duminică, 25 iulie 2010

ACASA LA NOI

Cu Domnul Eminescu am primit în Tabăra de Cultură şi Civilizaţie Românească Acasă la noi, ediţia a XIV-a, 17-24 iulie 2010, pe tinerii din ansamblul „Muguraş”, din satul Căpriana, raionul Străşeni, conducător artista Doina Radu, stăpânitori peste mai multe cântece şi dansuri folclorice.

Au primit deasemenea şi revista pentru tine(ri) MOD, a prietenului Ciprian Vestemean de Blaj.

Desigur, ne-am bucurat de comuniune! Dumnezeu astfel a rânduit!


Mai mult decât o simpla hârtie,
Diploma de merit
din partea Asociaţunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român,
symbol al preţuirii şi recunoştinţei pentru merite deosebite în sprijinirea activităţii Asociaţiunii Astra cu ocazia desfăşurării Taberei Acasă la noi, editia XIV, Crăciunelu de Jos.

Cu sponsorii noştri dragi, cuprinzându-i într-un gând bun cu toată înţelepciunea lor, respectiv domnul secretar de stat Popa Gheorghe, domnul Primar Aldea Ioan, cu invitaţii mei, cu totul speciali, Ciprian Vestemean şi Ioana Hârceagă, înţeleg, şi ei vor înţelege, să împărtăşim bucuria momentului şi această Diploma.
Vă mulţumesc dragilor, care astfel înţelegeţi implicarea!

MULŢUMIM DOAMNEI SILVIA POP ! Oare cum, sau ne-am mai implica noi, dacă nu ar fi orânduiţi printre noi astfel de oameni?!
ASTRA e întâi de toate suflet!
Şi la mijlocul ei în ASTRA e tot numai suflet!
În cele din urmă, ce avem noi nemuritor?!
Astra cu toţi binefăcătorii ei să ne trăiască!



miercuri, 14 iulie 2010

ALĂTURI FRICA DE NIMICA



Nu poate discordia veni între noi

O piedică materială – chiar floare – între amândoi

De-ar fi să vină grăbită-ntr-o seară

Frăţic al meu spiritual

Ne ţinem fructe-n aninare

De-acelaşi Pom dintr-o aceiaşi Vară


Nu ne jurarăm noi să preţuim ca pe nimica

Materialul ce-ntronase-n lume frica?

Să înoim acela straşnic jurământ!

Ne-om face plimbările-n nepătruns

Ca tot cel ce se lasă uns

De gândul că-i mai mult decât pământ.


Coşlariu,

13 Iulie 2010.



REGINĂ-I BUCURIA

Regina plouată a nopţii în ziuă cu soare
Vorbeşte-mi pe faţă fără ocol:
„Voi să nu fiţi aşa spiţe umanioare
Bucurie revărsaţi înseninare lumii aduceţi obol

Nu plâng nici eu în zile cu amar cum ar părea
Umilită apare steaua-mi pământului una
Aşteaptă-şi deschiderea miresme a-nvia
Din amorţire a vieţii inelară furtuna

De te atrag de vrei extazul să cunoşti
Poftescu-te sloboade-te însuţi în noapte
Cu-n salt ce nu-l fac nu-l făcură proşti
Lin urmează calde înţeleptele şoapte

Să iei mireasmă-n inimă a Vieţii făcătorului Spirit
Să te asemeni cu albu-mi imaculând ţărancei iia
Regina nopţii-s... fi prezent eu te invit
La a trăirii bal ce n-o să-l uiţi: regină-i Bucuria”.

Coşlariu,
08 iulie 2010.

O APĂ ŞI UN PĂMÂNT





Cu largă măsură s-a revărsat
A cerului apă ca o pregătire
Muind pământul de aluat
În nopţi şi zile fără ştire

Atingere prielnică pe deal gemând de vie
În vaduri însă râuri nu mai încăpeau
Zis-aş fi: acuma fie ce-o să fie!
De oameni zeci nu se-necau...

În zile, nopţi, grele de ştire
Pământ muiat-ai de aluat
La ruga peste ape ca o pregătire
Tu, nemăsură, Doamne, Tu pâini ne-ai ridicat.

Coşlariu, 05 Iulie 2010.

