul său – era făcător de corturi – în Corint la Acvila şi femeia lui Priscila, şi vorbea în fiecare sâmbătă în sinagogă aducând la credinţă iudei şi eleni, măcar că jidovii huleau propovăduirea lui. Aude în vedenie că mult norod se va întoarce acolo la credinţă. După al doilea an se pârăşte de jidovi către Galion, dregătorul, şi după multe zile, vine în Efes şi, prin multe ţinuturi, întăreşte fraţii. Apollo, alexadrin de neam, bărbat iscusit la cuvânt, puternic fiind în pregătire învinge pe jidovi, arătând din Scripturi pe Isus a fi Hristos, măcar că numai botezul lui Ioan cunoscuse.

De-a lungul capitolului 19, Pavel, porunceşte unor ucenici, care erau botezaţi numai cu botezul lui Ioan, ca în numele lui Iisus să se boteze şi, cu punerea mâinilor, le dobândeşte Duhul Sfânt. Şi acolo, propovăduind, multe semne face. Chiar jidovii, necrezând, se sârguiau a scoate dracii cu numele lui Iisus, Celui de la Pavel propovăduit. Mulţi, mărturisindu-şi păcatele, ard cărţile cele magice. Dimitrie, argintarul, grea răscoală porneşte asupra lui Pavel, pe care Alexandru de abia o aşează.

În capitolul 20, Pavel, străbătând multe părţi ale Macedoniei, şi a ţării greceşti, propovăduieşte în Troa până la miazănoapte. Aici, un tânăr, Eutihie, căzând din al treilea rând al casei, a murit, iar Pavel l-a înviat. Mai departe, multe locuri străbătând, pe cei din Efes, chemaţi preoţi, îi îndeamnă să fie priveghind spre povăţuirea bisericii, vestindu-le că nu-l vor mai vedea.

Lui Pavel, în călătoria de la Ierusalim până la Milet, petrecută de-a lungul capitolului 21, îi prooroceşte Agav, proorocul din Iudeea coborât şi el la Cezareea, necazurile ce era să păţească în Ierusalim. Nici cu lacrimile prietenilor nu se poate întoarce Pavel să nu se suie în Ierusalim, gata fiind şi moarte a primi pentru Hristos. Venind în Ierusalim, Iacov îl îndeamnă să se curăţească cu acei patru oameni care aveau asupra lor o făgăduinţă. Iudeii din Asia, văzându-l în templu, au întărâtat toată mulţimea şi au pus mâna pe el, strigând: Bărbaţi israeliţi, ajutaţi! Acesta este omul care învaţă pe toţi pretutindeni împotriva poporului şi a Legii şi a locului acestuia; încă şi elini a adus în templu şi a spurcat acest loc sfânt. Astfel Pavel se răpeşte de către jidovi, dar din mâinile lor îl apucă comandantul cohortei de ostaşi, încetând astfel bătaia ce era asupra lui. Acesta legându-l cu lanţuri îl trimite în tabără, însă dobândeşte slobozenie a grăi către popor.

În capitolul 22, povestind Pavel iudeilor, pe limba evreiască, întâmplarea convertirii lui la Hristos, curgerea întoarcerii sale, strigă jidovii să-l ia de pe pământ, adică să-l omoare, pentru că se zice a fi trimis de la Dumnezeu a propovădui neamurilor. Comandantul cohortei a poruncit să-l bată şi să-l chinuiască. Din acestea s-a scăpat pe sine zicându-le că este cetăţean roman, deoarece aceştia nu puteau fi biciuiţi cu atât mai mult dacă nici nu erau judecaţi.

