Arderile crezului meu

26 Iunie 2008

Draga Domnule Mihai Tarnaveanu ,
Cartile promise pleaca maine catre Dumneavoastra . Am trimis cam cinci sute si ceva de exemplare dintre care o treime- carti pentru copii . Restul sunt de tot felul , intre care si vreo cateva zeci din cartile editate de editurile noastre .
Am adaugat si 50 de exemplare din cartea de copii " Vulpea Academiciana ", daruita de dna Mariana Braescu copiilor din comunca; aceasta va rog sa ajunga gratuit la copiii care o doresc.
Va fi trimis si un act de donatie din partea Asociatiei " Biblioteci pentru sate", o organizatie fondata in anul 2003 de dna Braescu si de mine ; www.biblioteci-pentru-sate.ro

Textul pentru cartea de " depozitii colective" a ajuns exact cand se incheia volumul ; a intrat imediat . Nota despre autor are insa numai cateva randuri si este pura informatie , asa cum este in toate cazurile (la 80 de autori , nici nu se putea altfel ) .
Sper sa fiti bine.
Cu drag


26 Iunie 2008

Sunt multumit sa va incunostiintez despre incheierea cartii " Marturisirea de credinta literara ", volumul al doilea , care cuprinde , intre multe alte texte , si o " depozitie " venita de la Dumneavoastra . Trag nadejdea ca si aceasta aparitie sa poata avea un ecou tot atat de prelung pe cat l-a avut cel dintai volum , aparut cu doi ani in urma .
Sa dea Dumnezeu sa ne bucuram inca multa vreme de cartile ce le vom incheia .
Cu multumiri si doriri de bine

Dr.Artur Silvestri
www.artur-silvestri.com
www.monitor-imobiliar.com

SCHIT LUMINOS

Atunci,

ţi-am surprins

privirea speculativă

prin gaura cheii

sufletului meu...

Ia cheia

universal statornicită

în Cuvânt,

şi negrul din îngustime

fi-ţi-va lumină

în pragul uşii

veşniciei schit.

Te ştiu,

o jinduieşti.

Ia-o acum.

Pasionat de literatură şi istorie, de trecutul şi prezentul cultural, scrisul meu este ca o descărcare de sarcini, utile-inutile, în urma unei campanii electorale prin care refuz să trec dezinteresat.

Aleg personal, şlefuiesc cu încăpăţânarea maestrului zidar fiecare piatră vorbitoare cu încredinţarea, de care aş vrea să mă bucur, că nu săpunesc baloane ci, clădesc cu fiecare zi rămânerile-n urmă, trezite delăsări nesănătoase, fără grabă, fără înghesuială.

Întrebările...? Nu pleacă de la mine; doar dacă mă slăbesc puţin, altfel sunt sub continuul lor asediu. Chinuit sunt de întrebări, dar mai mult de impusul impuls de a afla răspunsuri. Şi atunci... caut. Scormonesc mereu, doar-doar voi afla stâmpărul setei. De multe, multe ori mă adăp, până să crăp, da... tot mi-i sete.

Versurile mele – cu ele, când le aflu, îmi lecuiesc arşiţa – sunt închinate; mai toate provin din închinăciune. Mă plec, optimizez prezenţa din adâncul păcii, nu mă opun armoniei mişcării, nutrindu-mă cu înţelegerea dominantei, a minunilor celeste neîncetat revărsate tainic.

Dacă ar fi lămurită nevoia de a curge – Târnavele, Mureşul, Oltul – străvechile şi mereu tinere curgeri, probabil s-ar secătui de conţinut, s-ar goli în albii, s-ar hodini în lipsa de sensuri. Că nu sunt seci este dovada că există, îşi au sieşi, deopotrivă altora, izvor, şi bucură mângâind prezentul clipei cu trecutul lor nestatornic, hrănitor, ţiitor.

Am curs şi eu şi am stătut. M-am născut şi-apoi, voluntar, am adormit. Sub imperiul curgerilor îmi petrec renaşterea căci, da, sunt fericitul beneficiar al ei încă din cuibul de lumină cald al Blajului cărturăresc, spre care concurs-au materie primă copiii de pălmaşi, truditori ai pământului, de care (vai mie!) cum şi de ce m-aş dezice!? Am călcat pe urmele lor!

În naşterea-mi din nou, crezul meu, şi vorbim aici de un întreg buchet de implicaţii, este strâns legat de planul divin, ancorat cu seninătatea ţăranului din mine deoarece,

...În Doamne Ajută

e puternică apologia

sacrul, misterul şi înţelepciunea,

astă descoperire-i ruralului

theologia

ce-nvăluie-n totalitatea Sa

superbă-i goliciunea.

