Perspective şi implicare într-o Europă unită

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE ALE STUDENŢILOR DIN 18-19 MAI 2007

BISERICA CATOLICĂ ÎN FAŢA NOILOR PROVOCĂRI SOCIALE, POLITICE ŞI CULTURALE

Perspective şi implicare într-o Europă unită

VOM DA CEZARULUI CE ESTE AL CEZARULUI

COORDONATOR:

Conf. Univ. Pr. Dr. Ioan MITROFAN

STUDENT:

Mihai C. SZILAGY, An II, Teologie Pastorală

BLAJ, 2007

VOM DA CEZARULUI CE ESTE AL CEZARULUI

Tema noastră de cercetare cu acest titlu, în prezenta lucrare de comunicare privind Biserica Catolică, perspectivele şi implicarea într-o Europă unită puse în faţa noilor provocări sociale, politice şi culturale va avea ca fundament observarea Constituţiei Europene, pentru o amendare ulterioară a ei, având la bază acte premergătoare acesteia, şi anume Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană – Gaudium et spes, refuzând a accepta ca pe ceva nou Carta europeană. Nimic nou sub soare, ne spune un dicton. Doar redactarea pretenţioasă şi anumite omisiuni şi adăugiri, precum şi unele extensii ale problematicilor de la micro la macro pe diverse planuri, nu aduc ceva neapărat revoluţionar, ci doar o altă latură umană de a vedea lucrurile.

Mai înainte de a fi Uniunea Europeană ceea ce este ea acum, dar şi privind spre o devenire a ei anunţată şi previzibilă a existat Instituţia drepturilor omului. Omul, fiinţă socială prin esenţă, se raportează în mod necesar la semeni, la societate în ansamblu, acesta fiind cadrul care-i asigură existenţa şi dezvoltarea prin aceea că fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare. Prin urmare, date fiind implicaţiile şi consecinţele deosebite ale acesteia pentru însăşi existenţa umană, necesitatea creării şi menţinerii echilibrului în societate, legătura strânsă de interese individ - societate a determinat reglementarea juridică a acesteia. Prin norme de drept s-a fundamentat astfel status libertatis al persoanei, noţiune care în timp a avut ca rezultat cristalizarea instituţiei numită a drepturilor omului, ce reprezintă o garanţie solidă a desfăşurării în condiţii optime a relaţiilor arătate.

Forţa coercitivă a statului apare ca fiind o modalitate eficace de armonizare a acestora. Această idee şi-a găsit consacrarea şi în art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia fiecare persoană este supusă în exercitarea drepturilor sale unor îngrădiri prevăzute de lege în scopul recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii exigenţelor juste, cerute de morală, de ordinea publică şi de bunăstarea generală într-o societate democratică.

Generaţiile drepturilor omului. Apariţia conceptului de drepturi ale omului a fost rezultat al evoluţiei ideilor umaniste şi a receptării acestora din ce în ce mai intense. Debutul, din punct de vedere cronologic poate fi poziţionat în antichitatea preocupată de definirea omului şi a poziţiei sale în societate şi de formularea înaltelor principii morale, a ideii de justiţie. În timp, concepţii noi au fost cristalizate, datorită în principal evoluţiei societăţii, a mutaţiilor produse în plan politic şi juridic, a teoriilor filosofice reflectate pregnant în acte şi documente ale vremurilor. Se poate aprecia deci că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conţinut moral şi politic, a consacrării sub forma unor documente redactate de jurişti de mare prestigiu, a unor principii de organizare politică, fundamentate în opere teoretice de valoare universală, care au rezistat timpului. Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII. Iniţial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil şi politic, ulterior în plan economic şi social, aceste etape fiind înregistrate în doctrină ca prime generaţii ale drepturilor omului, între care exista o interdependenţă evidentă. În prezent, dată fiind dimensiunea internaţională dobândită de necesitatea garantării drepturilor omului, cooperarea statelor pentru realizarea dezideratului enunţat, s-a conturat o a treia generaţie a drepturilor omului, rezultat al definirii în plan teoretic şi transpunerea practică a conceptelor noi de drept la dezvoltare, drept la viaţă, drept la pace, dreptul la un mediu sănătos de viaţă, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii.

