sâmbătă, 31 ianuarie 2009

PEREMPTORIE FILOZOFIA LUMEASCA (2)


Din exersarea capacităţii de a asculta, a observa, a interfera, de unde rezultă concluzii, învăţăminte, putem să tragem serioase beneficii încrucişând experienţe. Trecem uneori înainte, fără să ne dăm seama, fiind prea puţin atenţi faţă de alţii, pe lângă soluţii pe care le căutăm din greu.

Ne prea băgăm pe noi înşine în seamă, deşi scris este intra muros în biserica mănăstirii Râmeţ, prin glasul Sfântului: Nu te lua în seamă pe tine însuţi şi vei fi odihnit.

Da, la acestea am luat aminte, la învăţăturile cuviosului, Sfinţitului Pafnutie, la largheţea nu care ne vine în întâmpinare şi la universal valabilitatea spaţială a aplicaţiei: ,,Oriunde vei fi, nu te lua în seamă pe sine-ţi şi vei fi odihnit!’’


Apoi călătorind mult în interesul serviciului, vrând-nevrând... Unu, căsca din greu, fiind în tren... De pe bancheta opusă îl întreabă un altul:

Îi greu, frate?! Şi-l sfătuieşte: Unde-i greu lasă jos!


Foarte important la orice parcurs este să şti cât de mult să întinzi cureaua de transmisie. E atât de fragil corpul uman! Se rupe fierul, darămite firava alcătuire din carne şi oase. Odihna, activă sau somnul, fac parte din mersul înainte. Paradoxal, chiar stând se pune de o mergere. Dar nu de maniera: la lucru nu-i dai în cap numai cu odihna, sau pauzele lungi şi dese ne-au adus numai succese. Nu se face lucrul cu trândăvie! Spre lene conduce negreşit un prea plin de reconfortare.


Când s-a terminat războiul de independenţă? Este chestionat un elev care se ţinea bun.

Răspunsul lui: Pe la 12, pe la amiază...

Dar cu un inspirat interlocutor nu i-a ţinut figura: Jè, iè..., pe la tri dup-amiază, când o suflat fabrica de ieşire şi o venit tată-to obosit şi te-o făcut pe tine aşa ocoş...



vineri, 30 ianuarie 2009

Eminescu - trecut, prezent şi viitor. Nemurirea eminescienei opere!



Iată, şi anul 2009, precum bine văzurăm înfiriparea unei tradiţii, în chiar debutul său, ne întâmpină pe iubitorii Eminescului la un nou moment cu dragoste dăruit lui. La Bucerdea Grânoasă, un loc al lui de popas.
Eminescu – trecut, prezent şi viitor, faza zonală, Ediţia a II-a, concurs-spectacol până la urmă, avându-i protagonişti pe elevii Şcolilor „Ion Pop Reteganul” din Sâncel, „Ioan Brazu” din Mihalţ, Şcoala cu clasele I-VIII din Crăciunelu de Jos, şi gazda tuturor, Şcoala „Ioan Maiorescu” Bucerdea Grânoasă.

Forfotă mare, emoţii cât cuprinde, fiorul revederii, bucuria de noi cunoştinţe, simţul vacanţei ce plutea în aer... Iau act de cele postate în Avizerul Centrului de Documentare şi Informare, inima activităţilor cultural-ştiinţifice.

Mă bucur nespus să aflu, le citesc pe nerăsuflate, poezii scrise de elevi ai şcolii-mi din sat: „Satul meu”, respectiv „Odă lui Eminescu” autoare Ioana Hârceagă (clasa a VI-a), „Gânduri ce zboară” de Sorina Soporan (clasa a VII) precum şi poezii ale animatorului lor, consilier educativ Zolti Mezei, cadru didactic cu vocaţie, care alăturat altor două inimoase profesoare Maria Roşa şi Alexandrina Baba, fac mândria directorului instituţiei de învăţământ, profesor Bărbuleţ Vasile; un exemplar parteneriat reuşit.

Juriul concursului a fost alcătuit din:

Prof. Bărbuleţ Vasile, directorul Şcolii de la Bucerdea Grânoasă;

Prof. Bloj Lenuţa, locţiitoare a directoarei de la Sâncel, prof. Gabriş Carmen;

Teolog Mihai C. Szilagy, preşedinte al Cercului Cultural ASTRA „Ioan Maiorescu” Bucerdea Grânoasă, desemnat preşedinte al juriului ca urmare a lipsei motivate a domnului prof. univ. dr. Ion Buzaşi;

Domnul Ioan Aldea, Primarul comunei Bucerdea Grânoasă;

Prof. Şarlea Iuliana , director la Şcoala din Crăciunelu de Jos;

Prof. Cârnaţ Mona Carmen, director la Şcola din Mihalţ.

Din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Alba au fost prezenţi doamna Rodica Andronescu, domnii Valeriu Gavriluţ şi Dumitru Mălin, inspectori.

Manifestarea a debutat printr-un moment de reculegere şi un memento artistic Grigore Vieru (1935-2009), tragic plecat dintre românii săi dragi.

Iată reprezentanţii din partea şcolilor prezente, în ordinea lor câştigătoare:

Locul 1, cu 442 de puncte, Şcoala „Ioan Maiorescu” Bucerdea Grânoasă, cu echipaj format din:
Maier Codruţa, Ganga Adela, Cisteian Ana-Maria Larisa, Mateiaş Oana, Soporan Simona;

Locul 2, cu 394 puncte, Şcoala „Ioan Brazu” din Mihalţ, cu o formaţie compusă din:
Păcurar Diana, Barna Flavia, Aldea Adelina, Prundar Mădălina, Cârnaţ Nicoleta;

Locul 3, realizând 332 puncte, Şcoala cu clasele I-VIII Crăciunelu de Jos, singura care a avut în componenţă şi băieţi, cu următoarea echipă:
Radu Simona, Titu Marius, Kömives Denisa, Oţoiu Ştefania, Szöllösi Sergiu;

Locul 4, respectiv menţiune, cu 315 puncte adunate, Şcoala „Ion Pop Reteganul” din Sâncel, grupând în concurs următorii elevi:
Barna Maria, Şierb Diana, Limbăşan Lavinia, Barna Mădălina.

Atmosfera a fost animată de două chitare iscusit mânuite de domnii pofesori acompaniind puse pe note versificaţii eminesciene, recitări libere şi impuse din opera Luceafărului, scenete, prezentări power-point cu tematică inspirată din biografia eminesciană, recunoaşterea unei poezii după un fragment mimat, recunoaşterea unei poezii după audiţia unei înregistrări, test grilă din bio-bibliografia Poetului.

Au recitat, de bună seamă afară din concurs, din creaţiile proprii, câte o poezie, domnul inspector Mălin Dumitru şi teologul Mihai C. Szilagy/Târnăveanu.

La urmă s-au strâns prieteniile, s-au schimbat adrese, s-au făcut cadouri cărţi, s-au exprimat, altele s-au reiterat, dorinţele de-a se reedita, după alte formule, concursuri parteneriat similare şi în celelalte comune, având modelul reuşit bucerzan, totul la un pahar de suc, prăjiturele şi pupuri cu varză şi cu brânză cum se fac pe la noi.

Şi am promis, cu toţii, că la anul vom reveni spre nemurirea eminescienei opere!

Mihai C. Szilagy,
Preşedinte al Cercului Cultural Astra Ioan Maiorescu Bucerdea Grânoasă,
28 Ianuarie 2009.

Vezi şi http://astrablajeana.blogspot.com/2009/01/astra-in-scoli.html


miercuri, 28 ianuarie 2009

Sfântul Grigorie de Nazianz – Dumnezeu incomprehensibil în esenţa Sa



SEMINAR LA PSIHOLOGIE PASTORAL
Ă



COORDONATOR:

Cuv. mc. MARIA CECILIA FLUIERAŞ (CMD)



STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN IV, TEOLOGIE PASTORALĂ


BLAJ, 2009

INTRODUCERE

Schiţă biobibliografică

Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, s-a născut în jurul anului 330, în Arianz, lângă oraşelul Nazianz din Capadocia. Sf. Grigorie îşi însuşeşte cultura profana (filozofia şi retorica) în Cesareea din Capadocia, apoi studiază în Cesareea din Palestina şi Alexandria. Formaţia filozofică şi-o desăvârşeşte îndeosebi la Atena, loc unde leagă o strânsă prietenie cu Sf. Vasile. Împreună au hotarât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigore a devenit Episcop de Nazianz şi s-a distins ca un om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de „Teologul”. A rămas celebru emoţionantul „Discurs de adio” pe care l-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător”, scria el în ale sale „Poeme morale”, „pentru ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbatoare”. Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios” care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Acest prenume este folosit uneori ca nume de familie[1].

Începând cu 357 revine în patrie şi se botează, iar dupa un an se retrage în singurătate, unde, alături de Sf. Vasile, studiază Scriptura şi operele Sfinţilor alcătuind împreună un fel de antologie a operei lui Origen, cunoscută sub numele de Filocalia.

În anul 361 scrie tratatul Despre fugă (sau „Despre preoţie”) iar ca reacţie la respingerea de către împăratul Iulian a credinţei creştine, Sf. Grigorie compune două Invective împotriva lui Iulian; în anii următori, alături de prietenul său Sf. Vasile, se angajează în lupta împotriva ereziei ariene prin cuvântări şi dezbateri publice; în 372 este aşezat de către Sf. Vasile ca episcop. După împăcarea survenită între Sf. Vasile şi Antim, Sf. Grigorie rămâne fără jurisdicţie şi se întoarce la Nazianz. La scurt timp după aceea se retrage la o mănăstire din Seleucia, unde va sta câţiva ani.

În anul 379, după decesul împăratului Valente (care era de orientare ariana), episcopii ortodocşi din Tracia îl aleg pe Sfântul Grigorie ca episcop la Constantinopol. Aici el rosteşte cele Cinci cuvantari despre Dumnezeu, prin care argumenteaza natura Sfintei Treimi şi unitatea Dumnezeiri.

Odată cu venirea lui Teodosiu ca împărat, bisericile trec din nou în mâna ortodocşilor. Sf. Grigorie conduce mai departe Biserica constantinopolitană, dar refuză să fie înscăunat mai înainte de a fi ales în mod canonic. Alegerea lui canonică are loc în 381, la Sinodul al II-lea ecumenic, pe care îl va prezida pentru foarte scurt timp. În iulie 381, întristat de pierderea încrederii episcopilor şi a împăratului, renunţă la scaun şi se retrage definitiv la Arianz, unde îşi va petrece ultimii ani ocupându-se cu scrisul. Se stinge la 25 ianuarie 389. După moartea Sf. Grigorie, Nichobulos, nepotul şi executorul său literar începe munca de editare a scrierilor acestuia; la acest efort de restituire a participat şi Eulalios, un alt membru al familiei. Începând cu anul 400 Rufinus începe traducerea predicilor Sf. Grigorie în limba latină.

Însemnătatea operei Sfântului Grigore de Nazianz a fost atât de mare, încât la Sinodul de la Calcedon a fost supranumit „Teologul”, titlu acordat doar Apostolului Ioan şi Sf. Simeon Noul Teolog. Opera sa este alcătuită din cuvântări, poeme şi scrisori.