Lăuntric, nu este om, din ţărână făcut şi în ţărână dovedit a se întoarce, precum o arată şi Sfânta Scriptură, să nu se întrebe:

ce este viaţa,

ce este lumea,

care este întocmirea cerurilor,

care-i este destinul propriu…?

Toate răspunsurile par a pleca din natural, însă supranaturalul pare adeseori mai plauzibil.

Pe ce se reazămă Lumea?

Dar necuprinsul cerurilor?

Până unde poate merge înţelegerea umană scrutând necunoscutul ?

Care sunt capacităţile creierului uman?

De unde vine şi spre ce se îndreaptă spiţa omenească?

...În toate căutările sale omul va afla îndeosebi semne de întrebare, mai degrabă decât răspunsuri, asta nu numai datorită faptului că fiecare răspuns naşte noi alte întrebări, cât mai ales capcanei necunoaşterii esenţiale, fie ea voită, nevoită, răuvoitoare, ori inocentă.

Cum este posibilă cunoaşterea esenţială, se întreabă oare mult norod? Dacă s-ar întreba chiar, acest lucru este făcut spre aprofundare, sau pur interogator autostopat din comoditate?

La urma urmei, fără a se întreba măcar despre izvoare, omului care cu credinţă face pasul esenţial pe calea cunoaşterii, înţelepciunea va fi cuvântul care îi va orândui şi schimba destinul vieţii.

Înţelepciune drepţi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, care Adevăr este, ne îndeamnă Biserica, spre cucernică aplecare întru cele sfinte date nouă prin Cartea Cărţilor – Sfânta Scriptură.

Se pregăteşte omul din tot felul de filozofii umane, dar din filosofia Fiului Omului se îngrijeşte oare a se pregăti el suficient? Această întrebare ar trebui să genereze Îndemnul. Aici, în cea mai veche carte, dumnezeieşte dată nouă, pe piatră mai întâi, cu putere tronează Cuvântul care, nesmitit ne arată Calea, Adevărul şi Viaţa.

Abia apoi te poţi considera omule, oricine, orice ai fi tu pe lumea asta! Fiind în Cuvânt, Cuvântul îmbrăţişând. Ei, atunci maestre, îi vedea vrednicia ta. A ta, a ta maestre, multă... cât a ucenicului în debut. Chiar şi aşa, mare eşti, maestre!

Evrika! Aşa am reuşit să-mi văd micimea şi ţin de ea ca de cel mai mare Adevăr şi, se verifică, sunt liber(!) în căutarea de-a nu supăra pe nimeni pe calea care ar trebui să fie cea mai firească din respect pentru Cuvânt şi pentru slujirea Cuvântului: a iubirii.

Însăşi tânărul Mihai Eminescu, poetul nostru naţional, în vara anului 1866 vizitează satul meu natal, Bucerdea Grânoasă (Jud. Alba), fascinat fiind de personalitatea Maioreştilor, dorind să le cunoască rădăcinile, care realmente au cutremurat şi stabilizat în multiple domenii naţionalitatea română. Iată cum se conturează ipoteza pe care o susţin şi lansez aici că la data vizitei în Bucerdea Grânoasă, deşi avea doar 16 ani, tânărul Eminescu avea cunoştinţă despre originea şi locul important ocupat de Ioan Maiorescu în istoricul vremii, vizita nefiind pur întâmplătoare. Eminescu studiase în biblioteca română clandestină alcătuită în casa lui de către profesorul Aron Pumnul, autorul faimosului Leturariu în care se regăseşte şi o notiţă biografică despre Ioan Maiorescu. În plus tipăriturile ocupate de numele lui Ioan Maiorescu în publicistica vremii, trezind curiozitatea poetului în devenire, care aşa cum ne-o mărturiseşte însuşi avea „o memorie fenomenală” şi obiceiul de a colecţiona notiţe, ne sugerează ipoteza că vizita lui la Bucerdea Grânoasă făcea parte din arzătorul plan de cunoaştere ce l-a mânat mereu... şi ne mână mereu; ne obligă şi pe noi la ruperea tăcerii.

Mulţumesc soţiei, Monica, pentru nesfârşita răbdare şi îngăduinţă complice, precum şi părinţilor mei care încă din copilărie m-au aprobat, tata în mod tacit, iar mama mai gălăgios: „ce tăt citeşti tătă zua că doar nu te faci poiet...”. Ei nu, uite că da! Prezenţa mea aici şi motivaţia de a creşte frumos şi continuu o datorez însă unui mare om, el însuşi un Patrimoniu, spiritus rector.

În rest, ca o cunună a toate, răspuns tuturor întrebărilor, deoarece aşa a binevoit, al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-ânsa. Mărit fie Domnul: Tatăl, Fiul şi Mângâietorul!

Mihai TÂRNĂVEANU,

Bucerdea Grânoasă,

24 Iunie 2008,

Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Sânzâienele)