joi, 8 iulie 2010

ION MĂRGINEANU, PREFAŢA LA VOLUMUL TOT OMUL SĂ ŞTIE, DE MIHAI TÂRNĂVEANU



CĂLĂTORIE LIRICĂ

ADÂNCITĂ ÎN MIROSUL DE TÂRNAVĂ


Dacă şi astăzi clopotele mai bat în dungă de-a lungul şi de-a latul unui areal uman, domesticit între dealuri şi văi, ca nişte paşti ale înţelepciunii, ca proverbe şi zicători anunţând pericole văzute sau mai puţin văzute, că arde undeva, că s-a înecat în Târnavă cineva, un farmec, un fulger, sau chiar curcubeul, sau o Rugăciune, ori pur şi simplu dă mai departe ştirile de la mai marii localităţii, amintindu-ne că poetul ardelean, Mihai Beniuc, născut la Sebiş, judeţul Arad, afirma: „Fost-am eu şi totuşi voi rămâne/ toboşar al timpurilor noi”, iată că un alt confrate, cariatidă a „grânoaselor” tradiţii ale unei aşezări odihnindu-şi văzul şi auzul pe umerii viţei de vie, a pomilor fructiferi, a grânelor şi credinţei, Mihai Târnăveanu, şi-a pregătit anume versul să ştie cum să se apropie de „vreme trece, vreme vine”, să acapareze râu şi ram, reunind acest şuvoi de sentimente sub un titlu banal în aparenţă: „Tot omul să ştie”, dar important e altceva: ce anume trebuie să ştie, cât şi până unde, şi fiind vorba de poezie, cum ajunge ea să fie ascultată fără bătăi de tobă, strigăte din deal, sau flăcări arzând la răscruci sau pe dealuri.
Poezia în sine este declanşarea în lanţ a unor sentimente, care se multiplică năvalnic ca rădăcini ale sufletului şi Rugăciunii prin fiecare întâlnire cu cititorul, pentru că: „De-a-ntregul fiind într-Unul…/ Se toacă-n sine lumea-n lumi segmente/ În floarea fecioriei Cuvântul întrupatu-s-a…”. Astfel că, întrupându-se, cuvântul poate fi adus la cunoştinţa lumii prin pagina scrisă, şoptită, fluturată, vânturată în lumină precum ţăranul din Bucerdea Grânoasă vântură grâul de neghină.
În felul în care cuvântul poetului coboară în agora, acolo unde se încarcă sau nu de aplauze, de răni şi sfâşietoare moarte, unde visul, speranţa şi Rugăciunea îşi dau mâna, răbdându-şi reciproc defectele, bucuriile, constă şi reciprocitatea transmiterii şi receptării, greutatea îmbrăţişării dintre cerul şi pământul poeziei.
Dar, să vedem cum se încheagă sau nu cariatidele unei astfel de întâlniri ca „Toată lumea să ştie”, să înţeleagă că, de la Bucerdea Grânoasă, Mihai Târnăveanu dă de ştire că poezia-i un meşteşug, dar nu unul oarecare, aşa cum lucrările pământului, primăvara, primesc deopotrivă Palma Ţăranului, adierea sfântă a seminţelor mirabile, pentru a împodobi lumina zilei, aşternutul zorilor, geografie propriului suflet, pentru că timpul este neiertător şi se poate pierde ca un sărut pe obraji.
Astfel, poetul se trezeşte frământat de tradiţiile locului, de adevăr şi minciună, de vremurile ticăloşite, tot mai hidoase şi lipsite de conţinut, de speranţa care să ducă un vis la împlinire, urmărit din umbră de „filosofia neîmplinirii iubirii” ca o perdea trasă, ca un rău de care trebuie să tragă împreună, pentru că el ar putea rămâne mereu meniul preferat al păcatului. Şi, pentru că „mutaţiile” se petrec adânc la rădăcina versului „ca trup şi sânge”, poetul Mihai Târnăveanu recunoaşte că viaţa lui are gust de Târnavă aromat, că acolo îi stă bine ca fruct al veşniciei: „…Oricum nu mă depart prea mult de voi/ De pe Târnave sediul nu mi-l mut/ De-o fi să am împărăţia peste unu, doi,/ Castelul inimii şi aşa-mi va fi umplut…”.
Să fie o simplă recunoaştere că versul său vine ca o rază din pământul liniştit şi frământat de îmbrăţişarea celor două ape botezate de Catedrala de la Blaj, că el i-a coborât în glas ca o temă sfântă pentru acasă? Nici într-un caz! Doar aşa poezia va deveni „lume în oglinzi”, cascadă a verticalităţii, sinteză a anotimpurilor, acea flacără luminoasă ca o totală dăruire a iubirii întoarsă mai curată satului, fără resentimente, dar şi „sac fără fund al răbdării”, pentru că versul e chemat să dea cu pumnul în masă, să se termine odată cu faţa vizibilă sau mai puţin vizibilă a realităţii plină de cicatrice, false promisiuni şi răni.
Mihai Târnăveanu se vrea un răzvrătit între noapte şi zi, viaţa lui fiind chiar această mutaţie între lumină şi întuneric, răbdare şi aşteptare, între naveta mai mult sau mai puţin „grânoasă” la Coşlariu, unde versul se umple de şuieratul trenurilor, de depărtări, peste care pacea nu întotdeauna rămâne „o cununie”, o re-nmugurire, un mesaj pentru viitor, confundându-se de multe ori cu „însemnări zilnice”, luate ca „modele de frăţie”.
Blândeţea poetului, pregătirea lui religioasă, estompează segmente din această răzvrătire, pentru că rostirea lirică îşi are legile ei scrise, veşnice, de aceea el se retrage într-o sintagmă atotcuprinzătoare: „Mâncu-ţi sufletul, copile…”, adică, „mâncu-ţi sufletul vers al meu încărcat cu astrele flori aprinse pe albastru, cu noi şi noi înţelesuri, el fiind frate cu natura, el, versul, e cel ce-şi sculptează în munte peşteri ”:
„…Model al tuturor cu sete de sfinţire
Cuvântu-ţi sculptează în munte peşteri
Cu plin de patos clădeşti la nemurire
Să-mi spui tu ucenice mie pe cine ai meşteri?!”
Pe cine? Simplu: rădăcinile, văile, dealurile, răzvrătirile, amprentele vremii, nedreptăţile ce trebuiesc învinse, trena miraculoasă a credinţei, o lume a frământărilor, aceste punţi dintre noapte şi zi , tot mai puţin „oameni de fier”, năpăstuiţi şi lăsaţi de izbelişte, dar şi salcâmii momiţi de esenţele tari ale aripilor, ca o ieşire din vechime, „ca un nobil vin”. Ceea ce este important la Mihai Târnăveanu constă în felul de a fraterniza, hotărârea de a sădi necontenit în vers „veselia seminţei”:
„Am hotărât de azi să intru-n bucurii
Cu trup şi suflet plin de binecuvântare
E timp de har în fiecare sfântă unică zi
Nimic nu e lăsat a fi la întâmplare…”
Duhul acestui poem – „Hotărât” – poate fi luat ca ars poetica, oarecum un cântec nesfârşit de floare albastră, rămânând plăcut impresionat de tot „ce îi scoate cerul în cale”. Pentru a-i da versului posibilitatea de a ajunge la crucea izvorului acestui cer, Mihai Târnăveanu trebuie să nu îl încarce de prisos, să elimine unele popasuri în linearitate, să dea undă verde multiplei sale sensibilităţi.
Şi astfel, călătoria lirică ajunsă la capătul ultimei pagini, se dezvăluie în toată frumuseţea ei, pe înţelesul tuturor, pentru că e scrisă ca „tot omul să ştie”. Călătoria e doar un final deschis, Mihai Târnăveanu scăldându-se în seva dulce a Limbii Române, în mătasea credinţei Sale.

