UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL BLAJ
DUMNEZEU
ŞI PROIECTUL SĂU DE MÂNTUIRE
SEMINAR
COORDONATOR:
PR. LECT. UNIV. DR.
CĂLIN DANIEL PAŢULEA
STUDENT:
MIHAI C. SZILAGY
AN II, TEOLOGIE PASTORALĂ
BLAJ, 2007
INTRODUCERE
Cât este de mare iertarea lui Dumnezeu? David ne-o spune: „cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El, cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de noi”[1].
Dumnezeu şi proiectul său de mântuire, temă de seminar din cadrul Corpus Paulinum, se vrea a fi o abordare teologică a acestui subiect prin prisma teologiei scrisorilor pastorale 1-2 Timotei şi Tit, din cartea Noului Testament, propusă în semestrul doi al anului doi de studii teologice de licenţă din cadrul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj, parte a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj Napoca.
În Biblie convertirea este reprezentată ca un proces miraculos, transformator al vieţii – un proces care nu este posibil fără intervenţia directă, activă şi participarea lui Dumnezeu. De fapt, El iniţiază procesul de convertire. El deschide mai întâi minţile celor pe care El îi cheamă, sau invită, la convertire astfel că ei încep să înţeleagă Scripturile cu o claritate şi o profunzime pe care nu ar fi putut s-o atingă pe contul lor propriu. Acest proces minunat, miraculos începe de obicei când indivizii pe care îi cheamă Dumnezeu aud, sau citesc, adevărul lui Dumnezeu explicat cu exactitate de adevăraţii Lui servitori. Creatorul nostru începe să le deschidă minţile la acel moment ca să înţeleagă mesajul adevărat al lui Isus Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu începe acum să aibă sens. La fel cum începe să apară un desen când piesele unui joc din bucăţele sunt potrivite împreună, tot aşa cei pe care Dumnezeu îi invită să fie convertiţi încep să înţeleagă Sfintele Scripturi. Aceasta este minunea chemării lui Dumnezeu. Ce urmează depinde de alegerile pe care ei le fac când aud sau citesc adevărul lui Dumnezeu. Ei îi pot răspunde lui Dumnezeu şi pot cere ajutorul Lui ca să aplice ceea ce au aflat. Sau pot să-şi întoarcă spatele la înţelegerea adevărului pe care abia l-au primit.
Ideea că cineva trebuie să fie „chemat” şi „ales” este de la Însuşi Isus, care a spus discipolilor Lui că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”[2]. Noţiunea de a fi chemat şi de a fi ales sunt amândouă legitime biblic, deşi sunt rareori înţelese şi de obicei folosite greşit. Să fim siguri că le înţelegem corect. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Aceasta este ce a spus Isus. Dar ce înseamnă? Dorinţa lui Dumnezeu este să dea mântuirea – viaţa veşnică – întregii omeniri. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”[3]. Cheia, totuşi, este că nu toţi vor fi mântuiţi în acest timp, în această epocă[4]. Dumnezeu alege o persoană să primească viaţa veşnică numai când ea află şi acceptă adevărul, se converteşte la acesta fiind botezată. Dar cum poate să distingă ea adevărul de eroare? Adevărul, a explicat Isus, este ce dezvăluie Dumnezeu prin Cuvântul Său, Biblia[5]. Ca să devină acceptabili lui Dumnezeu, toţi trebuie să recunoască şi să accepte Cuvântul lui Dumnezeu ca sursa principală de adevăr. Creatorul nostru „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”.
1. AUTORITATEA BIBLICĂ DESCOPERĂ MÂNTUIREA
Închinarea la Domnul viu atrage după sine supunerea minţii şi a inimii faţă de Cuvântul scris. Ucenicii individuali şi bisericile colective stau sub autoritatea Scripturii deoarece ele stau sub domnia lui Hristos, care stăpâneşte prin Scriptură.
Aceasta nu este bibliolatrie ci creştinism în forma sa cea mai autentică.
Deci noi învăţăm de la Hristos să învăţăm din Scriptură ca şi Cuvânt autoritar al lui Dumnezeu. Putem enunţa teologia acestei lecţii după cum urmează.