Pavel înaintea preoţilor şi a toată adunarea, în capitolul 23, arhiereului celui mare, care poruncise să-l bată, îi zice perete văruit, de care apoi se scuză că nu a ştiut că este arhiereu. Pavel, ştiind că o parte din adunare erau saduchei şi cealaltă farisei, a strigat în sinedriu că este el însuşi fariseu, fiu de farisei, şi că pentru nădejdea şi învierea morţilor este judecat. Astfel grăind el, între farisei şi saduchei s-a iscat neînţelegere şi mulţimea s-a dezbinat; căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc şi una şi alta. Este din nou salvat din mâinile lor de către acelaşi comandant care temându-se a nu fi dezbinat, a poruncit ostaşilor să se coboare şi să-l smulgă din mijlocul lor şi să-l ducă în fortăreaţă. În noaptea următoare, arătându-i-Se, Domnul i-a zis: Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma. Se descopreră jurarea împreună a iudeilor care voiau să-l omoare pe Pavel. Comandantul îl trimite cu ostaşi în Cezareea la procuratorul Felix, căruia îi trimite şi o scrisoare în care Pavel este recunoscut cetăţean roman, pârât fiind pentru întrebări din Legea iudaică, dar fără vreo vină vrednică de moarte sau de lanţuri.

În capitolul 24, se arată cum, după cinci zile, s-a coborât arhiereul Anania cu câţiva bătrâni şi cu un oarecare retor Tertul, care s-au înfăţişat procuratorului împotriva lui Pavel. Pavel se dezvinovăţeşte înaintea marelui Felix, tăgăduind faptele ce i se aruncau, însă mărturisindu-se a fi creştin şi a fi zis despre nădejdea în Dumnezeu, că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor. Felix şi Drusila, femeia lui jidovească, aud pe Pavel de credinţa în Hristos Iisus, despre dreptate şi despre înfrânare şi despre judecata viitoare, încât Felix s-a înfricoşat. În acelaşi timp el nădăjduia că i se vor da bani de către Pavel; de aceea şi mai des trimiţând să-l cheme, vorbea cu el. Nedobândind de la Pavel bani, după doi ani, l-a lăsat legat următorului său, Festus.

Capitolul 25 ne dezvăluie cum Festus nu ascultă pe jidovii cei ce cu vicleşug cereau pe Pavel să-l ducă în Ierusalim ci, în Cezareea ascultă pe pârâşii lui şi răspunsul lui Pavel, pe care întrebându-l Festus dacă ar vrea să fie judecat în Ierusalim, acesta face apel la cezarul. După câteva zile trecând împăratul Agripa prin Cezareea, Festus îi spune pricina lui Pavel, iar acesta doreşte a-l auzi. A doua zi, poruncind Festus, Pavel este adus înaintea lui Agripa, căruia pledează atât de convingător încât acesta a zis: „Cu puţin de nu-i să faci să fiu creştin”.

Capitolul 27 arată cum Pavel, în lanţuri, e pornit cu corabia spre Italia, dus de către sutaşul Iuliu la Roma. Mergând cu corabia, prin multe locuri împotrivindu-se vântul, căci era toamna târziu, trecuse postul Ispăşirii, Pavel le arăta primejdiile la care se expuneau îndemna la un popas de iernare, însă cei mai mulţi ţinteau să ajungă în Fenix, portul Cretei. Corabia este smulsă de lângă Creta şi loviţi puternic de furtună au pierdut orice nădejde de scăpare. Fiindcă nu mâncaseră de mult, căci încărcătura o aruncaseră, Pavel, stând în mijlocul lor, le-a zis: „Trebuia, o bărbaţilor, ca ascultându-mă pe mine, să nu fi plecat din Creta; şi n-aţi fi îndurat nici primejdia aceasta, nici paguba aceasta. Dar vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului, al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, zicând: Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine”. Păţind mare primejdie, scapă toţi câţi erau în corabie, două sute şaptezeci şi şase de suflete, naufragiind pe o insulă. După ce au scăpat, au aflat că insula se numeşte Malta.