A înţeles această călătorie,

Ion MĂRGINEANU



Prietene: revenirea în verde înseamnă felul în care am aşternut din literele tale un covor de iarbă peste care să picure cântecul încărcat de rouă al privighetorilor, luate ca vers al dumnezeirii. Cu prietenie, Ion Mărgineanu.

miercuri, 7 iulie 2010

ORÂNDUIT SLUJITOR

Scriptura asupră-mi greu Cuvânt
Cuvânt al lui Dumnezeu ce rodeşte
Ordonează-mi viaţa: slujitor sunt pe pământ
Acel ce lucruri trecătoare îngrijeşte

Cu rugăciuni sfinţit ipodiacon
Mâini puse peste mine apostoleşte
Sunt rânduit sub al luminii con
Credinţei străsimbol având un peşte

Cu râvna mereu numai a stărui
În a Cuvântului predicare şi la rugăciune
Veni-va Domnul, Mângâietorul, a mă milui
Va face asupra mea o mai mare minune

Suit pe trepte una câte una
Mă voi opri în har şi în tărie
În Domnul fie-mi, fi-va cununa
Doar El e singur ce inima-mi o ştie.


29 Iunie 2010, Coşlariu
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Direcţia finală o dă INIMA

Pe finalul săptămânii viitoare vom primi şi găzdui la oamenii din comună, fraţi moldoveni. Un autocar.

Aş dori să organizez cu acest prilej şi lansarea cărţii intitulată "Eminescu, prin Pumnul, la Maioreştii-Trifeşti la Bucerdea Grânoasă", care îi va duce cu mintea la ceva drag lor, şi nouă: Eminescu...


Sunt oameni cu consecinţe. A fi în relaţie cu ei e bine sau este rău, dar niciodată indiferent!

Soarta nu vrea extreme. Din chiar mijlocul răului se naşte reacţia spre bine, şi... chiar gerul cel mai greu zugrăveşte pe fereastră flori de primăvară.

Evenimentele importante se ivesc pe nesimţite. Indicatorul de pe cumpăna sorţii stă în moment de echilibru; un grăunte mai mult şi s-a hotărât mişcarea.
Când se află omul în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea, care arată numai alternativele. Direcţia finală o dă INIMA.

Unde e o necesitate, trebuie să fie o posibilitate.



O APĂ ŞI UN PĂMÂNT

de Mihai Târnăveanu

Cu largă măsură s-a revărsat
A cerului apă ca o pregătire
Muind pământul de aluat
În nopţi şi zile fără ştire

Atingere prielnică pe deal gemând de vie
În vaduri însă râuri nu mai încăpeau
Zis-aş fi: acuma fie ce-o să fie!
De oameni zeci nu se-necau...

În zile, nopţi, grele de ştire
Pământ muiat-ai de aluat
La ruga peste ape ca o pregătire
Tu, nemăsură, Doamne, Tu pâini ne-ai ridicat.

Coşlariu, 05 Iulie 2010.