În demersul nostru va trebui să observăm, şi numai în mare, Partea a II-a a Constituţiei Europene, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Preambulul, pentru a constata o dezvoltare a conceptelor de la om la naţiuni şi, ca finalitate, uniunea lor ca scop declarat.

Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotarât să aibă un viitor paşnic bazat pe valori comune. Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se spijină pe principiul statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie. Uniunea contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizaţiilor puterilor publice la nivel naţional, regional şi local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire pe teritoriul ei. În acest scop, este necesar ca evidenţiindu-le printr-o Cartă să fie întărită protecţia drepturilor fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.

Carta reafirmă, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest context, Carta va fi interpretată de către instanţele Uniunii şi ale statelor membre luând în considerare în întregime explicaţiile stabilite sub autoritatea preşedinţiei Convenţiei care a elaborat Carta. Faptul de a beneficia de aceste drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare. În consecinţă, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enumerate în continuare (care sunt şi enunţate în textul aferent lor din Constituţie):

Demnitatea umana: Demnitatea umana este inviolabila. Ea trebuie respectată şi protejată. Dreptul la viaţă; Dreptul la integritatea persoanei; Interzicerea sclaviei şi muncii forţate; Dreptul la libertate şi la securitate; Respectarea vieţii particulare şi de familie; Protecţia datelor cu caracter personal; Dreptul la căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii; Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă; Libertatea de exprimare şi de informare; Libertatea de întrunire şi de asociere; Libertatea artelor şi ştiinţelor; Dreptul la educaţie; Libertatea profesională şi dreptul la muncă; Libertatea de a desfăşura o activitate comercială; Dreptul de proprietate; Dreptul la azil; Protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare; Egalitatea în drepturi; Nediscriminarea; Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică; Egalitatea între bărbaţi şi femei; Drepturile copilului; Drepturile persoanelor în vârstă; Integrarea persoanelor cu handicap; Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii; Dreptul la negociere şi la acţiuni colective; Dreptul de acces la serviciile de plasament; Condiţii de lucru corecte şi echitabile; Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă; Viaţa de familie şi viaţa profesională; Securitatea socială şi asistenţa socială; Asistenţa medicală; Accesul la serviciile de interes economic general; Protecţia mediului; Protecţia consumatorilor; Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European; Dreptul de a vota şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale; Dreptul la buna administrare; Dreptul de acces la documente; Mediatorul European; Libertatea de circulaţie şi de şedere; Protecţia diplomatică şi consulară; Dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială; Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare; Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor; Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune; etc.

Precum se ştie, Bisericile creştine din Vest şi din Est nu i-au putut convinge pe făptuitorii Constituţiei Europene să includă în textul acestui document istoric o referire expresă la rolul major jucat de creştinism în istoria Europei la formarea spiritului european şi la cristalizarea scării lui de valori. Mai mult decât atât, forurile constituante ale Europei Unite au respins şi cererea unei referiri la Dumnezeu. Eşecul demersurilor Bisericilor şi al aşteptărilor nu numai ale clerului, ci şi ale unor cercuri largi ale laicatului, inclusiv un număr însemnat de membrii ai Parlamentului European, în privinţa revendicării unei referiri limpezi la religia concretă şi la Dumnezeu în Preambulul Constituţiei Europene prin invocarea principiului separării dintre stat şi Biserică pentru a respinge menţionarea creştinismului, reprezintă de fapt o manifestare flagrantă de reducţionism politic aplicat religiei creştine şi rolului ei spiritual şi istoric.

Fiind vorba de legea fundamentală a Uniunii Europene, acest act normativ oglindind cel mai îndrăzneţ proiect comunitar din istoria Europei, nu se poate trece cu uşurinţă peste lipsirea lui de raportarea la esenţialul izvor formator pe care îl reprezintă creştinismul pentru Europa şi la ceea ce credinţa înrădăcinată a omului îi spune că este dincolo şi mai presus de orice inechitate istorică şi manipulare omenească, Dumnezeu.