1. Cuvântarile, partea cea mai preţioasă a acestei opere sunt în număr de patruzeci şi cinci, mai mult de jumătate datând din perioada constantinopolitană (379-381). Dintre acestea amintim: a) cuvântări dogmatice, între care se disting cele cinci cuvântări teologice asupra Sfintei Treimi; b) cuvântări la sărbătorile creştine (Naşterea, Paştile, Cincizecimea etc.); c) panegirice pentru sfinţi (Sf. Ciprian al Antiohiei, Sf. Atanasie etc.) în care oratorul desfăşoară toate resursele artei sale; d) predici funebre (Cezarie, Sf. Vasile etc.). La acestea trebuie adăugate cele două Invective adresate imparatului Iulian Apostatul şi, în sfârşit, câteva cuvântări de circumstanţă în care autorul explică şi justifică purtarea sa.

2. Poemele datează din ultima perioadă a vieţii Sf. Grigorie fiind împărţite în Poeme teologice şi Poeme istorice, subdivizate fiecare în două secţiuni - poemele teologice, în Poeme dogmatice şi Poeme morale, iar poemele istorice, în Poeme personale şi Poeme despre alţii.

3. Culegerea de Scrisori cuprinde 244 de documente rezultate din corespondenţa purtată cu personalităţi din epocă (rămâne incertă scrisoarea adresată lui Evagrie Ponticul). Câteva piese reprezintă totuşi documente teologice de prim ordin.

Viaţa Sf. Grigorie de Nazianz şi lupta sa împotriva principalelor erezii ale veacului său (arianismul, pnevmatomahismul, eunomianismul - ca să cităm doar câteva dintre acestea) au lăsat o impresie profundă asupra contemporanilor săi.

I. TEOLOGIA ŞI ICONOMIA

Operele dogmatice[2] a Sf. Grigorie de Nazianz tratează complet cele două probleme majore ale doctrinei creştine: Teologia şi Iconomia.

Teologia tratează despre Dumnezeirea care este veşnică. Dumnezeu este existenţă, fiinţa în sine fără început şi fără sfârşit, „un ocean de existenţă, ce covarşeşte orice cugetare, cu privire la timp şi la natură”. Raţiunea omenească nu va fi niciodată în stare să cunoasca ce este el în sine. Singură nemărginirea i-o poate înţelege. Dumnezeu este unica natură simplă. Ea se concepe unic şi treimic: unic, după substanţă, treimic, după însuşiri sau ipostaze. Ea este Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, dincolo de care nu se revarsă, după cum nici nu este mărginită în fiecare din acestea. În ea, „persoanele se despart în neîmpărţire, ea fiind una în trei şi cele trei una, unirea nefiind amestecare şi nici despărţirea înstreinare” (La sfintele lumini, 11).

Există un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate, un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate şi un singur Duh Sfânt, în care sunt toate, expresiile „din care”, „prin care” şi „în care” despărţind nu naturi, ci caracterizând proprietăţile unei singure şi neamestecate naturi....

Iconomia cuprinde toate tainele lui Hristos, toate actele vieţii lui pământeşti, toate cele legate de venirea lui în trup. De fapt, ea se întinde de la naşterea şi până la învierea lui, cele ce după înviere, ca de pilda insuflarea Apostolilor, fiind „fapte de dupa Iconomie” (La Cincizecime, 11). Dogma Iconomiei este deci legată de cea de a doua persoană a Sfintei Treimi, de Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, „este taina cea mare a lui Dumnezeu cu privire la noi, oamenii” (La Sfintele lumini, 13), şi are ca efect readucerea omului la starea lui dintâi, ba chiar şi mai bună - mântuirea.

Să punem în fruntea acestor Cuvin­te pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, despre care vom vorbi. Întâiul să ne fie binevoitor, al doilea să ne ajute, al treilea să ne inspire, mai bine zis să ne arate din unica dumnezeire luminarea cea una, distinctă în chip unitar, unită în chip distinct, ceea ce este minunat (paradoxal)[3]. Cuvântarea a doua despre Dumnezeu are ca subiect Dumnezeirea; în cadrul acesteia se remarca doua elemente definitorii: imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu prin efortul eminamente raţional (recurgerea la argumentul cosmologic-teleologic) şi consideraţia asupra naturilor spirituale necunoscute de om.

II. DESPRE PREOŢIE.

DIN CUVÂNTAREA A DOUA TEOLOGICĂ A SFÂNTULUI GRIGORIE

Încercarea de a cunoaşte a Sfântului Grigorie Teologul se va desfăşura selectiv în cele ce urmează, ridicându-se poetic la înălţimi nebănuite chiar pentru timpurile apropiate. Numerotarea paragrafelor este neschimbată aşa cum am aflat-o, reţinând doar acele puncte, sau acele pasaje care interferează cu tema propusă în studiul nostru.

2. Mă urc cu râvnă pe munte (Ieş. 19, 20; 24, 9-15), sau, spunând mai adevărat, cu râvnă şi cu teamă. Prima o facem pentru nădejde, a doua pentru slăbiciune. O fac aceasta ca să intru în nour (Ieş. 24, 18) şi să fiu cu Dum­nezeu. Căci Dumnezeu îmi făgăduieşte (Ieş. 19, 24; 24, 9) să se urce cu mine şi să stea aproape, chiar dacă tre­buie să primească să rămână în afara nourului.

3. Şi ce mi s-a întâmplat, o, prieteni, care sânteţi ini­ţiaţi în taine şi împreună iubitori cu mine ai adevărului? Am alergat ca să întâlnesc pe Dumnezeu şi aşa am urcat pe munte. Şi am străbătut nourul, ajungând înlăuntru, departe de materie şi de cele materiale, întorcându-mă şi aducându-mă în mine, pe cât mi-a fost cu putinţă. Dar când L-am privit acolo, de abia am văzut spatele lui Dumnezeu (Ieş. 33, 23); şi aceasta (am văzut-o) fiind eu acoperit de piatră (Ieş. 33, 22), sau de cuvântul întrupat pentru noi (In. 1, 14; I Cor. 10, 4). Şi aplecându-mă pu­ţin, nu vedeam firea primă şi neamestecată, aşa cum e cu­noscută de ea însăşi şi câtă rămâne sub întâia catapeteasmă şi se ascunde sub Heruvimi, ci câtă ajunge până la noi. Iar aceasta este, atâta cât ştiu, mărirea ei în creatură şi în cele puse în faţa noastră şi cârmuite de El, sau, cum o numeşte dumnezeiescul David: „măreţia slavei” (Ps. 8, 2). Căci acestea sânt spatele lui Dumnezeu, însuşirile Lui de după El, precum umbrele (razele) soarelui şi chipurile Lui în ape arată soarele pentru vederile slabe, deoarece nu e cu putinţă a-l vedea pe El, care copleşeşte simţirea noastră prin lumina lui directă. Deci aşa vei teologhisi, chiar de eşti un Moise şi „Dumnezeu pentru Faraon” (Ieş. 7, 1); chiar dacă ajungi ca Pavel, „pînă la al treilea cer” şi auzi „cuvinte negrăite” (II Cor. 12, 2-4), chiar dacă eşti mai presus de el, în vreo stare şi vreo treaptă îngerească, sau arhanghelească. Căci orice existenţă, chiar cerească, chiar mai presus de ceruri, chiar dacă este mult mai înaltă ca noi după fire, şi mai aproape de Dumnezeu, es­te mai departe de Dumnezeu şi de înţelegerea Lui depli­nă decât este deasupra noastră, făptură compusă şi sme­rită, amestecată şi legată de pământul de jos.

4. Deci ajunge iarăşi să spunem aceasta: a înţelege pe Dumnezeu este greu, iar a-L exprima este cu nepu­tinţă, cum a spus careva din filosofii elini, ce-au speculat despre Dumnezeu, nu lipsit de meşteşug cum mi se pa­re. Acesta pare să fi priceput că e greu de a exprima şi de a evita astfel reproşurile, pentru că este de neexpri­mat, însă, după mine, a exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, dar a-L înţelege e şi mai imposibil. Căci ceea ce e de înţeles, cuvântul poate să-l explice, deşi nu sufi­cient, ci cel puţin într-un mod obscur, pentru cel ce nu are urechile cu totul stricate şi o înţelegere mincinoasă. Dar a înţelege o astfel de realitate este cu totul cu nepu­tinţă şi de neînfăptuit, nu numai celor prostiţi şi aplecaţi spre cele de jos, ci şi celor foarte înalţi şi iubitori de Dumnezeu; şi la fel întregii firi născute, şi cărora le este adăugat întunericul acesta şi trupul gros în înţelegerea adevărului. Şi nu ştiu dacă nu este aşa chiar pentru firile mai înalte şi spirituale, care fiind aproape de Dumnezeu şi luminate de toată lumina, sunt mai luminate, dar nu de tot, însă mai deplin ca noi şi mai pătrunzător, unele mai mult, altele mai puţin ca altele, pe măsura treptei lor.

6. Că Dumnezeu este, şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor împreună, ne învaţă privirea şi legea (ordinea) naturii. Privirea, îndreptându-se spre cele văzute şi armonios stabilite şi totodată în mişcare şi, ca să spun aşa, mişcate şi purtate în chip nemişcat, de­duce din cele văzute şi astfel rânduite pe Autorul lor.

12. …Iată de ce între noi se află acel „întuneric” trupesc (Ieş 10, 23), ca odinioară nourul între Egipteni şi Evrei (Ieş 14, 20). Şi acesta este poate „întunericul” pe care l-a pus „acoperământ al Lui” (Ps. 17,12); grosimea prin care puţini oameni şi puţin străbat (spre El). Despre acestea să filosofeze cei ce le văd şi să urce la o cât mai mare în­ţelegere. Noi însă, „cei legaţi de pământ” (Plâng. Ier. 3, 34), cum zice Ieremia, îmbrăcaţi în acest trup gros, nu pu­tem trece nici măcar peste umbra lui, chiar de mergem în mare grabă. Căci cum ajungem la ceva înainte de-a atinge aceea? Cum nu ne putem apropia de vederea celor văzu­te, fără lumina şi aerul ce se află la mijloc? Sau cum firea înotătoare nu poate ieşi din apă, la fel este cu neputinţă celor din trup să fie cu totul cu cele spirituale fără cele trupeşti. Căci totdeauna se introduce ceva din ale noas­tre (din cele trupeşti), chiar dacă desfăcându-se mintea din cele văzute şi devenind ceea ce este în sine, încearcă să se întâlnească cu cele înrudite şi nevăzute. Şi le vei cunoaşte acestea astfel.

13.…Dar deoarece orice fiinţă raţională doreşte pe Dumnezeu şi întâia Cauză, dar nu o poate cuprinde pentru motivele spuse, în această dorin­ţă obosind şi neputând să suporte această stare, trece la o „a doua plutire”; sau priveşte la cele văzute şi face pe vreuna din ele Dumnezeu, printr-o proastă înţelegere. Căci ce este din cele văzute mai înalt şi mai dumneze­iesc într-o măsură oarecare decât cel ce vede, încât aceea să fie închinată, iar el închinător? Buna rânduială a celor văzute ne ajută doar să cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne folosim de privire ca de o călăuză spre vederea celor mai presus de vedere, dar nu să ne păgubim de Dumnezeu, prin măreţia celor văzute.