1. Creatorul comunică. Dumnezeu ne-a făcut după chipul său, raţionali şi sensibili, pentru ca el şi noi să putem trăi în părtăşie. Pentru acest scop, el ni se face cunoscut. El intră în comunicare cu o perspectivă a comuniunii. Întotdeauna el a făcut ca lucrările creaţiei şi chibzuinţei sale să medieze un sens al realităţii, neprihănirii şi gloriei sale către toţi cei care sunt vii în lumea sa, oricât de puţin ar întâmpina ei aceasta. „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi”[6]. Mai mult, Dumnezeu vorbeşte în cuvinte, folosind darul limbajului său pentru a ne spune despre sine. Citim că acea revelaţie verbală a început în Eden înainte ca omul să cadă[7] şi că tot ceea ce Dumnezeu a făcut de cunoscut pentru mântuire a fost descoperit verbal către şi prin patriarhi, profeţi, apostoli şi prin Isus Hristos, după care el a fost întrupat în Biblie[8].
2. Dumnezeu descoperă mântuirea. Formula generală este că Dumnezeu se descoperă pe sine pentru ca omul să poată să îl cunoască. Formula specifică este că Dumnezeu se descoperă pe sine ca Mântuitor pentru ca păcătoşii să îl poată cunoaşte pe el în mod mântuitor. Aici sunt legate patru trăsături deosebite de noi ale activităţii divine:
Prima şi cea mai importantă este dezvăluirea de sine istorică a lui Dumnezeu prin fapte răscumpărătoare prefaţate şi urmate de cuvinte explicatorii, o secvenţă de fapte care a început cu patriarhii şi exodul şi a ajuns în punctul culminant în misiunea Mesianică, moartea ispăşitoare şi învierea triumfătoare a lui Isus, ca şi cântecul lui Zaharia: Dumnezeu „ne-a ridicat un corn de mântuire în casa robului Său David”[9]. Vestea bună a acestor fapte descoperite nouă spre cunoaştere este Evanghelia.
A doua şi distinctă faţă de aceasta este lucrarea lui Dumnezeu de a inspira înregistrări expozitive, sărbătoreşti şi aplicative ale cuvintelor şi faptelor sale, pentru ca toţi să cunoască ceea ce el a făcut şi va face, şi care va fi răspunsul lor. Colecţia acestor înregistrări puse în orânduială canonică este în fapt dată nouă Biblia.
A treia trăsătură în lucrarea revelatoare a lui Dumnezeu este acţiunea sa providenţială de a face pe fiecare individ să observe ceea ce Sfânta Scriptură a făcut public şi permanent disponibil. El face aceasta prin mesagerii săi care răspândesc veştile bune. Numele generic pentru această activitate, care include toate formele de instrucţie şi este destinată pentru a implica tot poporul lui Dumnezeu, este predicarea.
A patra şi următoarea după a treia este oferirea înţelegerii astfel ca cei care au fost instruiţi să creadă mesajul şi să se încredinţeze pe ei înşişi Mântuitorului care este subiectul ei. Această iluminare interioară este numită revelaţie (dezvăluire)[10], dar numele ei obişnuit este potrivit aceleiaşi, Sfintei Scripturi, iluminare[11].
Toate cele patru moduri ale acţiunii divine – dezvăluirea răscumpărătoare în istorie, revelaţia didactică în Sfânta Scriptură, revelaţia transmisă prin predicarea şi învăţarea din biserică, şi revelaţia iluminatoare în inima ascultătorului – sunt necesare dacă vrem să îl cunoaştem pe Dumnezeu ca mântuitor prin Hristos. Primele două moduri au încetat în primul secol d.Hr., dar a treia şi a patra continuă. A patra este necesară deoarece, mesajul Bibliei se autentifică pe sine ca adevăr al lui Dumnezeu prin lumina şi puterea care curg din el, oamenii căzuţi sunt insensibili şi cu adevărat rezistenţi faţă de el, astfel că fără iluminarea Evangheliei ele vor fi considerate îndoielnice, devalorizate şi în final ignorate[12]. Dumnezeu trebuie să ne facă în stare să vedem ceea ce el a descoperit lumii în Isus Hristos, sau noi vom rămâne orbi faţă de ele.