Imaginea prin toate acestea ale Uniunii astfel intrând în istorie se face mai degrabă ca un nou Turn, o construcţie clădită separat sau făcând parte dintr-un complex arhitectural, fiind de obicei şi vrându-se mai înaltă decât celelalte construcţii. Pare o ridicare nouă, diferind doar locaţia şi succesiunea epocilor de ruinatul Turn Babel, asemănându-se printr-o complexitate a problematicilor sociale, politice şi culturale, cuprinzând un teritoriu vast, fiind vorba de aproape întreg continentul european cu întreaga paletă a multilingvismului şi a diversităţii de la o naţiune la alta în încercarea de unitate. Dar, „Succesul a fost întotdeauna un fiu al îndrăznelii”, spunea pentru posteritateVoltaire.

Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale. Uniunea va adera la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Drepturile fundamentale, garantate prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.

Revăzând care este una din cele mai importante rezultante a actelor juridice privitoare la drepturile omului cu cel mai bogat conţinut moral, vom vedea că Uniunea Europeană nu le poate nega, ea aderând la ele în totalitatea lor: „Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate”. Prin urmare deşi a respins a face referire la acest fapt în documentul fondator, Uniunea nu poate face abstracţie de la ceea ce însuşeşte când reafirmă, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale , care nu s-au ferit de a face referirile precizând în ce anume îşi au rădăcinile, precizându-le ca fiind adânc înfipte în gândirea religioasă.

Desigur în faţa unor lucruri împlinite aşa cum sunt, perspectivele trebuie să fie clare şi implicarea într-o Europă Unită a Bisericii Catolice, cu toate şi noile ei provocări sociale, politice şi culturale, având în vedere că structura Uniunii este implementată peste un teritoriu şi o populaţie majoritar catolică în cele al credinţei, va trebui să fie una majoră, cu atât mai mult cu cât este îndoielnică acoperirea tuturor decalajelor la aceste nivele precum şi atingerea standardelor enunţate, dat fiind că procesul de extindere încă se continuă iar ţările aderente nu sunt dintre cele fără probleme, la toate capitolele.

Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană – Gaudium et spes – ne precizează în mod vizionar şi indubitabil legătura strânsă pe care Biserica o are cu întreaga familie umană: „Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunaţi laolaltă în Cristos, sunt călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre Împărăţia Tatălui şi cu mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaşte intim solidară cu neamul omenesc şi cu istoria lui (GS nr.1) ”. Biserica este în slujba omului, precum bine se ştie, fiind precizat acest lucru în aceiaşi Constituţie pastorală a Conciliului Vatican al II- lea: „În zilele noastre, neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri şi de puterea proprie, se întreabă totuşi cu anxietate, adesea, asupra evoluţiei actuale a lumii, asupra locului şi rolului pe care îl are omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale şi colective şi, în sfârşit, asupra destinului ultim al lucrurilor şi al oamenilor. De aceea , Conciliul, mărturisind şi proclamând credinţa întregului Popor al lui Dumnezeu adunat laolaltă de Cristos, nu poate oferi o dovadă mai grăitoare a solidarităţii, a respectului şi a iubirii sale faţă de întreaga familie a oamenilor, în care este inserat, decât instituind cu ea un dialog despre aceste variate probleme, aducând asupra lor lumina Evangheliei şi punând la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la Întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană – cea care trebuie refăcută. Aşadar omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa sa, va constitui axul întregii expuneri. De aceea, Sfântul Conciliu, proclamând înalta chemare a omului şi afirmând prezenţa seminţei divine în el, oferă neamului omenesc colaborarea sinceră a Bisericii pentru a instaura fraternitatea universală ce răspunde acestei chemări. Biserica nu este mânată de nici o ambiţie pământească; ea urmăreşte un singur scop: sub călăuzirea Duhului Sfătuitor şi Mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos, care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului (Cf. In 18, 37), pentru a mântui şi nu pentru a judeca, pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit (Cf. In 3, 7; Mt 20, 28; Mc 10, 45)”. Acestea ne şi sugerează titlul pe care l-am pus comunicării: Vom da Cezarului ce este al Cezarului.

Teolog Mihai C. Szilagy, Mai 2007.

„Nici un om responsabil spiritual nu poate urmări distrugerea creştinismului“. Einstein