14. Unii însă s-au închinat soarelui, alţii lunii, alţii mulţimii stelelor, alţii omului însuşi împreună cu aces­tea, atribuindu-le puterea să conducă toate, prin calita­tea sau mărimea mişcării. Iar alţii s-au închinat stihiilor pământului, apei, aerului, focului pentru folosul lor, fără de ele neputând subzista viaţa omenească. Şi iarăşi alţii s-au închinat oricărui altceva din cele văzute socotind ca zei pe cele mai frumoase din cele ce vedeau. Unii au dat închinare şi chipurilor şi statuilor, mai întâi ale celor din familie, cei mai trupeşti fiind stăpâniţi pătimaş de amin­tirea celor plecaţi, apoi şi chipurilor şi statuilor celor străini, depărtaţi de ei. Aceasta din cauza necunoaşterii primei firi şi prin primirea cinstirii tradiţionale ca le­giuită şi necesară, fiindcă un obicei întărit prin timp a fost socotit lege. Mai socotesc că unii admirând şi lăudând stăpânirea, au făcut cu vremea zeu pe cel ce-l cin­steau, ca un mit în ajutorul rătăcirii lor.

17. Ce este Dumnezeu după fire şi fiinţă n-a aflat care­va dintre oameni niciodată, nici nu va afla. Sau de va afla vreodată cineva, să se cerceteze aceasta şi să se studieze de cei ce voiesc. Se va afla vreodată, după jude­cata mea, când ceea ce este asemănător lui Dumnezeu şi dumnezeiesc, adică mintea şi raţiunea noastră, se va amesteca cu ceea ce îi este familiar şi chipul se va urca spre arhetipul, a cărui dorinţă o are. Şi ceea ce mi se pare rezultatul cel mai propriu al filosofiei (al înţelege­rii) este să cunoaştem odată cât suntem cunoscuţi (I Cor. 13, 12). Acum tot ceea ce ajunge la mine este o iradiere scurtă şi o mică lucire a unei mari lumini (Înţ. Sol. 7, 28; Evr. 1, 3). Deci chiar de-a cunoscut cineva pe Dumne­zeu, sau a mărturisit că L-a cunoscut, L-a cunoscut cât numai să pară mai luminat altuia care nu a fost luminat deopotrivă. Căci ceea ce are mai mult, s-a socotit că e desăvîrşit nu cu adevărat, ci în comparaţie cu puterea vecinului.

18. De aceea Enoh „a nădăjduit să cheme pe Dumne­zeu” (Fac. 4, 26). El n-a reuşit decât să spere şi să nu cu­noască (pe Dumnezeu), ci să-L cheme. Enoh „a fost mu­tat” (Fac. 5, 24), dar nu e clar dacă după ce L-a cuprins pe Dumnezeu, sau spre a-L cuprinde. Meritul lui Noe a fost că a plăcut lui Dumnezeu (Fac 6, 9). De aceea i s-a încre­dinţat să scape lumea întreagă de ape, sau seminţele lumii pe o mică alcătuire de lemn care a scăpat de potop (Fac. 6, 13 - 7, 19). Avraam, marele patriarh, s-a îndreptăţit din credinţă (Fac. 15, 6; Rom. 4, 3) şi aduce o jertfă neo­bişnuită, chip al marei jertfe (Fac. 22, 2 urm.). Şi a văzut pe Dumnezeu, dar nu ca Dumnezeu (Fac. 18,1-2), ci L-a ospătat ca pe un om (Fac. 18, 6-8); şi a fost lăudat, pen­tru a-I fi slujit atâta cât a priceput. Iacob a văzut în vis o scară înaltă şi un urcuş al îngerilor (Fac. 28,12) şi a tur­nat în chip tainic untdelemn pe un stâlp de piatră (Fac. 28, 18) - poate ca să arate piatra unsă din capul unghiu­lui (Fapte 4, 11), pentru mântuirea noastră (Fapte 10, 38) şi a dat unui loc oarecare numele de „casa lui Dumne­zeu” (Fac. 28, 17), spre cinstirea Celui ce S-a arătat. Lup­ta lui Dumnezeu cu un om (Fac. 32, 26-30) - care este uneori lupta lui Dumnezeu împotriva omului, sau poate o luptă a virtuţii omeneşti pentru Dumnezeu. El poartă simbolurile luptei în trup (Fac. 32, 26), arătând înfrângerea firii născute; şi primeşte ca răsplată a evlaviei sale schimbarea numelui, numindu-se, în loc de Iacob, Israel (Fac. 32, 29), dobândind acest nume mare şi cinstit. Dar nici el, nici cineva după el, din cele douăsprezece seminţii, al căror părinte a fost, nu s-a lăudat până azi că a înţeles firea lui Dumnezeu, sau a avut vederea Lui întreagă.

19. Iar lui Ilie nici vântul aspru, nici focul, nici cutre­murul, cum auzi din istorie, ci suflarea uşoară i-a dat o umbră a prezenţei lui Dumnezeu (III Regi 19, 11), şi nu a firii Lui. Cărui Ilie? Celui pe care căruţa de foc îl urcă la cer (IV Regi 2, 11), arătând treapta mai presus de om a dreptului….

Şi cum nu vei admira pe Manoe, judecătorul (Jud. 13, 22) şi mai târziu pe ucenicul Petru! Întâiul nu a supor­tat nici vederea lui Dumnezeu care i S-a arătat şi de aceea a zis: „Sântem pierduţi, femeie, că am văzut pe Dumnezeu”. După el nu pot suporta oamenii vreun chip al lui Dumnezeu; cu atât mai puţin firea Lui. Al doilea, văzând pe Hristos, nu L-a lăsat să se apropie de barca în care se afla (Lc. 5, 8). Acesta deşi era mai fierbinte în recunoaşterea lui Hristos decât ceilalţi şi de aceea e de­clarat „fericit” (Mt. 16, 17) şi i se dă încrederea cea mai mare. Dar ce vei zice despre Isaia şi Iezechiel, văzătorii cei mai mari ai lui Dumnezeu; şi de ceilalţi prooroci? Dintre ei, primul a văzut pe Domnul Savaot şezând pe tronul slavei şi înconjurat de Serafimii cu câte şase aripi, care-L slăveau şi-L acopereau, iar pe sine, purificat prin jar şi pregătit pentru proorocie (1, 6 urm.). Celălalt de­scrie Heruvimii ca un car, având deasupra Lui Tronul şi deasupra Tronului un firmament şi pe firmament o ară­tare (phantazomenon). Mai spune de unele glasuri şi de unele mişcări în fapte (Iez. 1, 4 urm.). Şi acestea erau fie o arătare de zi, văzută numai de sfinţi, fie una de noap­te, fie o întipărire din partea conducătoare a sufletului unită cu cele viitoare, ca şi când ar fi prezentă. E o altfel de proorocire negrăită, de aceea cum nu pot să spun. Le ştie doar Dumnezeul proorocilor şi cei în care sunt lucru­rile acestea. Dar nici aceştia, de care vorbesc, nici altul dintre cei ce sunt ca aceştia n-a stat în subzistenţa şi în fiinţa Domnului, după cum s-a scris, nici n-a cunoscut sau explicat firea lui Dumnezeu.

20. Cât despre Pavel, dacă era cu putinţă să descrie cele ce le avea cerul al treilea (II Cor. 12, 2) şi acea mare înaintare sau înălţare, sau ridicare până la El, am fi cu­noscut ceva mai mult despre Dumnezeu, dacă aceasta era taina răpirii. Dar deoarece erau negrăite (II Cor. 12, 2), să fie cinstite şi de noi cu tăcere. Să ascultăm numai ce ne spune Pavel: „În parte cunoaştem şi în parte prooro­cim” (I Cor. 13, 9).

Aceasta şi unele ca acestea mărturiseşte el, care nu e simplu în cunoaştere, el care făgăduia să dea o dovadă a lui Hristos care grăieşte în el (II Cor. 13, 3), el, marele apărător şi învăţător al adevărului. De aceea şi declară că toată cunoştinţa de jos nu e deloc mai presus de oglinzi şi de ghicituri, ca una ce constă din mici chipuri (imagini) ale adevărului. Iar de nu apar unora care cer­cetează prea mult şi cu prea multă curiozitate aceste lucruri, poate acestea nu erau altele decât cele ce nu se pot purta acum, dar pe care Cuvântul Însuşi le dă de în­ţeles ca cele ce vor fi purtate şi vor fi descoperite cândva. Sunt cele de care Ioan, Înainte-Mergătorul Cuvântului, marele glas al adevărului, a spus că nici lumea întreagă de jos însăşi nu le poate cuprinde (In. 21,25).

21. Deci tot adevărul şi întreg Cuvântul e greu de explicat şi de pătruns. Noi aflăm lucruri mari printr-un organ mic, vânând prin înţelepciunea omenească cunoş­tinţa celor ce există şi pătrundem la cele spirituale prin simţuri, sau nu fără simţuri, de care suntem conduşi în­coace şi încolo, dar şi amăgiţi. Căci nu ne putem întâlni cu mintea goală de realităţile goale, ca să ne apropiem mai mult de adevăr şi să ni se întipărească în minte în­ţelegerea lor. Iar cuvântul despre Dumnezeu, cu cât e mai desăvârşit, cu atât este mai greu de primit şi implică mai multe obiecţii şi rezolvări mai anevoioase. Şi tot ce i se opune, chiar de e foarte neînsemnat, opreşte înainta­rea pe calea lui şi-l împiedică, sau îi întrerupe înaintarea mai departe. E ca şi cînd se trag caii de frâu şi sunt făcuţi să se abată de la calea lor prin acest gest neaşteptat. Ast­fel Solomon, care a avut o înţelepciune prin care îi între­cea pe toţi dinainte de el şi din timpul lui (III Regi 3, 12) şi avea „lărgimea inimii” ca un dar al lui Dumnezeu şi o înţelegere mai îmbelşugată ca nisipul mării (III Regi 4, 29), cu cât înainta în adâncuri, cu atât ameţea mai mult şi des­coperea înţelepciune cu atât mai mare, cu cât îi scăpau cele ce voia să le înţeleagă (Eccl. 7, 25; 8, 17). Iar Pavel se sileşte să atingă, nu zic firea lui Dumnezeu - căci acest lucru este cu totul cu neputinţă -, ci numai „judecăţile” Lui (Rom. 11, 33), însă nu află ieşire, nici un punct stabil în urcuşul său, deoarece mişcarea înţelegerii sale nu ajun­ge la un capăt, arătând mereu ceva ce-i lipseşte - O, mi­nune! -căci şi eu pătimesc ceva la fel. De aceea el învăluie în uimire cuvântul său şi numeşte acea realitate „bo­găţia şi adâncul lui Dumnezeu” şi mărturiseşte „necu­prinsul judecăţilor lui Dumnezeu” (Rom. 11, 33), rostind aproape aceleaşi cuvinte ca David, care numeşte „un mare adânc” judecăţile lui Dumnezeu (Ps. 35, 7), a căror afunzime nu poate fi ajunsă de măsura sau de simţirea omului, sau spune că cunoştinţa lor e prea “minunată” pentru el şi pentru fiinţa sa, că „e prea tare” pentru pute­rea lui de cuprindere.