3. Duhul lui Dumnezeu învaţă prin Scripturi. Duhul lui Hristos care locuieşte în creştini nu îi conduce niciodată spre îndoială, critică, a merge dincolo sau a nu fi la înălţimea învăţăturii Bibliei. Duhurile care fac aceasta nu sunt Duhul lui Hristos[13]. Mai degrabă, Duhul ne face să apreciem autoritatea divină a Scripturii, pentru ca noi să acceptăm relatarea ei cu privire la realităţile spirituale şi să trăim aşa cum ne cheamă ea. Aşa cum Duhul a dat Cuvântul pregătind scriitorii săi umani şi conducând biserica să recunoască acele cărţi ale lor ca şi canon pentru credinţă şi comportament, aşa el devine acum interpretul autoritar al Scripturii deoarece el ne arată cum învăţătura biblică are legătură cu viaţa noastră. Pentru a fi siguri, ceea ce cărţile Bibliei au însemnat ca mesaje primilor lor cititori poate fi colectat din comentarii. Dar ceea ce înseamnă pentru vieţile noastre azi este ceva care noi învăţăm numai când Duhul agită conştiinţa noastră insensibilă. Duhul nu ne îndepărtează de Cuvântul scris, şi nici de Cuvântul viu. În schimb, el ne păstrează într-o supunere constantă, conştientă şi mulţumitoare faţă de amândouă. El îşi exercită autoritatea sa în mod precis făcând reală pentru noi autoritatea lui Hristos şi a Scripturii mai precis, autoritatea lui Hristos prin Scriptură. Aceasta înseamnă să fi condus de Duhul Sfânt şi totodată sfinţitor.
4. Scriptura încurajează etica. Unii se tem că întreaga acceptare a autorităţii biblice va rezulta într-un stil de viaţă legalist. Rădăcina fricii lor pare a fi crezul că legea lui Dumnezeu din Scriptură este într-adevăr un cod mecanic şi impersonal de lucruri care să le faci şi lucruri care să nu le faci, cu alte cuvinte, că punctul de vedere al fariseilor despre lege era esenţial corect. Dar comentariile arzătoare ale lui Isus faţă de farisei arată că acest punct de vedere este greşit. Adevărul este că învăţătura morală a Scripturii se concentrează asupra bunătăţii creative pe care a trăit-o Hristos. Aceasta ne cere nu doar să stăm în limitele unor porunci şi interziceri specifice ci să stăm între acele limite astfel ca să putem face cel mai bun lucru din fiecare situaţie şi relaţie pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele celorlalţi. Păstrarea legii trebuie să fie dragostea în acţiune. Acesta este un adevăr încrustat în falsa schemă a „situaţiei etice”, care refuză să accepte legea aşezată în Scriptură ca fiind învăţătura lui Dumnezeu. Creativitatea etică întotdeauna întreabă ce este cel mai bine să facem şi este o dimensiune a sfinţeniei lui Hristos la care suntem chemaţi, şi cei care cred cel mai tare în autoritatea Scripturii ar trebui să manifeste mai mult din această calitate decât oricine altcineva în sensul de a pune în practică tot binele salvific descoperit aici.
5. Scriptura controlează conştiinţele creştine. Conştiinţele care nu sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt creştine. Când aflăm că Scriptura cere de la noi scopuri şi standarde care nu sunt calea lumii (să mergi a doua milă, să întorci celălalt obraz, iubirea duşmanilor tăi) nu ne putem scuza reflectând că nimeni altcineva nu se poartă astfel. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia,” a scris Pavel, „ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”[14]. „Să testaţi şi să acceptaţi” este un cuvânt grec, care semnifică discernământul unei conştiinţe consacrate care aplică generalităţile Cuvântului lui Dumnezeu specificului dintr-o viaţă personală, ceea ce trebuie văzut.
2. MÂNTUIREA OMENIRII, ADEVĂRUL, IERARHIA, ŞI BISERICA
A MÂNTUÍ, MÂNTUIRE, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române se prezintă a avea următoarele înţelesuri:
· (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.).
· (Pop.) A (se) vindeca (de o boală).