În ultimul capitol al Faptelor Apostolilor, numărul 28, Pavel şi ceilalţi soţi ai lui cu omenie se cuprind de barbarii maltezi. Pavel fiind muşcat de o viperă nici un rău nu pătimeşte, încât locuitorii ziceau că este zeu. Pe tatăl lui Publius, căpetenia insulei, îl tămăduieşte de friguri punându-şi mâinile peste el şi rugându-se, şi pe mulţi alţii vindecă. Aceştia i-au cinstit mult şi când au plecat, după trei luni, le-au pus la îndemână cele de trebuinţă. Plecarea au făcut-o cu o corabie din Alexandria, care iernase în insulă. La Roma, Pavel chemând pe cei dintâi ai jidovilor, le spune pentru ce pricină a făcut apel la cezar: „pentru nădejdea lui Israel mă aflu eu în acest lanţ”, le zice el, aprinzând în ei dorinţa de a-l asculta mai pe larg. Deci, rânduindu-i o zi, el le propovăduieşte despre Hristos, de dimineaţa până seara, căutând să-i încredinţeze despre Iisus din Legea lui Moise şi din Prooroci. Cuvintelor lui mulţi nu cred, lucru pe care Pavel îl arată a fi fost de la Isaia proorocit, spunând: „Bine a vorbit Duhul Sfânt, prin Isaia proorocul, către părinţii noştri, când a zis: «Mergi la poporul acesta şi zi: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi uitându-vă veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile greu au auzit şi ochii lor şi i-au închis. Ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi eu să-i vindec»”.

Doi ani întregi, la Roma, în casa luată de el cu chirie, tuturor celor ce vin la el propovăduieşte Pavel despre credinţa în Hristos şi Împărăţia lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică[2].

ÎNCHEIERE

Cu toate că am fi dorit a parcurge mai multe scrieri ale Sfântului apostol Pavel precum şi cele relative la el, chiar totalitatea lor captivantă ne-ar fi atras a o cuprinde, cu toată rezumarea celor parcurse am fost mărginiţi ca pentru o singură comunicare să ne oprim, desigur la una suficient de bogată şi sugestivă, la Faptele Apostolilor.

Nu considerăm puţin lucru ceea ce am reuşit a readuce în memoria noastră colectivă din Faptele Sfântului Pavel, acestui mare între apostoli, observând în căutările noastre şi mai mult decât atât, apreciind, ca idee, ca la închegarea unui, întotdeauna necesar, nou studiu introductiv la Sfânta Scriptură, a fi de mare folos şi ar putea fi utilizate aceste filoane principale, străluciri ale acelor „bărbaţi învăţaţi” despre care pomeneam în partea introductivă. Cel puţin în documentarea noastră am fost pe deplin ajutaţi de rezumatele, desigur urmând lecturilor, pe care călugăraşii Micii Rome de odinioară le-au făcut, iată, şi pentru posteritate, bucurându-ne inimile dulcea lor limbă autentic românească.

Rămâne pentru noi îndemn, deschisă şi chemătoare, izvor de binecuvântări tuturor câtor îi vor trece pragul, de-a pururi Biblia de la Blaj, cu adevărat monumentală, oglindind întreg transpirul, geniul şi erudiţia din sânul Bisericii noastre Române, Unite cu Roma, Greco-Catolică, atât cât, binevedem, Septuaginta trascende pentru noi victorioasă toate epocile, istoria întreagă.



[1] ***BIBLIA de la Blaj, 1795, Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea ÎPS Lucian Mureşan mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000. Ediţie realizată sub înaltul patronaj al P.S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei Române Unite de Oradea şi sub egida ştiinţifică a Academiei Române, Institutul de Istorie Cluj Napoca, director Camil Mureşan. În cadrul acesteia am aflat şi ne-am folosit pentru această introducere de studiul Secolele Bibliei de la Blaj, autor Ioan Chindriş, pp. 2382-2403.

[2] ***BIBLIA de la Blaj, 1795, vezi Cuvânt înainte la Cartea Faptele Apostolilor şi introducerile la capitolele aceleiaşi, pp. 2041-2103.