22. Ca să las celelalte, voi privi la mine însumi şi la toată firea şi alcătuirea omenească, întrebându-mă: ce e amestecul care ne compune? Ce e mişcarea care ne este proprie? Cum s-a amestecat în noi nemurirea cu morta­litatea? Cum curg în jos şi sunt purtat în sus? Cum se mişcă în jur sufletul prin trup? Cum e mintea şi circum­scrisă şi definită, rămânând în noi şi parcurgînd toate într-o mişcare şi întoarcere grăbită? Cum se împărtă­şeşte şi se comunică prin cuvânt şi străbate prin aer şi intră cu lucrurile? Cum se comunică prin simţuri şi se desprinde de simţuri? Şi înainte de acestea, cum am fost alcătuiţi şi constituiţi în laboratorul firii? Şi cum am primit ultima noastră formă şi împlinire? Ce este pofta mâncării şi cum se întinde ea? Cine ne-a condus automat la primele izvoare şi la primele mijloace de întreţinere a vieţii? Cum se hrăneşte trupul cu alimente şi sufletul cu gândirea? Ce este curgerea firii şi legătura reciprocă între cei ce nasc şi cei născuţi, ca să fie uniţi prin afecţiu­ne? Cum sunt stabile speciile, deosebindu-se prin însuşi­rile lor, ale căror proprietăţi sunt atît de multe că nu pot fi numărate? Cum acelaşi animal e şi muritor şi nemuri­tor, muritor prin înlocuire şi nemuritor prin naştere? De fapt un individ dispare, altul apare în locul lui, precum rîul curgînd nu stă şi totuşi rămâne? S-ar putea filosofa încă mult despre mădularele şi părţile trupului şi armo­nia între ele, care coexistă şi se disting spre trebuinţele şi frumuseţea întregului, unele mai importante, altele mai puţin importante, unite şi separate, unele cuprinzând pe altele, altele fiind cuprinse potrivit legii firii. Multe se pot spune despre voci şi auzuri: cum unele se produc prin organe glăsuitoare, iar altele recepţionează, cum îşi fac legătura prin mijlocirea aerului şi loviturile şi întipăririle ce le produc în aer. Multe se pot spune despre văzul care comunică în chip negrăit cu cele văzute, miş­cat numai prin voinţă în acelaşi timp cu mintea şi are o experienţă comună a lor cu mintea. Căci cu aceeaşi iuţime mintea se uneşte cu cele cugetate şi văzul, cu cele văzute. Multe se pot spune şi despre celelalte simţuri, care recepţionează unele din lucrurile exterioare, fără să fie cugetate de raţiune. Multe, de asemenea, despre odihna în somn, despre născocirile viselor, despre me­morie, despre amintiri, despre raţionamente, despre iuţime şi poftă şi, scurt vorbind, despre toată organizarea acestei lumi mici (acestui microcosm) care este omul.

26. Dacă ai priceput explicarea acestora şi ai cunoscut înţelesul lor, gândeşte-te şi la diferitele plante şi la arta atât de plăcută ochilor şi în foile lor şi de folositoare în rodurile lor. Gândeşte-te şi la varietatea şi belşugul roa­delor, mai ales la faptul că cele mai necesare sânt şi cele mai frumoase. Gândeşte-te şi la puterea rădăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor, nu numai plăcute ci şi binefă­cătoare pentru sănătate, la graţia şi calitatea culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor preţioase. Căci toate au fost puse înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, câte sunt necesare şi plăcute prin fire. Aceasta, ca, dacă nu cunoşti din alt­ceva pe Dumnezeu, să-L cunoşti din binefacerile Lui şi nevoia ta de ele să te facă mai înţelegător.

Pornind de aici, priveşte la lărgimea şi lungimea pământului, maica de obşte a tuturor şi la sânii mărilor legaţi între ei şi cu pământul, la frumuseţea pădurilor, la râurile şi izvoarele îmbelşugate şi nesecate, de ape proaspete şi bune de băut, curgătoare nu numai pe su­prafaţa pământului, ci şi sub pămînt, ce se adună în adîncuri şi împinse de vreun suflu puternic, apoi încăl­zite de tăria luptei şi a rezistenţei, dăruindu-ne băile calde ce ne sunt de trebuinţă, în multe părţi ale pământu­lui şi printr-o putere contrară fâcându-se leacuri fără plată, prin ele însele. Spune-mi, cum şi de unde sunt acestea? Ce este această ţesătură uriaşă şi nelucrată?

Toate sunt vrednice de laudă nu numai prin relaţia din­tre ele, ci şi văzute una câte una.

Cum s-a făcut pământul stabil şi neînclinat? Ce-l poartă şi ce este ceea ce-l susţine? Şi ce este la rândul ei aceea? Nu are o raţiune pe care să se sprijine, decât pe voia lui Dumnezeu. Şi cum o parte a pământului e înăl­ţată la vârfurile munţilor, iar alta coborâtă la şesuri, şi asta într-un mod atât de variat, şi făcându-se înălţările şi coborâşurile treptate, ca să ne fie cât mai rodnic pentru trebuinţele noastre şi cât mai plăcut în diversitatea lui? Şi cum o parte e repartizată locuirii, iar alta e de nelo­cuit, o parte fiind izolată de înălţimile munţilor, iar alta fiind separată şi tinzând spre o altă margine. Nu e totul un semn foarte clar al marii lucrări a lui Dumnezeu?

27. Cât priveşte marea, dacă n-aş admira mărimea ei, i-aş admira liniştea şi cum stă, fără să fie legată, între malurile ei. Iar dacă nu pot admira liniştea ei, admir mărimea ei. Dar fiindcă le are pe amândouă, le voi lăuda pe amândouă. Şi ce le uneşte pe amândouă? Prin ce este ea legată? Cum se înalţă şi se şi opreşte, ca dintr-un res­pect pentru pământ? Cum primeşte râurile toate şi rămâ­ne aceeaşi cu tot prisosul ce-i vine? Nu ştiu ce trebuie să spun. Cum este nisipul un hotar pentru o aşa de uriaşă mărime? Au ceva de spus cei ce studiază natura, savanţi în cele deşarte, care măsoară marea cu milimetrul, sau măsoară lucruri aşa de mari cu ideile lor? Nu trebuie mai degrabă să explic aceasta după Scriptură, într-un mod mai convingător şi mai adevărat decât prin lungi cuvântări? În ea se spune: „Hotar a pus peste faţa apei” (Iov 26, 10). Aceasta e legătura impusă firii lichide. Şi cum conduce cu vântul ei o corabie ca pe un mic uscat, alcătuită din câteva lemne? Nu te miră văzând aceasta? Nu ţi se uimeşte înţelegerea? Pământul şi apa se unesc în serviciul lor şi aceste uniri atât de diferite în firea lor se fac una, în folosul omului.

Care sunt apoi primele izvoare ale izvoarelor? Cearcă, omule, de poţi găsi vreuna din urmele acestora. Şi cine este Cel ce a despărţit râurile şi şesurile şi munţii şi le-a dat cursul care nu se opreşte? Şi cum s-a făcut această minune din cele contrare: că nici marea nu-şi iese dintre maluri, nici râurile nu se opresc. Şi în ce constă hrana dată de ape şi care e deosebirea ei, odată ce unele sunt hrănite de sus, altele sunt adăpate din rădăcini? Dar voi încheia dulceaţa acestei descrieri, explicând-o prin „dul­ceaţa lui Dumnezeu” (Iez. 31, 9).

28. Dar lăsând pământul şi cele privitoare la el, înalţă-te la aer prin aripile înţelegerii, ca această cuvântare să înainteze mai departe. Astfel te voi ridica la cele cereşti şi la cerul însuşi şi la cele mai presus de cer. Cuvântul înaintează cu greu la cele următoare, dar înaintează to­tuşi pe cât îi este cu putinţă. Cine a răspândit aerul, această mare şi îmbelşugată bogăţie, nemăsurată nici prin demnităţi, nici prin aşezări, care nu e mărginit de hotare, nu e împărţit după vârste, ci care, ca în împărţi­rea manei, e primit îndestulător şi repartizat în mod egal? Aerul este carul unei firi înaripate, reşedinţa vântului, regulatorul anotimpurilor, însufleţitorul animale­lor, mai bine zis susţinătorul unirii sufletului cu trupul; în el sunt trupurile, cu el se produce cuvântul, în el e lumina şi ceea ce e luminat şi vederea care se comunică prin el. Dar priveşte şi la cele următoare: nu îngădui să se dea aerului toată puterea celor ce sînt socotite existând prin aer. Care sunt vistieriile vântului (Ps. 134, 7)? Care vistieriile zăpezii (Iov 38, 22)? „Cine a născut picăturile de rouă” (Iov 38, 28), după cuvântul Scripturii: „Din pântecele cui iese gheaţa?” (Iov 38, 29) şi - o, minu­ne! - cine reţine prin cuvântul lui firea ei curgătoare (Înţ. Sir. 48, 13), când o revarsă peste faţa a tot pământul (Iov 5, 10) şi o răspândeşte la vreme potrivită şi în mod egal, fără să lase toată substanţa lichidă liberă şi nestăpânită? Căci S-a mulţumit cu curăţirea din vremea lui Noe şi nu şi-a uitat legământul Său (Fac. 9,12) cel atotnemincinos, dar nici nu o reţine cu totul, ca să nu avem nevoie iarăşi de un Ilie, care ne-a scăpat de secetă (III Regi, 18, 44). „De va închide”, zice, „cerul” (II Paralip. 7, 13), „cine îl va deschide?” Cine va opri (Mt. 3,10) excesul de ambele fe­luri, al Celui ce dă ploaia (Mt. 5, 45), dacă nu le rânduieşte pe toate cu măsurile şi cu cumpăna Sa (Iov 28, 26)?

Şi ce-mi vei filosofa despre fulgere şi tunete, tu, care nu vezi tunetele decât de pe pământ şi nu eşti luminat nici de cele mai mici scântei ale adevărului? Ce aburi de pe pământ, sau ce adunare de aer vei socoti cauze ale nourilor, sau măcar ale unui nour, sau al unei adunări cât de mici de nouri, care să producă un cît de mic fulger şi tunet? Sau ce vânt strâmtorat, neavând ieşire din acea strâmtorare, va fulgera din această cauză şi va tuna, răpindu-se din ea? Iar dacă ai străbătut aerul şi cele privi­toare la aer cu gândirea, atinge cu mintea cerul şi cele cereşti. Dar să ne conducă credinţa mai mult decât raţiu­nea, dacă ai aflat slăbiciunea noastră, în cele mai apro­piate şi ai aflat raţiunea de a cunoaşte cele mai presus de raţiune, ca să nu fii cu totul pământesc, sau alipit lor, necunoscând faptul neştiinţei tale.