· (În limbaj bisericesc) A ierta sau a obţine iertarea pentru păcatele săvârşite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva.
· (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) sfârşi.
Omul este muritor... De moarte nu scapă nici împăratul nici săracul. Învierea şi viaţa veşnică însă, reprezintă acea izbăvire, salvare a omului învrednicit încă de pe pământ, din timpul vieţii sale, la o aşezare de-a dreapta lui Dumnezeu.
Mântuirea este recâştigarea stării de sfinţenie, de desăvârşire a omului. Ea este darul lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră, şi urmează a fi însuşită de noi prin îndeplinirea poruncilor şi sfaturilor învăţăturii creştine [15] . Isus Cristos a venit în lume să mântuie omenirea[16].
În Galateni 6, 8 avem o ilustraţie despre semănat şi secerat, folosită de Pavel, în care Duhului i se spune să dea viaţă veşnică credinciosului. Această imagine are cu siguranţă înţeles escatologic şi este probabil cel mai reuşit sinonim cu viitoarea viaţă de la înviere. Expresia “viaţă veşnică” apare deasemenea în alte pasaje ca rezultat al credinţei în Isus Hristos[17] şi legat de judecata finală[18]. Oriunde apar la Pavel imagini ale învierii Lui Hristos, Pavel în mod clar concentrează atenţia aupra dimensiunii prezente a vieţii în Hristos, moştenirea vieţii veşnice în toată plinătatea ei ( ca nemurirea ) este ceva care zace în viitor.
De mântuire se poate împărtăşi orice om, pentru că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului. Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Biserica Una, „stâlp şi temelie a adevărului”[19], iar Biserica nu există fără ierarhie.
Marele Apostol mai arată că pentru a intra în Ierarhia bisericească diaconii trebuiau să primească harul divin prin Sfânta Taină a hirotoniei, cerându-li-se pentru hirotonie aceleaşi condiţii ca şi preoţilor: credinţa dreaptă, cucernicie, viaţa morala, bărbaţi ai unei singure femei[20]. Timotei, unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Apostolului neamurilor şi neobosit colaborator, numit de apostol frate, fiu precum şi slujitor a lui Dumnezeu[21] după prima captivitate a Sfântului Pavel rămane în Efes ca întâistătător al acelei Biserici, având îndatorirea de a îndruma slujitorii bisericeşti, cu privire la propovăduirea Evangheliei, de a rândui cele cuvenite în cultul bisericesc, de a hirotoni preoţi şi diaconi de a fi judecătorul şi păstorul tuturor credincioşilor din latura Efesului. Aşadar Timotei se înfăţişează limpede ca episcop, hirotonia lui în această treaptă este arătată prin cuvintele „Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocire, cu punerea mâinilor preoţimei - ceata mai marilor preoţi”. În treapta diaconiei Timotei a fost aşezat de Sfântul Apostol Pavel fapt arătat prin cuvintele: „Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele”[22]. Despre ridicarea lui Timotei în treapta a doua a Ierarhiei bisericeşti, nu găsim ştiri precise în cărţile Noului Testament. Ea a fost săvârşită, după câte se pare tot de Sfântul Apostol Pavel. Desigur că alăturea de aceştia amintiţi au mai fost hirotonisiţi de apostoli şi alţi episcopi. Spre sfârşitul veacului I când Sfântul Evanghelist Ioan scrie Apocalipsa sunt amintiţi cei 7 îngeri ai bisericilor din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea. Aceştia ar fi episcopii bisericilor amintite. Aşa, în Efes ar fi Onisim, în Smirna Policarp ucenicul Sfântului Evanghelist Ioan, în Pergam Antipas. O condiţie esenţială pentru existenţa Ierarhiei bisericeşti şi valabilitatea actelor ei este continuitatea apostolică, adică transmiterea firului neîntrerupt al harului preoţiei de la Apostoli şi până azi. Ca lucrare spirituală săvârşită de Biserică pentru mântuirea credincioşilor, diaconia, slujirea, este înfăţişată în Sfânta Scriptură prin: lucrarea Mântuitorului în lume, lucrarea îngerilor pentru mântuirea credincioşilor, lucrarea Bisericii de zidire a Trupului tainic a lui Hristos. În acest context care are tangenţă cu mântuirea am tratat despre ierarhia bisericească, nu odată pomenită în scrierile apostolilor.