29. Cine a dat cerului mişcarea în cerc? Cine a aşezat stelele la locul lor? Sau, mai bine zis, înainte de aceasta, ce este cerul şi stelele? O poţi spune tu, om de înălţimi (meşter), cel care nu cunoşti cele de la picioare, şi nu te poţi măsura nici pe tine însuţi, tu, care cercetezi cu curio­zitate cele mai presus de firea ta şi care rămâi mut în faţa celor nemăsurate? Da, tu cunoşti mişcările în cerc şi pe­rioadele stelelor şi apropierile şi depărtările între ele, răsăriturile şi apusurile lor, unele părţi mici ale zodiacu­lui şi tot ce-ţi îngăduie să te mândreşti cu această ştiinţă minunată. Dar aceasta nu înseamnă încă o cunoaştere a celor existente, ci observi doar o anumită mişcare. Această observaţie este confirmată de o practică îndelungată şi care a adunat într-un întreg cele observate în multe, apoi a concentrat totul într-o explicare, pe care a numit-o ştiinţă. Astfel, bazele lumii s-au făcut văzute celor mulţi, iar vederea lor s-a făcut început al ştiinţei. Dar tu, care eşti foarte cunoscător al acestora şi poţi să le admiri cu dreptate, spune-mi care e cauza acestei rânduieli şi miş­cări? Spune-mi de unde vine faptul că soarele străluceş­te ca un lămpaş pământului întreg şi tuturor privirilor ca o căpetenie într-o ceată, acoperind cu strălucirea sa cele­lalte stele, cum nu fac altele dintre ele faţă de celelalte? Aceasta e o dovadă că dacă celelalte luminează şi ele, el străluceşte mai presus de ele şi nu lasă să fie cunoscute, că au aceeaşi putere ca el, ci că el este frumos ca un mi­re, „iute uriaş” (Ps. 8, 6) şi mare. Nu mă pot împiedica să nu-L laud prin cuvintele mele. El are atâta putere că, de la o margine la alta, el învăluie pe celelalte cu căldura lui şi nimic nu poate scăpa de simţirea lui (Ps. 18, 7), ci umple toată privirea şi firea trupească de căldura lui; el încălzeşte dar nu arde; el este prezent tuturor şi învăluie toate cu moderaţia şi cu rânduiala mişcării lui.

30. Şi ce spui de aceasta, dacă ai observat-o? Soarele este între cele sensibile ceea ce este Dumnezeu între cele inteligibile (spirituale), precum a zis unul dintre cei străini. Căci acesta luminează vederea, precum Acela, mintea. Acesta este cel mai frumos între cele văzute, precum Acela, între cele cugetate. Dar cine l-a mişcat pe acesta de la început? Ce-l mişcă fără încetare şi-l face să se învârtească, el însuşi fiind stătător şi nemişcat prin raţiunea lui? Cine îl face neobosit şi aducător de viaţă, care face să crească făpturile şi pe care îl laudă poeţii cu dreptate şi nu se opreşte nici din mişcarea lui, nici din binefacerile lui? Cum e făcătorul zilei pe pămînt şi al nop­ţii sub pământ? Şi nu ştiu ce trebuie să mai spun când privesc soarele. Ce este creşterea şi scăderile zilelor şi ale nopţilor şi egalitatea lor în inegalitate, ca să spun ceva paradoxal? Cum este el făcătorul şi împărţitorul cu buna rînduială a anotimpurilor ce vin şi pleacă şi se unesc şi se separă ca într-un cor, prin legea unirii şi bunei rînduieli; cum se amestecă toate puţin câte puţin, datorită apropierii dintre ele, şi se despart ca zilele şi nopţile, ca să nu ne întristăm prin neregularitatea lor? Dar să-şi facă soarele drumul lui. Cât despre tine, ai cunoscut firea lunii, fazele ei, măsurile luminii şi drumul ei şi cum soa­rele are putere asupra zilei iar ea, luna, prezidează noaptea, şi cum luna dă curaj fiarelor, iar soarele scoală pe om la lucru (Ps. 103, 23); cum soarele se înalţă şi co­boară spre cel mai mare folos al nostru. Ai înţeles „legă­tura care leagă făptura Găinuşii şi îngrăditura Orionului” (Iov 38, 31), ca cel ce numără mulţimea stelelor şi le cheamă pe numele lor (Ps. 4, 4)? Ai înţeles slava deose­bită a fiecăreia şi ordinea mişcării, ca să mă încred în tine când ordonezi viaţa noastră şi înarmezi creaţia îm­potriva Creatorului?

31. Ce zici? Vom înceta cuvântul aci, oprindu-ne la ce­le materiale şi văzute? Sau, deoarece cuvântarea noastră cunoaşte cortul lui Moise ca chip (Evr. 9, 24) al între­gului univers, adică al totalităţii „celor văzute şi nevăzu­te” (Ieş. 26, 31) şi depăşind cele sensibile, vom trece la Sfintele (Evr 9, 24), la firea spirituală şi cerească? Nu vom putea să o privim nici pe aceea, un mod trupesc, deşi e netrupească. Ea se numeşte „foc” şi „duh”, sau es­te şi una şi alta. Căci se spune că face pe îngerii Săi „du­huri” şi pe slujitorii Săi „pară de foc” (Ps. 103, 5), a face însemnând a-i păstra prin cuvântul prin care au fost fă­cute. Iar când auzi că sunt duh şi foc, primul nume în­seamnă firea spirituală, al doilea că este curăţitoare. Căci ştim că, aşa ca şi prima fiinţă, are aceleaşi numiri. Dar această fire este pentru noi netrupească, sau e foarte neapropiată. Vezi cum ameţim în înţelegerea ei şi nu ştim pânâ unde putem înainta? Noi ştim numai că există Îngeri şi Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Stăpâniri, Străluciri, Urcuşuri, Puteri spirituale sau Minţi, firi curate şi neîntinate, nemişcate spre rău sau greu de miş­cat, mişcându-se pururea în jurul Primei cauze. Nu ştim cum le-ar putea cânta cineva pe ele, care primesc lumina cea mai curată de acolo, sau fiecare altfel, pe măsura firii şi treptei lui. Ele sunt atât de mult modelate şi întipărite de Bine (de Frumuseţe), că se fac alte lumini şi pot lumi­na pe altele, prin iradierile Primei Lumini asupra lor şi prin transmiterea ei. Sunt slujitori ai voii dumnezeieşti, puternici în tăria firii lor şi prin cea câştigată. Ele par­curg toate, fiind prezente tuturor peste tot prin râvna slujirii şi vioiciunea firii. Unele au primit în încredinţare altă parte a lumii sau au fost rânduite altei părţi a ei, aşa cum ştie Cel ce le-a rânduit şi stabilit pe toate. Ele le aduc toate la o unitate, potrivit unei singure voiri a Ce­lui ce le-a zidit toate. Ele sunt cîntăreţe ale măririi dum­nezeieşti, văzătoare ale slavei eteme în eternitate, nu pentru a fi slăvit Dumnezeu, căci nu se poate adăuga ce­va la plenitudinea Celui ce dăruieşte cele bune tuturor, ci ca să nu înceteze de a fi covârşite de bunătăţi firile prime după firea lui Dumnezeu.

Dacă le-am putut lăuda pe acestea după vrednicie, mulţumesc dumnezeirii celei una în cele trei. Iar dacă aceasta e mai prejos de ceea ce s-a dorit, cuvântarea va birui şi astfel. Căci ea s-a luptat să arate că şi firea celui de-al doilea e mai presus de mintea noastră. Cu atât mai mult este întâia şi singura fire mai presus de toate într-un aşa mod, că nici nu îndrăznesc să spun.

Destul am considerat că este a marca din Cuvântarea a doua teologică a Sfântului Grigorie, privind Despre Preoţie, care-L arată pe Dumnezeu în splendoarea incomprehensibilităţii Sale, tema lucrării noastre.

Deosebit de interesante, luminătoare fiind, notele la Cuvântarea a doua, de aceea chiar şi numai selectiv, precum selectiv am redat chiar din Cuvântarea însăşi, am hotărât ca într-o anexă, nefiresc de cuprinzătoare pe cât de întinsă e lucrarea propriuzisă, să redau în cele ce urmează ceea ce este parte a ceea ce era de demonstrat.

ANEXA.

Note Cuvântarea a 2-a

17. Pentru Sfinţii Părinţi teologia este învăţătura despre Dumne­zeu în Sine, fie în unitatea Sa, fie în Treimea Sa.

17a. Din Dumnezeu cel unul în fiinţă, dar întreit în Persoane, ne vine o unică lumină, dar distinct în chip unitar şi unită în chip distinct. Distincţia nu o lipseşte de unitate şi unitatea nu o lipseş­te de distincţie. Văzând lumina ca Tată, ea nu e despărţită de lumina ca Fiu şi de lumina ca Duh Sfânt. Paradoxalul uneşte cele distincte şi distinge ceea ce e unit. Tocmai pentru că Persoana Tatălui distinctă ca Tată, e unită cu Fiul şi tocmai pentru că e unită cu El, e distinctă de El. E o unitate care nu e lipsită de distincţia iubitoare şi o distincţie iubitoare, care nu poate să nu se afle în unitate.

19. „Muntele” de deasupra lumii este interiorul spiritual al omu­lui. Acesta află pe Dumnezeu, după ce s-a ridicat peste toate cele materiale şi peste plăcerile trupului de cele materiale.

20. Dumnezeu a arătat acestea profetic lui Moise, acoperindu-l această piatră, şi a devenit o piatră duhovnicească, proorocească, pentru cei ce se vor uni cu Hristos. Căci aşa pentru ei trupul lui Hristos va fi o piatră străvezie, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 10, 4). Dar lui Moise Dumnezeu nu-şi arată decât spatele, pentru că oamenii căzuseră în păcat şi nu mai erau într-o comu­nicare iubitoare cu Tatăl ca să le arate faţa Lui. Această comuni­care va avea loc de abia când Fiul Lui întrupându-Se, va face şi pe oameni fii ai Tatălui ceresc, şi Tatăl le va arăta şi celor ce se unesc cu Fiul întrupat, faţa Lui. Această explicare a „spatelui” lui Dum­nezeu nu exclude pe cea dată de Sfântul Grigorie.

21. Aceasta vrea să o exprime şi Liturghia ortodoxă prin catape­teasma ce acoperă Sfântul Altar ascunsul în care rămâne firea dumnezeiască, sau Sfânta Treime, cu toate că Fiul Tatălui vine, întrupându-Se, printre noi, ba chiar ni Se dăruieşte în Sfânta Împărătăşanie, după cum ne învaţă prin citirea Evangheliei, du­pă ce ne-a trimis învăţătura Sa şi prin Sfinţii Apostoli (Aposto­lul). Primul sau cel mai înalt acoperământ al dumnezeirii sunt Heruvimii. Aceasta o spunem prin cântarea „Heruvicului”, fiind ridicaţi prin Fiul lui Dumnezeu cel întrupat la cea mai înaltă treaptă a cunoaşterii lui Dumnezeu Tatăl, dar închipuind doar pe Heruvimi, neînlocuindu-i pe ei prin firea noastră.

22. Însuşirile lui Dumnezeu văzut în lume sunt „după El”, văzute ca „spatele Lui”. Nu sunt faţa Lui, deoarece El nu se arată prin ele în comuniune directă cu noi, dar nu pot fi decât ale Lui. Lumea nu poate trăi fără El. Astfel, raţiunile lumii ne trimit la taina lui Dumnezeu. între taina Lui şi între raţiunile lumii nu este o contradicţie. Dumnezeu cel mai presus de raţiunile lumii şi de raţiunea noastră, făcută pentru a le cunoaşte, stă ca fundament creator şi susţinător mai presus de ele. Într-un fel, misterul Lui este Raţiunea mai presus de raţiunea noastră a raţiunilor lumii, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, în mai multe din „Răs­punsurile către Talasie”. (D. ex. „Dumnezeu Cuvântul este prin fire principiul Raţiunii”, Răsp. 25, p. 87).

Această Raţiune e mai presus de toată cunoaşterea raţiunilor lumii şi a omului. Trebuie depăşite acestea prin negare, pentru a cunoaşte în chip tainic sau neştiut acea Raţiune. „Cel ce a primit în chip neştiut, prin negare, în sens de depăşire a celor create, în­săşi vederea nemijlocită a Raţiunii celei mai presus de orice ra­ţiune, are drept cap Raţiunea cea atot-unică, peste care şi prin care şi după care şi dincolo de care nu există altă raţiune prin fire” (Scolia 6, la Răsp. 26, p. 89). Sau: „Cauza raţiunii este Dumnezeu, pentru a cărui căutare a primit omul puterea raţiunii” (Scolia 6, la Răsp. 40, p. 161). Trebuie să ne ridicăm prin raţiunea dată nouă de Dumnezeu, la aflarea Lui, care este mai presus de raţiune.

Între raţiunea noastră şi raţiunile lucrurilor şi Dumnezeu nu e o contradicţie, odată ce El este Raţiunea mai presus de raţiune, care a creat raţiunile lucrurilor, şi cea omenească, pentru ca omul să se ridice prin ele cu raţiunea sa la El. Dar El nu poate fi cunos­cut de raţiunea omenească, cum cunoaşte raţiunile lucrurilor, de­oarece El este Raţiunea nemărginită, iar acestea sunt raţiuni măr­ginite. Dar tocmai prin marginea lor, care e şi o lipsă de putere de a exista prin ele însele, trimit la Raţiunea nemărginită.

23. Cele mai înalte trepte îngereşti sînt mai departe de Dumne­zeu, decît de noi, făpturi compuse şi legate de pământ. Dumne­zeu este prin Sine, pe când orice altă făptură e creată, dependentă de El. E de înţeles învăţătura Scripturii despre cete îngereşti, de multe trepte. Căci Dumnezeu cel Atotputernic, Care-Şi poate voi trăită bogăţia Lui infinită de multe trepte de făpturi, să vrea să fie create şi făpturi care să nu se folosească de o ordine materială pentru a-L cunoaşte. Ele Îl cunosc direct, spiritual şi se pot cunoaşte astfel şi pe ele. Dar se cuvine să socotim că nici acele trepte nu sunt fără vreo legătură cu fiinţele umane, spirite îmbră­cate în trupuri. Şi cum oamenii au libertate, ca şi putere de a spori şi în bine şi în rău, spiritele netrupeşti pot să influenţeze şi ele pe oameni, unele în bine, altele în rău, odată ce au primit şi ele libertatea de a se declara fie pentru, fie contra lui Dumnezeu, rămânând aşa în veci.

24. E vorba de ceea ce spune Platon în „Timaeus”, 28. Părinţii se referă adeseori la Platon, (Paul Gallay, op. cit. nota 1, p. 108-109).

25. Dacă sufletul e mai uşor de înţeles, pentru că-l experiem, dar e mai greu de exprimat. Dumnezeu e mai greu de înţeles, pentru că este inexperiabil, sau experiabil doar ca Cel ce nu poate să fie, odată ce există lumea şi omul, care, fiind dependente, nu pot fi prin ele.

27. Nici lucrurile lumii nu le înţelegem pe deplin. Raţiunile lor sunt îngroşate, plasticizate. Le vom înţelege mai deplin în viaţa viitoare.

28. Ştim că este Dumnezeu ca un factor de care depind toate şi El nu depinde de nimic. Mai ştim că El este atotputernic şi bun. Dar nu cunoaştem toată bogăţia Lui. Şi nu înţelegem cum poate fi Cel neînceput şi cum este infinitatea Lui.

28a. Natura ne învaţă prin ordinea ei minunată şi armonioasă, în mod pozitiv, că trebuie să fie o Minte mai presus de ea, care a cauzat-o, cât şi în mod negativ, ca una ce e stăpânită de legi care nu pot fi prin ele însele, ci trebuie să le fi făcut cineva, că nu e unica realitate, că este o cauză liberă şi atotputernică ce le-a produs şi de care depind. Acea cauză nu a dat însă numai legile naturii, ci şi existenţa ei, neavând nimic din care s-o fi făcut. Nu se poate închipui o natură anterioară legilor, sau fără legi. Şi apoi cum s-ar explica existenţa ei?

29. Mişcarea nu scoate diferitele forţe ale naturii din armonia lor stabilă. Este în ele o putere comună care le mână în această mişca­re ce le ţine în armonie. Ştiinţa din timpul din urmă a pus în evidenţă în natură forţe reciproce care nu erau cunoscute înainte. Dar şi faptul că, dacă se scot din unitatea lor, unele din aceste forţe produc efecte vătămătoare pentru oameni şi natură. Forţele naturii nu se susţin numai reciproc ca mişcare, ci se frânează ca să nu lucreze una împotriva altora. Când nu mai sunt lăsate în aceas­tă frânare produc fenomenele de poluare.

În planul universului întreg, corpurile cereşti se şi atrag dar se şi ţin la distanţă. Fiecare e atras de toate şi aceasta le face să se ţină în legătură, dar să se şi menţină la aceeaşi distanţă. Oamenii au o putere să influenţeze mediul lor restrâns şi viaţa lor în mod reciproc. Au primit această putere de la Dumnezeu (Fac. 1, 26). Pot să o influenţeze şi în bine şi în rău, în aşa fel, că o pot duce până a o face insuportabilă. Pot nu numai muri cu trupul, ci se pot şi omorî. Aceasta îl face pe Dumnezeu să intervină din nou în mod hotărâtor, învingând moartea şi dând oamenilor trupuri cu o materie copleşită de Duhul Său. O astfel de lucrare hotărâtoare asupra planului universal a avut Dumnezeu şi la crearea lumii şi în dezvoltarea ei, până la a face posibilă trăirea omului pe pământ, în care, nearătându-se lucrarea lui Dumnezeu vizibil, a putut fi socotită de om ca simplă „bogă­ţie”. Dar dacă prin legi interioare omul poate lucra asupra planu­lui restrâns al vieţii sale, de ce n-ar putea lucra Dumnezeu asupra planului universal?

30. Aşa s-au născut teoriile diferitelor „dialectici”: hegeliană, marxistă. Din realitatea compoziţiei s-a născut şi moartea omu­lui. Dar dacă Dumnezeu a creat compusul uman, El poate şi spi­ritualiza corpul pentru veci. Propriu-zis, din despărţirea voită a creaţiei de Dumnezeu vine toată „dialectica” dezbinătoare. Aşa s-a produs despărţirea unor îngeri de Dumnezeu, ca început al rău­lui, susţinut de ei şi în om, în care e ajutat de firea lui compusă.

31. Între alţii, Aristotel (P. Gallay, op. cit. p. 116, nota 1). Cei ce cugetau la un al cincilea element, pătruns în cele patru afirmate atunci: pămîntul, aerul, apa, focul (din care emană căldura şi lu­mina), simţeau poate magnetismul şi electricitatea care au fost descoperite de ştiinţa mai nouă. Dar ei vedeau acest al cincilea element ca ceva între materie şi spirit.

32. Dacă e cineva sau ceva mişcat, trebuie să fie cineva care-l mişcă. Dar cine va mişca pe Dumnezeu, dacă El e socotit mişcat între cele mişcate? Am remarcat adeseori că toate cele din lume arătându-se dependente, trebuie să depindă de cineva cu totul independent. Dar dependenţa se arată şi în mişcarea în care e ţi­nut cineva. Dacă Dumnezeu e socotit ţinând în mişcare cele din lume, cine Îl ţine pe El în mişcare? În orice caz, cel ce e ţinut în mişcare, nu poate fi Dumnezeu. Nu poate mişca toate cel ce e mişcat şi nu poate fi mişcat cel ce mişcă toate. Dumnezeu nu poa­te fi din cele ale lumii, care sunt mişcate. Nu poate fi subiect şi obiect, cum este omul. Nu poate fi decât Subiectul absolut liber, care Se mişcă exdusiv El, şi mişcă toate, deşi lasă o anumită libertate de a se mişca şi omului, printr-o libertate însă faţă de El.

33. De fapt spunându-se lui Dumnezeu „viaţă fără de început”, sau „nemărginită”, sau „fără de sfârşit”, nu se descrie deplin viaţa Lui Dumnezeu, dar totuşi se spune şi ceva pozitiv. Ceea ce n-are început prin altul, are în Sine o putere pe care nu o are nici o creatură.

33a. Totul înseamnă aici universul. Acest înţeles al „totului” e obişnuit la filosofii elini (P. Gallay, op. cit. p. 120, nota 1).

34. Adică Totul, care este Dumnezeu, poate să fie conţinut de to­tul, care este universul (P. Gallay, op. cit. p. 120, nota 3). Dacă Dumnezeu e cuprins ca Totul, în totul ca univers, nu este nemăr­ginit de el, nu e mai mult decât universul. Deci un Dumnezeu cor­poral nu poate depăşi universul. Este exprimat, în alt fel, panteis­mul. Dumnezeu de fapt nu poate fi însă limitat de univers.

35. O dumnezeire corporală e greu de conceput şi când e socotită mai presus de universul socotit ca tot. Ce o ridică mai presus şi prin ce e mai presus de univers?

35a. Nu numai socotirea dumnezeirii ca fiind corporală face im­posibilă depăşirea universului de către ea, căci aceasta o mărgi­neşte, ci şi însăşi deplina ei înţelegere o face mărginită, limitată de univers. Numai ceea ce-i limitat - şi aceasta se întîmplă cu ceea ce-i corporal - poate fi deplin înţeles.

36. Se neagă aici cu anticipare ideea lui Lucian Blaga că „Marelui Anonim” îi este frică să fie cunoscut de om, ca să nu facă din cunoaştere un mijloc de stăpânire a lui de către om.

37. Dumnezeu e Raţiunea supremă, originea tuturor raţiunilor. Dar tocmai de aceea nici o raţiune creată şi parţială nu poate cuprinde Raţiunea nemărginită şi creatoare.