3. RĂSPÂNDIREA MESAJULUI LUI DUMNEZEU DE MÂNTUIRE
Personaj biblic al Noului Testament, foarte cunoscut convertit de la iudaismul asumat în spiritualitatea farizeilor, Saul/Paul/Pavel devine deopotrivă cel mai activ misionar în lumea păgână cât şi cel mai prolific scriitor al creştinismului de la început: lui îi sunt atribuite 13 Scrisori din cuprinsul Noului Testament. Atât la răspândirea geografică cât şi la precizarea doctrinei creştine rolul lui este incontestabil. În anul 63 e.c., datorită faptului că din Iudeea nu se prezenta numeni care să-l acuze de ceva, a fost lăsat în libertate. Ce s-a mai petrecut după această dată poate numai fi bănuit, nu mai sunt informaţii cu privire la el. Pentru exegeţi este încă o taină de descifrat de ce anume cartea Faptele Apostolilor termină atât de brusc istoria celor doi mari protagonişti: Petru (capp. 1-15) şi Paul (capp. 9-29). Convingerea cea mai plauzibilă este că această „neîncheiere” a cărţii lasă se se înţeleagă că istoria abia începută trebuie „scrisă” de fiecare generaţie de creştini „până la venirea Domnului”. Tradiţia creştină cea mai veche vorbeşte de o călătorie misionară a apostolului în Spania, pe care o proiectase mai demult[23]. Scrisorile pastorale 1 şi 2 Timotei şi Scrisoarea către Tit – oricât de complicat ar părea – presupun o călătorie în Orient. Paul a fost la Creta[24], în Macedonia[25], la Alexandria Troadei[26], la Efes[27], la Milet[28] şi îşi propunea să ajungă în Epir[29]. Toate aceste evenimente s-au verificat între 63-66 e.c.. Cu mare probabilitate în toamna lui 66 e.c., Paul a fost arestat la Nicopole, în Epir şi apoi dus la Roma. În prima lui audiere n-a fost decis nimic. Detenţia era foarte grea (2Tim 1,12; 2,9). Ea s-a terminat cu martiriul prin decapitare, probabil în 67 e.c., cum notează Eusebiu din Cezareea.
4. CE SPUNE APOSTOLUL ÎN SCRISORILE CĂTRE TIMOTEI ŞI TIT?
Cea mai mare răspundere pentru catehizarea şi povăţuirea copiilor, a tinerilor şi a fiilor noştri sufleteşti o poartă părinţii lor trupeşti şi duhovniceşti.
Datoriile principale ale părinţilor către copiii lor sunt acestea :
- A-i iubi[30];
- A-i conduce spre tot lucrul bun[31]; a-i deprinde de mici rugăciunea, ascultarea de Biserică, smerenia, viaţa curată;
Marea răspundere a Bisericii faţă de fiii ei, faţă de toţi creştinii şi necreştinii este aceeaşi dintotdeauna: de a propovădui Evanghelia în lume, de a boteza în numele PreaSfintei Treimi, de a creşte şi hrăni duhovniceşte pe cei ce cred, de a se ruga întotdeauna pentru toţi oamenii[32]. Grija Bisericii este de a apăra dreapta credinţă în lume şi a forma buni preoţi predicatori care să cunoască bine învăţăturile Sfintei Scripturi, învăţăturile patristice, canoanele Apostolilor, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale sfinţilor, apoi învăţătura de credinţă şi puterea disciplinară a Bisericii spre îndreptarea celor răi şi răzvrătiţi de la dreapta credinţă. Dar mai presus de toate Biserica lui Hristos trebuie să se roage preamilostivului Dumnezeu să păzească lumea şi ţara de războaie, de cutremure, de foamete, de dezbinare, de tot felul de secte şi patimi care ucid sufletele oamenilor şi dezbină familia creştină. Să cerem în rugăciunile noastre păstori cât mai buni ca să cârmuiască bine corabia Bisericii, mame credincioase ca să nască şi să crească copii credincioşi şi peste tot oameni iubitori de Dumnezeu şi de dreapta credinţă.