38. Raţiunea dumnezeiască aduce la existenţă şi menţine în ea făpturile raţionale din extrema ei bunătate, deci în mod liber şi nu printr-o lege. Dacă le-ar produce printr-o lege, am înţelege din legea existenţei lor, cauza lor producătoare, căci nu ar fi făcute din nimic. Raţiunea supremă este una cu Bunătatea extre­mă, deci şi cu libertatea deplină. De aceea nu poate fi înţeleasă de raţiunea creată a omului, care cunoaşte ceea ce e supus legilor.

39. Dumnezeirea nu aduce şi nu ţine în existenţă făpturile nici spre slava ei, ca să-i aducă ele prin existenţa lor o slavă, care le este neapropiată. Aceasta o pot susţine numai cei ce ţin cu exclu­sivitate la o gândire proprie, neţinând seama că poate au şi alţii o gândire chiar mai dreaptă decât a lor.

40. Satana e mai osândit decât noi, pentru că a căzut din lumina plină, nu ca noi dintr-o lumină acoperită în parte de trupul nos­tru. De aceea şi acum nu cunoaştem atât de clar pe Dumnezeu, pentru că, cunoscându-L mai greu, să nu fim atât de condamnaţi când nu avem o cunoaştere atât de clară şi de absolut sigură a Lui.

41. Materia trupului şi în general materia universului poate fi o piedică pentru vederea lui Dumnezeu, mai ales când ne alipim prin plăcere şi lăcomie, dar şi un mediu minunat prin care se străvede Dumnezeu din însăşi existenţa şi organizarea ei, care nu poate fi de la ea. Pe de o parte e minunată, pe de alta nu ne poate mulţumi în mod deplin. Prin amândouă aceste însuşiri ne în­dreaptă spre Dumnezeu, dacă le vedem împreunate, aşa cum sunt de fapt.

42. Sfântul Grigorie foloseşte aici „suflarea” şi „focul” ca metafore pentru Dumnezeu. De aceea suflarea se poate traduce şi ca „Duhul lui Dumnezeu”, dar a unui dumnezeu necorporal în aceste metafore e ce­va care face cele numite să resimtă lucrarea lor şi în cele materiale.

43. Mintea, înţelepdunea, iubirea, dreptatea ne fac posibilă gîn­direa la Dumnezeu, fără să reprezinte ele însele pe Dumnezeu.

44. A vedea mintea, cu neputinţa ei, cele mai presus de puterea ei poate însemna şi a înţelege că neputinţa ei îi impune să admită că există Cel mai presus de puterea ei. Orice făptură raţională caută o explicare raţională a existenţei ei, tocmai prin faptul că se cunoaşte ca una care nu şi-a putut da ea însăşi, datorită nepu­tinţei ei, existenţa. Fiinţa raţională caută o explicare raţională a existenţei, dar văzând că nu se poate explica existenţa prin nepu­tinţa ei, îşi dă seama că nu şi-o poate explica decât printr-o putere mai presus de ea.

44a. E o proastă judecată ca cel ce vede să considere ceea ce vede ca fiind superior lui, ba chiar ca Dumnezeu. Căci cum poate fi superior obiectul inconştient mai mult decât subiectul conştient? Lumea are un caracter ambivalent în raport cu omul. Pe de o par­te, este mai mare ca omul şi de aceea n-a putut-o face el, pe de alta, este mai mică, pentru că nu cugetă ea pe om cum o cugetă el. Prin amândouă aceste însuşiri ea se dovedeşte ca nefiind pro­dusă de om, dar fiind pentru om. E făcută de cineva conştient şi înţelegător al ei, ca omul. Dar nesfârşit mai puternic ca omul.

45. Cele văzute fiind minunate în rânduiala lor, dar nu mai înalte decât mintea noastră care le vede, ele ne pot fi călăuză spre Dumne­zeu ca autor al lor, nu ne pot păgubi de cunoaşterea lui Dumnezeu.

46. E ciudat că politeismul nu vedea pe zei în animalele domesti­ce, ci în cele sălbatice. Poate pentru că cele domestice erau socoti­te, prin supunerea lor omului, mai puţin puternice, deci nesuperioare omului, ca cele sălbatice.

47. Cele egale cu noi prin simţurile prin care căutăm să cunoaş­tem altele, dându-ne seama că nu putem fi singuri, deci animale­le, dar şi cele supuse simţurilor şi prin aceasta interioare celor ce le cunosc prin simţuri, cum suntem şi noi, chiar de avem şi calita­tea de a cunoaşte prin simţuri, cum n-au lucrurile, nu pot fi rea­litatea supremă. Cei ce socoteau zei animalele şi forţele naturii, nu ştiau să folosească raţiunea pentru această dreaptă judecată.

48. Cele ce sunt în aer, există şi datorită aerului. La fel cele ce sunt pe apă. Ele, prin caracterul lor corporal, sunt dependente de aer şi de apă. Deci nu pot fi suprema realitate, care nu e dependentă de altele. Ele arată, în dependenţa lor de aer şi de apă, o neputinţă de a fi prin ele însele.

49. Între pământ şi apă şi aer este ceva ce le face necesare una alteia, le susţine firea unitară. Au şi ceva ce le uneşte şi ceva ce le distinge. Chimia, ca ştiinţă nouă, a descoperit unitatea, dar şi dis­tincţia între ele. Aceleaşi elemente le arată - unite şi distincte prin cantitatea diferită în care se unesc. Dar aceasta nu explică încă ce le face să compună laolaltă diferite elemente ale naturii.

51. Există în tot universul o raţiune comună, care le ţine pe toate într-o mişcare negrăit de complexă, dar şi de unitară. E o lege ra­ţională pe care nu şi-a dat-o şi nu şi-o susţine el însuşi printr-o voinţă conştientă. Dacă toate sunt dependente întreolaltă, nici una nu este superioară oricărei dependenţe, deci capabilă să le ţină în dependenţă de sine.

52. Cel ce le-a dat tuturor ca un mare meşter această mişcare unitară, armonioasă, nu poate să nu fie şi Făcătorul lor. Căci n-a putut exista înainte o realitate haotică, ajunsă prin întâmplare la o asemenea mişcare armonioasă. Iar existenţa însăşi a acelei rea­lităţi cum ar fi apărut? Prin întâmplare? Dar aceasta înseamnă a admite totuşi ceva supus întâmplării.

53. Dacă întâmplarea a adus o realitate haotică la ordine, ea tre­buie să fie mai puternică decât această ordine şi decât legile ei. Şi dacă e aşa, întâmplarea ar trebui să biruiască ordinea lumii, nu să se lase supusă ordinii.

54. Raţiunea imprimată în toate componentele lumii, dându-i o unitate, e numită în textul grec „raţiunea din Dumnezeu”, iar de traducătorul francez, „raţiunea ce vine de la Dumnezeu”. În orice caz, raţiunea lumii ce vine din Dumnezeu, fiind gândită de Dumnezeu, are o conformitate cu Raţiunea lui Dumnezeu. De aceea ra­ţiunea, sau raţiunile lumii, făcută pentru a fi cunoscută de raţiunea umană, ne urcă la Dumnezeu. Dar aşa cum omul poate folosi liber raţiunea, aşa o foloseşte şi Dumnezeu, imprimând-o lumii. Ea e o lege pentru lucruri, o lege pe care o cunoaşte raţiunea umană, dar o poate aplica cu o anumită flexibilitate. Aceasta încă arată o liber­tate a lui Dumnezeu în conducerea lumii. Legea raţională a lumii n-a putut să se producă ea însăşi, ci a fost dată de o minte capa­bilă de o gândire raţională, adică de o Raţiune, dar folosită de o conştiinţă personală mai presus de înţelegerea raţională a omu­lui, care înţelege prin limitări şi împărţiri. Dumnezeu a impus universului creat raţiuni limitate prin cuvintele Lui. Dar aceste raţiuni limitate şi unite între ele îşi aveau baza în Raţiunea Lui nemărginită. Omul însă, făcut după chipul lui Dumnezeu, este în stare să vadă originea raţiunilor limitate ale lumii şi Raţiunea nemărginită a lui Dumnezeu, pentru că nu găseşte o explicare a lumii şi a sa în ele.

55. Mintea şi raţiunea noastră doresc, în calitate de chip al lui Dumnezeu, să fie după modelul lor. Această calitate îl face pe Dumnezeu apropiat sau familiar, sau înrudit, sau propriu (= oikeio). Raţiunea noastră socoteşte că o raţiune supremă a creat şi susţine toată raţionalitatea lor. Sau mintea noastră, care caută înţelegerea deplină a tuturor, socoteşte că există o minte care le înţelege de fapt pe toate, fiind mai presus de ele, cum este în parte şi mintea noastră.

56. Fiind chip al lui Dumnezeu, cînd mă voi uni deplin cu EI, îl voi cunoaşte cât mă cunoaşte sau cât m-a cunoscut El. Îl voi avea deplin în mine. Aceasta arată că cunoaşterea este una cu iubirea. Cu cât îl iubesc pe Dumnezeu mai mult, îl cunosc ca unul ce mă bucur în întregime de El. Şi în această bucurie a mea de El, stă cunoaşterea Lui de către mine. Totuşi rămîne o deosebire între EI şi mine. De la El porneşte darul capacităţii mele de-a urca spre iubirea şi cunoaşterea Lui, nu de la mine. Sunt mereu recunoscă­tor Lui în iubirea şi cunoaşterea Lui de către mine.

58. Ce este Dumnezeu în Sine, în fiinţa Sa, sau în vreunul din ipostasurile Sale, nu a văzut şi nu a înţeles vreun om. Cei ce spun că li S-a arătat Dumnezeu, vorbesc de fapt numai de un fel în ca­re El li S-a arătat, potrivit cu puterea lor de sesizare, dar şi în baza puterii Lui de a Se arăta pe măsura puterii lor de vedere şi de înţelegere a unui om sau altul. Sfântul Grigorie foloseşte pen­tru această formă de arătare a lui Dumnezeu, deosebită de fiinţa Lui, termenul de fantasmă, de produs fantezist, iar pentru sesi­zarea ei de către om, act de fantezie (fantazesthai = închipuire). Dar nici forma în care e văzut Dumnezeu, nici actul de sesizare a aceastei forme, nu e un produs al fanteziei, ci au în ele ceva obiectiv. Fantasma e o „arătare” produsă de Dumnezeu. Omul o vede nu printr-o fantezie arbitrară, ci pentru că Dumnezeu îi dă puterea să-I vadă această „arătare” (fantasmă). Poate e vorba de baza reală a unei imaginaţii. Cât este omul în trupul de acum, fo­loseşte în mod necesar, pentru exprimarea experienţei lui Dum­nezeu cel mai presus de toate, cele din lume, ca imagini pentru a o reda, dar în ele Dumnezeu însuşi pune într-un fel prezenţa Sa. Aceşti termeni spun poate ceea ce spune şi filosoful psihiatru Binswanger prin „Einbildung”, închipuire, care e produs de taina bogată şi indefinită a persoanei iubite în cel ce o iubeşte. Omul care trăieşte taina lui Dumnezeu îşi găseşte imagini şi metafore pentru a o exprima, dar în ele este şi lucrarea lui Dumnezeu.

59. Sfântul Ioan Evanghelistul e numit aici Înainte-Mergător, întrucât a pregătit vestirea Cuvântului prin prologul Evangheliei sale. Dar Sfântul Grigorie nu ignoră că titlul de Înainte-Mergător e dat lui Ioan Botezătorul, Căci îl numeşte în Cuvîntârile 6 şi 7 (P.G. 35, 729 B): „Înainte-Mergător al Cuvântului şi al luminii” (P. Gallay, op. cit. p. 142, nota 1).

60. Acest pasaj aminteşte de Platon, Phaedon 66 şi 83 a. Expresia ” a vâna” revine de mai multe ori la Platon pentru a exprima dobândirea unor cunoştinţe (P. Gallay, op. cit., p. 143, nota 2).

61. Cu cât îţi dai seama mai mult de neputinţa înţelegerii tainelor existenţei şi deci cu cât eşti mai smerit în privinţa aceasta, cu atât eşti mai înţelept.

62. Mintea omului nu poate cuprinde nemărginirea lui Dumnezeu, dar pe de altă parte e făcută să tindă spre a o cuprinde. De aceea niciodată nu se mulţumeşte cu ceea ce a atins. Totdeauna simte că-i mai lipseşte ceva. Orice înţelegere atinsă îi deschide perspectiva unei alte înţelegeri. Mintea omului este mărginitul în mişcare spre nemărginit, mărginitul plin de aspiraţia spre nemărginire.

64. Este în toate o raţiune inconştientă, iar în om, o raţiune conşti­entă care descoperă raţiunile în toate şi le depăşeşte pe toate, văzând originea lor într-un izvor raţional conştient mai presus de toate, în Cel ce este în cer.

65. Epiclide este celebrul geometru.

66. Palamide, rege al Eubeii, este unul din participanţii la războ­iul împotriva Troii, care şi-a mişcat ingenios oastea sa.

67. Fidias este sculptorul cunoscut din vremea lui Penele.

68. Dedal, personaj fabulos, care a construit labirintul din Creta şi „o piaţă de dans” în Cnossos, pentru Ariadna, fiica lui Minos, re­gele Cretei (notele 63-65 după P. Gallay, op. cit., p. 154-155, 1-5).

69. Minunata raţionalitate a unor animale, care nu e susţinută de conştiinţa lor, dovedeşte într-un fel ce pare şi mai de necontestat, că ea le e întipărită de o conştiinţă creatoare. Dar omul care îşi susţine prin conştiinţă raţionalitatea sa, se vede şi el că nu o are pe aceasta de la sine, ci de la o existenţă raţională conştientă ase­menea celei a lui, dar nesfârşit superioară prin puterea creatoare a ei. Pe lângă aceea, raţionalitatea inconştientă a unor animale şi a întregului univers arată că el este făcut pentru om, dar nu e creat de om. Căci, pe de o parte, e mai puternic decât omul, pe de alta, e prin inconştienţa lui în folosul omului conştient. Omul merge până la un loc cu folosirea lui, dar nu-l poate nici crea, nici desfiinţa, ba nici măcar înţelege până la capăt. Îi este inferior omului, dar nu poate dispune cu totul de el. Universul e pentru om, dar nu în sensul că omul poate dispune total de el, ci într-un fel şi omul e la dispoziţia universului. Dar dacă omul se foloseşte de univers pentru creşterea lui spirituală, universul nu creşte spiri­tual prin om. Omul e ajutat de univers să se înalţe la cunoaşterea lui Dumnezeu. Universul e pentru om, ca omul să cunoască prin el pe Dumnezeu. Deci amândouă sunt făcute pentru Dumnezeu cel mai presus de amândouă. Omul e dependent de univers, dar universul nu-l mulţumeşte întru totul, deci omul e dependent în realizarea sa şi de Dumnezeu cel mai presus de univers.

70. Dacă în vremea aceea toate părţile universului trezeau uimi­re, câtă n-ar putea să ne trezească astăzi, cînd s-au descoperit di­mensiunile uriaşe ale universului şi legile gravitaţiei, care ţin cor­purile cereşti în mişcare fără să se prăbuşească unele în altele. De om se putea spune că el se ţine într-o stabilitate prin raţiunea lui. Dar pământul, de ce se putea spune atunci - când nu era descoperită legea gravitaţiei - că e ţinut numai de voia lui Dumnezeu? Dar forţa sau legea gravitaţiei nu e susţinută de puterea voii lui Dumnezeu? Oricât de minunată vede Sfântul Grigorie organizată lumea, el afir­mă că ea e deosebită de Dumnezeu, că există şi e susţinută prin pu­terea Lui. El nu mai vede lumea ca fiind ea însăşi o sumă de forţe divine şi demonice. El a şi contribuit - în baza credinţei creştine despre lumea creată de Dumnezeu, Creatorul ei - la dezvoltarea ştiinţei care a descoperit legile raţionale întipărite lumii de Dumnezeu, Raţiunea mai presus de raţiunile ei şi a omului.

71. Poate Sfântul Grigorie considera pământul foarte întins, dar necunoscut şi nelocuit, apropiindu-se de o margine şi prin aceas­ta indicând dincolo de ea pe Dumnezeu. Progresele astronomiei au făcut vădită antinomia lui Kant: e tot aşa de imposibil a socoti lumea mărginită ca şi nemărginită. Dar un spaţiu gol de lume nu se poate cugeta. Raţiunea noastră nu se poate declara pentru nici o alternativă. Însă lumea cu imperfecţiunile ei nu poate fi unica realitate. Acesta-i un lucru sigur.

72. Apele hrănesc plantele, animalele, oamenii.

73. Proorocul Iezechiel prezintă pe Dumnezeu ca cel ce a făcut pomii frumoşi ai raiului.

74. Legile ce stăpânesc natura nu sunt cu totul rigide. Ele pot fi folosite de om în mod maleabil într-o măsură mică, iar Dumne­zeu le foloseşte maleabil într-o măsură mare, cu efect asupra unei mari părţi din univers. A arătat prin potop că ar putea chiar să distrugă viaţa de pe pământ prin aducerea ploii covârşitoare, dar s-a angajat să nu o facă. Însă le opreşte uneori în mare măsură aducând secetă cu mari pagube, ca să mişte pe oameni la rugăciu­ne. Această maleabilitate a legilor arată că ele se află sub stăpânirea unei voinţe libere, care a dat şi omului o anumită libertate în folosirea lor. Totuşi această maleabilitate nu înseamnă desfiinţa­rea lor, ca o condiţie a lumii create. Atât legile ei, cât şi maleabilitatea lor pentru libertatea de mari efecte ale lui Dumnezeu şi de mici efecte ale omului, le arată impuse de o voinţă conştientă atotputernică.

75. Din cele raţionale din jurul nostru, cunoaştem că ele sunt de la cineva mai presus de cele raţionale.

76. Dacă rămâi la cele pământeşti, nu-ţi recunoşti neştiinţa. A te ridica deasupra lor, recunoşti neştiinţa mai presus de ele. Este o „neştiinţă” care înseamnă recunoaşterea lor. E o neştiinţă care-ţi lărgeşte orizontul spre cele necunoscute. Când Socrate zicea: „Ştiu că nu ştiu nimic”, arăta că ştie mai mult ca acei care nu ştiau decât de cele materiale.

78. Soarele, fiind corp material, este mort prin firea lui. Cine îl mişcă deci neîncetat?

79. Dacă viziunea naivă şi simplistă din acea vreme îi făcea pe Părinţi să vadă atotputernicia şi înţelepciunea lui Dumnezeu, ce să spunem despre atotputernicia şi înţelepciunea lui Dumnezeu noi, cei care cunoaştem întinderea de mii de ani lumină a corpu­rilor cereşti? Dar din pilda Sfinţilor Părinţi învăţăm că trebuie să ne silim şi noi să cunoaştem cuceririle astronomiei, ale fizicii şi biologiei, pentru a deduce din minunea universului atotputemicia şi înţelepciunea copleşitoare a lui Dumnezeu. Dar oricât de uriaş este universul, el e constituit din elemente de ultimă micime şi fiecare din ele este din puterea lui Dumnezeu şi sub atenţia Lui. Cu atât mai mult este sub această atenţie omul.

81. Puterea creatoare a lui Dumnezeu nu poate să nu fie însoţită de o imaginaţie uriaşă, care crează toate felurile de existenţe, deci nu numai fiinţe compuse din suflet şi trup şi numai forme ani­male, vegetale şi doar materiale, ci şi pur spirituale de toate gradele. Şi precum formele lumii văzute sunt toate într-o legătură armonioasă, nu se poate să nu se afle în această unitate armo­nioasă între ele şi cu lumea văzută şi lumea existenţelor pur spi­rituale. Ele trebuie să aibă un rol mai ales în îndrumarea oameni­lor, care prin suflet sunt înrudiţi cu ele. Puterile îngereşti sunt lumini ce primesc uşor lumina lui Dumnezeu şi şi-o transmit unele altora şi, în parte, lumii, contribuind şi ele la menţinerea lumii în unitate, datorită voii lui Dumnezeu, a cărei putere o trăiesc. Chiar dacă unele puteri îngereşti devin demoni, firea lor nu încetează de a fi lumină, desigur o lumină strâmbă. Fiind per­soane, sunt în general lumină. Căci persoana este o conştiinţă permanentă de sine însăşi. Altceva nu putem spune despre persoa­nă. Atât persoanele divine cât şi umane au o fiinţa comună. Dar ce este fiinţa, sau firea? Cine poate şti? Cuvântul vine de la a fi (fiinţă, fire). Se spune, deci, în general, că fiinţa sau firea este, iar de persoanele ei că sunt conştiinţe luminoase. Dar ce înseamnă este? Descartes a spus cogito, ergo sum. Dar ce este sum? Sau ce înseamnă este? Nu ştim. Dar este a persoanei, e lumină. Dar nu lumina materială. Însă ce înseamnă acest este spiritual? Ştim că suntem. Dar nu ştim ce este aceasta. În definitiv ştim că nu ştim nimic, decât doar ştim de o cauză supremă, de un mister.

Bibliografie

· Sfântul Grigore de Nazianz – Opere dogmatice, Ed. Herald, Bucureşti, 2002.

· Sfântul Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări teologice, Traducere din limba greacă, introducere şi note de pr. dr. acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, Colecţia dogmatică, Părinţii Capadocieni, Bucureşti, 1993.

· http://www.greco-catolic.ro/sfinti.asp?vsfinti=on&vieti=3.



[1] http://www.greco-catolic.ro/sfinti.asp?vsfinti=on&vieti=3.

Adaptare după Vieţile Sfinţilor, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti.

[2] Sfântul Grigore de Nazianz – Opere dogmatice, Ed. Herald, Bucureşti, 2002. O rezumare.

[3] Sfântul Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări teologice, Traducere din limba greacă, introducere şi note de pr. dr. acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, Colecţia dogmatică, Părinţii Capadocieni, Bucureşti, 1993, Cuvântarea a doua teologică, Despre teologie.