Datoriile femeilor către bărbaţii lor sunt acestea: A-i iubi[33]; a le fi supuse[34]; Aşadar, femeile să se supună bărbaţilor precum se cuvine întru Domnul, iar dacă vreun bărbat tiran, rău şi pătimaş ar obliga femeia sa la păcate grele de desfrânare, la avorturi, sau ar opri-o să nu facă copii, sau ar sili-o la alte păcate grele şi fără de lege, atunci femeia este datoare a nu se supune bărbatului, căci această supunere a ei nu este „precum se cuvine întru Domnul” , ci este o supunere diabolică care îi duce pe amândoi în osândă. Între datoriile femeilor faţă de bărbaţi sunt şi acestea: ele nu trebuie să se înfrumuseţeze cu podoabe şi haine scumpe care smintesc bărbaţii şi alungă Duhul Sfânt de la ele[35], ci să se împodobească cu fapte bune ca: smerenia, evlavia, rugăciunea, blândeţea şi milostenia[36]; să poarte îmbrăcăminte simplă[37]; să facă cinste soţilor lor[38].
Familia creştină să trăiască cu înfrânare şi cumpătare[39]. Frica de Dumnezeu şi cumpătarea sunt obligatorii, atât slujitorilor, cât şi creştinilor[40], apoi tinerilor[41], bătrânilor[42] şi tuturor credincioşilor bărbaţi şi femei. Iată numai câteva din exigenţele pentru mântuire aflate în mesajul Scrisorilor pastorale studiate la împlinirea acestei tematici de seminar. În Sfânta Scriptură aflăm descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire. Căci: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre întelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun[43].
Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă[44].
ÎNCHEIERE
În această familie spirituală, Cristos e fratele nostru cel mai mare[45] şi noi toţi suntem fraţi şi surori[46]. Deci, ca să intrăm în familia lui Dumnezeu, trebuie să ne naştem în familia Lui - prin naşterea nouă[47].
În 1 Timotei 6, 11-12 - ,,Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat, şi pentru care ai făcut aceea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.” 1 Timotei 1, 5 - ,,Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută.”
Ce spune de fapt Pavel în aceste pasaje. Preocuparea sa principală este să îl pregătească pe Timotei pentru vremurile când aveau să apară ereziile: căci va veni o vreme – spune el - când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă. În 1 Timotei 6, 20 Pavel îl îndeamnă pe Timotei să păzească comoara ce i s-a încredinţat, referindu-se, desigur, la Evanghelie.
În 2 Timotei Pavel îl îndeamnă pe Timotei să îi urmeze exemplul şi apoi spune: Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece şti de la cine le-ai învăţat. Aici Pavel se referă probabil la el însuşi şi la alţi Apostoli care au fost învăţătorii lui Timotei.
Studiul Scripturilor (al Vechiului Testament) este deci omolog învăţăturii pe care Timotei o primise de la Pavel. Pavel continuă să afirme că Scripturile pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Să observăm că numai prin credinţa în Hristos, Scripturile sunt de folos. Pentru evrei care au refuzat să creadă în Hristos, Vechiul Testament era o carte închisă.
Pavel continuă să afirme că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, şi de folos…Acesta pare un comentariu ieftin pentru un evreu evlavios. Totuşi, semnificaţia sa poate fi înţeleasă mult mai uşor dacă luăm în considerare natura ereziilor care devastau Biserica primară.
Una din cele mai periculoase erezii care ameninţau Biserica primară era Gnosticismul. Că Pavel era preocupat de răspândirea Gnosticismului în Epistolele pastorale o dovedesc şi versetele 1Timotei 6, 20, unde îl avertizează pe Timotei să se ferească de împotrivirile ştiinţei mincinoase, 1Timotei 1, 4; 4, 7 şi 2Timotei 3:4, unde îl avertizează să se ferească de mituri şi eresuri.
Toţi întemeietorii de religii au vrut să demonstreze cum se poate ajunge la Dumnezeu şi cum se poate obţine viaţa veşnică. Dar şi ei au fost doar nişte oameni. Fireşte că aici se nasc câteva întrebări: Oare nu cumva au greşit şi ei? Oare drumul lor n-a fost o fundătură?
Isus însă este chiar Dumnezeu. El nu aşteaptă să trecem prin meditaţii, rugăciuni, jertfe pentru a ajunge la El. Dimpotrivă! El însuşi a coborat la noi, pentru a ne împăca cu Dumnezeu. Pentru aceasta a platit cu propria sa viaţă. El îţi garantează că Dumnezeu te iubeşte. Nu trebuie să munceşti din greu pentru a obţine bunăvoinţa Sa. El vrea să te ştie lângă El. Vrea să-ţi dea viaţa veşnică, şi te ajută să nu greşeşti drumul.
ABREVIRI
capp. – capitolele
cf. – conform
2 Cor – A doua Epistolă a Sfântului Pavel către Corinteni
Ef – Scrisoarea către Efesen
Fap – Faptele Apostolilor
e. c. – era creştină
Gal – Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Galateni
Gen – Geneza
d.Hr. – epoca după Hristos
1 In – Scrisoarea întâi a Sfântului Ioan
Lc – Luca
Mt – Matei
Prov - Proverbe
Ps – Psalmi
Rom – Scrisoarea Sfântului Pavel către Romani
1 Tim – Scrisoarea întâia către Timotei
Tt – Scrisoarea către Tit
urm. – următoarele
BIBLIOGRAFIE
· ***Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.
· ***BIBLIA de la Blaj, 1795, Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea ÎPS Lucian Mureşan mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000. Ediţie realizată sub înaltul patronaj al P.S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei Române Unite de Oradea şi sub egida ştiinţifică a Academiei Române, Institutul de Istorie Cluj Napoca, director Camil Mureşan.
· Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament (A-Z), tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
· Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001.
[1] Ps 103, 11-12.
[2] Mt 22, 14.
[3] In 3, 17.
[4] Rom 11, 7-8; 25, 26; Ef 1, 7-10.
[5] In 17, 17.
[6] Rom 1, 20; conf. 1, 32; 2, 14-15; Fap 14, 16-17; Ps 19, 1 şi urm.
[7] Gen 2, 16, 17.
[8] Rom 15, 4; Gal 3, 8; Ef 3, 4 şi urm. ; Ev 2, 3; 1 Pt 1, 10 şi urm..
[9] Lc 1, 69.
[10] Mat 11, 27; 16, 17; Gal 1, 16.
[11] 2 Cor 4, 6; Ef 1, 17-21.
[12] Lc 14, 15-24; 2 Cor 4, 3 şi urm.
[13] 1 In 4, 1-6.
[14] Rom 12, 2.
[15] Vezi Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament (A-Z), tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 325.
[16] Mt 1, 21; Lc 19, 10; In 3, 17; 12, 47; Fap 4, 12; 15, 11; 1 Tm 5, 9; 1 Tm 1, 15; Evr 2, 10; 9, 28.
[17] Rom 5, 21; 6, 22-23; 1 Tim 1, 16; 6, 12; Tt 1, 2; 3, 7.
[18] Rom 2, 7.
[19] 1 Tim 3, 15.
[20] 1 Tim 3, 8.
[21] 1 Tes 3, 2.
[22] 2 Tim 1, 6.
[23] cf. Rom 15,24.28.
[24] cf. Tt 1,5.
[25] 1Tim 1,3.
[26] cf. 2Tim 4,13.
[27] 1Tim 1,3.
[28] 2Tim 4, 20.
[29] cf. Tt 3,12.
[30] Tt 2, 4.
[31] 1 Tim 3, 4.
[32] 1 Tim 2, 2.
[33] Tt 2, 4.
[34] 1Tim 2, 11-12.
[35] 1Tim 2, 9.
[36] 1Tim 2, 9.
[37] 1Tim 2, 9-10.
[38] Prov 31, 23.
[39] Tt 2,12.
[40] 1Tim 3, 23; Tt 1, 7;1Tim 3, 11.
[41] Tt 2, 6.
[42] Tt 2, 30.
[43] 2 Tim 3, 16-17.
[44] 1 Tim 4,16.
[45] Rom 8,17.
[46] Gal 3, 26; 1 Tim 3, 15.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu