LUCRĂRILE PLĂCUTE LUI DUMNEZEU

REGĂSIREA TIMPULUI PIERDUT ÎN CELE ALE LUMII PENTRU:

"PIERDEREA TIMPULUI ÎN LUCRĂRILE PLĂCUTE LUI DUMNEZEU"

PARTICIPAREA CREŞTINULUI LA VIAŢA BISERICII

SIGLE ŞI ABREVIERI

Cf. – conform

1 C – 1 Corinteni

Deut – Deuteronom

Ed. – Editura

Ev – Evrei

Filip – Filipeni

Ibidem - în aceeaşi lucrare, în acelaşi pasaj; tot acolo

1 In – 1 Ioan

Lc – Luca

Mt - Matei

p. – pagina

pct. - punctul

pp. – paginile

Prov – Proverbe

Rom – Romani

1 Tim – 1 Timotei

Vol. – volumul

BIBLIOGRAFIE

1. ***BIBLIA de la Blaj, 1795, Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea ÎPS Lucian Mureşan mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000. Ediţie realizată sub înaltul patronaj al P.S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei Române Unite de Oradea şi sub egida ştiinţifică a Academiei Române, Institutul de Istorie Cluj Napoca, director Camil Mureşan.

2.*** Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi cari arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Volumul I, Ediţia a II-a, tradusă din greceşte de prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia teologică Andreiană, Ed. Institutului de arte grafice Dacia Traiană, Sibiu, 1947.

3. *** Micul Liturghier, tipărit cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Lucian, Arhiepiscop de Alba Iulia şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, 2004.

4. Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

5. Mărtincă Isidor, Sacramentele Bisericii Catolice, vol.I, Sacramentele iniţierii creştine, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2003.

6. Alfons Rodriguez, S.I., Calea desăvârşirii creştineşti, tradusă de Păr. dr. Aloisie Ludovic Tăutu, profesor de teologie la Oradea, vol. I, Oradea, 1933.

7. Samuil Micu, Scrieri filozofice, studiu introductiv şi ediţie critică de Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

INTRODUCERE

Păşind în zona studiilor teologice, aveam dinainte mari semne de întrebare privitoare la înţelepciune. Student fiind, într-o măsură neaşteptată, curiozitatea mea, soră cu setea de cunoaştere, era zilnic alimentată, luând hotărârea de a canaliza acest şuvoi informaţional într-o culegere de perle, nestemate precum, iată, se vor vedea toate la un loc, precum cu mare mulţumire le descopăr una câte una. De ce? Niciodată nu poţi sta liniştit...

„Ia-ţi aminte ţie însuţi şi-ţi păzeşte sufletul tău foarte. Să nu uiţi toate lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi, şi să nu iasă din inima ta în toate zilele vieţii tale. Şi să înveţi şi pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi”[1]. Acestea sunt cele ce încredinţează de la darea Legii până în zilele noastre, parte din Sfânta Liturghie a Bisericii, ca rugă de taină poftitoare a celor cu adevărat necesare omului: Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea nestricăcioasă a cunoaşterii dumnezeirii Tale, şi deschide ochii minţii noastre spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune în noi frica fericitelor Tale porunci, pentru ca toate poftele trupului călcându-le, viaţă sufletească să petrecem, toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta gândind şi săvârşind. Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Cristoase Dumnezeule, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi celui fără de început al Tău Părinte, şi preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin[2].

1. DATORIILE CREŞTINULUI PLĂCUTE LUI DUMNEZEU

"Anima est naturaliter Christiania", afirma Sf. Tertulian. Ceea ce înseamnă că, prin însăşi fiinţa sa, prin intima lui alcătuire, omul este predispus să asimileze învăţătura Divină. Tânărul păşind în viaţă cu aceste zăcăminte de omenie, de la cele dintâi legături cu lumea se va simţi atras spre mediul în care descoperă ceva din puritatea lui lăuntrică. În prezenţa a două medii de sens opus, unul bun şi altul rău, sufletul tânărului se va declara solidar cu mediul cel bun. Chiar dacă această alipire nu ia întotdeauna caracterul unei adeziuni publice, din pricini de familie sau alte slăbiciuni omeneşti, actul interior îşi păstrează întreaga lui valabilitate.

Prin viclenia şarpelui însă, strămoşii calcă porunca Domnului. Mesia lumii se făgăduieşte şi, spunându-se fiecăruia pedeapsa, se gonesc din rai[3].

Care este rostul legilor morale?
Din cele studiate până acum am înţeles că creştinul trebuie să se călăuzească în viaţă după legile morale. Acestea îi arată datoriile prin împlinirea cărora îşi poate întocmi viaţa potrivit voii lui Dumnezeu şi dobândi mântuirea sufletului.

Care sunt aceste datorii ale creştinului?
Datoriile creştinului le-a arătat lămurit Mântuitorul în răspunsul dat unuia dintre ispititorii Săi, care voia să cunoască cea mai mare poruncă din Lege, zicându-i: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca şi aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine insuţi”[4]. Aşadar, creştinul are datorii către Dumnezeu, către sine însuşi şi către aproapele.

Care sunt datoriile către Dumnezeu?
Creştinul este dator să se străduiască să cunoască pe Dumnezeu şi să recunoască în El pe Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul său şi numai Lui să-I slujească cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca întâi a Decalogului, precum şi Mântuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de către diavol: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”[5].

În ce chip slujeşte creştinul lui Dumnezeu?
Creştinul slujeşte lui Dumnezeu prin însuşirea şi punerea în lucrare a celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, precum şi prin împlinirea conştiincioasă a tuturor actelor de cult, după rânduiala sfintei noastre Biserici (rugăciunea, serbarea Duminicii şi a celorlalte zile de sărbătoare, cinstirea îngerilor, a sfinţilor, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor şi numelor sfinţite de Dumnezeu, ţinerea jurământului şi votului, mărturisirea fără sfială şi teamă a învăţăturii sfintei noastre Biserici, după pilda Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Mucenici).

2. CE ESTE ÎNŢELEPCIUNEA?

La această întrebare multă lume caută răspunsuri desluşite, sperând iscoditori din omeneasca fire să-i atingă sensurile pline de miez; puţini sunt însă cei care află adevărata cale spre bogatele-i roade, atent număraţi fiind cei ce şi ajung să le guste. Fruct plăcut este înţelepciunea şi rodeşte mulţumind pe cine-o poate atinge, hrănindu-se cu ea. Să zicem că o sută de izvoare pornind de la aceeaşi înălţime de munte, datorind poziţia lor primitivă aceluiaş capitol de energie, cheltuit la o erupţie vulcanică, sunt conduse în oraş. Unele vor fi repărţite pentru scopuri utile prin fel de fel de ţevi, altele vor mâna roţi, ori alte maşini intercalate, unul singur îşi va arunca liber apa la cer. Acela e înţeleptul[6].

Fiindcă istoria ne învaţă lucrurile cele ce s-au făcut şi ne arată întâmplările şi cele bune şi cele rele ale lucrurilor ce au fost şi spune şi pricinile şi împiedecările cu care lucrurile fie s-au început, fie cele începute s-au săvârşit sau împiedicat, să poate înţelege cum că din citirea sau auzirea istoriei multă înţelepciune se dobândeşte.

Drept aceia cel înţelept nu atâta gândeşte ca foarte multe să ştie [7], care de multe ori ar fi fost mai bine a nu le fi ştiut, cât gândeşte ca cele ce le ştie să le ştie ţapăn şi ales şi chiar şi deplin şi bine de care lucru filozofii zic că mai bine este a şti puţine şi bine decât multe şi nu bine ci numai pe deasupra. Fiindcă foarte multe sunt care să pot învăţa şi şti iară mintea este sfârşită şi la atâtea nu se poate întinde şi nu poate să le cuprinză toate, cel înţelept acelea alege care sunt întocmite sfârşitului şi statului său. Adică cel ce este preot învaţă cele ce să cuvine să le ştie preotul, iară cel ce este legiuitor cele ce se cuvin legiuitorului. Nu se cade numai cu sârguinţă să asculţi pe dascălii cei învăţaţi ca să-ţi înmulţeşti şi să-ţi săvârşeşti cunoştinţa, ci şi de te vor îngădui cu ei mai de multe ori prieteneşte să vorbeşti şi să petreci şi să-i întrebi să-ţi spuie. Niciodată mai bine nu se învaţă decât când dascălul se face prieten.

Privind spre necunoaşterile noastre, Biserica spune dintru începuturile iniţierii creştine, prin Sacramente, că înţelepciunea este darul prin care înălţăm mintea de la lucrurile pământeşti la cele cereşti gustând şi iubind pe Dumnezeu mai mult decât orice[8]. Tradiţia păstrată cu sfinţenie de Biserică răspunde nu numai unei întrebări, chiar în ea aflându-se tezaure de înţelepciune, nestemate care au fost puse în edificare de la bază la desăvârşirea din vârful cupolei.

În definirea Bisericii, înţelepciunea este un dar al Sfântului Duh alături de alte şase daruri: înţelegerea, sfatul, puterea, cunoştinţa, pietatea, şi frica de Dumnezeu. Puterea specială a Sfântului Duh o dobândim prin Sacramentul Sfântului Mir sau al Confirmaţiunii, care perfecţionează în noi lucrarea Sfântului Botez, întărindu-ne în credinţă făcându-ne creştini perfecţi şi soldaţi ai lui Cristos. Copilul, abia născut, nu-i dezvoltat; e slab, trebuie să crească, să se desăvârşească. Tot aşa prin Botez omul primeşte viaţa harului, dar pentru a o perfecţiona, pentru a deveni creştin perfect are nevoie de alte haruri, care se primesc numai prin Sfântul Mir. Sfântul Duh s-a coborât într-un chip văzut asupra Apostolilor în ziua de Pentecoste(Rusalii), iar asupra celor ce primesc Mirul se coboară într-un chip nevăzut. Prin acestea se întipăreşte în suflet un caracter; ne face creştini perfecţi, adică ne întăreşte în credinţa primită la Botez, ne luminează mintea să cunoaştem mai bine adevărurile de crezut şi ne dă tărie să le mărturisim chiar dându-ne viaţa pentru ele[9].

Sf. Grigorie, papa, fiind rugat să scrie îndrumări spirituale pentru conducerea unor case religioase, se scuză în felul următor (ep.27, carteaVI. din Registre): Mortificarea şi rugăciunea ce le deprind Religioşii, formează într-ânşii un adevărat izvor de înţelepciune şi sufletul lor n-are nevoie să fie stropit cu nişte stropi ce i-ar putea primi de la alţii cu sufletul mai uscat şi mai sec. Precum fântâna din mijlocul raiului pământesc, pe care îl uda din toate părţile, ţinea proaspătă toată verdeaţa lui, fără să aibă trebuinţă de ploaie: tocmai aşa şi cei ce sunt în raiul pământesc al vieţii religioase n-au nevoie să fie udaţi din afară, deoarece rugăciunea şi mortificarea ce le deprind, formează într-ânşii un izvor de haruri, cari le întreţin virtuţile zilnic în toată strălucirea şi frumuseţea lor [10].

3. ÎNDREPTARUL SFINŢILOR PĂRINŢI BINEPLĂCUŢI LUI DUMNEZEU.

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-i mulţumim pentru cele ce n-i se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate n-i se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi prin purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului[11].

Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează, plin de mulţumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul toată tulburarea trupului se stinge[12].

Omul raţional este războit de simţurile trupului său, prin patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt: slava deşartă, bucuria, mânia şi frica. Dar luptând omul dă socoteală şi cu înţelepciune le va birui şi stăpâni desăvârşit şi nu va mai fi războit, ci va primi pace în suflet şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit[13].

Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu[14].

Virtuţile care sunt treptele vieţii active, se rânduiesc în următoarea ordine: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt: înfrânarea, cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire, al cărei rod e dragostea. De acum părăsim viaţa activă. Dragostea ne introduce în viaţa contemplativă.

Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este „gnoza naturală”. După ea urmează „teologia”, gnoza mai înaltă, contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta „rugăciunii curate”.

Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti, nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în care străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru aceasta se cere o curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Aceasta e curăţirea ce se cere sufletului care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător, sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri străbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi, trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură (γυμνός). La această stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul aici, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumezeiască. Lumina aceasta este „fără formă”, întrucât şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea mintea trebuie să se elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta este simplă, necompusă, indescriptibilă, fără margini. Este o cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, „neştiinţa fără margini”.

Dar această cunoaştere are şi o altă latură. Când lumina dumnezeească răsare în minte, aceasta se vede şi pe sine însăşi. Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel mintea în timpul rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul în care s-a coborât Sfânta Treime. Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire (apatia), ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva a ajuns la adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga netulburat şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii, nu este şi o indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru ca să-i poată iubi cu adevărat.

Patimile, care pun stăpânire pe om şi de care trebuie să se curăţească pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi gnoză, le aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă cu ei. Această idee devine un leit-motiv important al întregii asceze răsăritene.

Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi, sau vicii, sau gânduri păcătoase, teorie ce va reveni mereu la scriitorii ascetici de după el, la Casian, Nil, Ioan Scăralul, Ioan Damaschin etc.

La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticei ulterioare, la el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile psihologice şi pneumatologice, aplicate în viaţa ascetică şi mistică din Răsărit[15].

Ţinta ultimă a făgăduinţei noastre este Împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul, fără de care este cu neputinţă a ajunge la sfârşitul acela, este curăţia inimii. Deci spre acest scop trebuie să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin de la calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului[16]. Aceasta ştiind-o Sfântul Apostol Pavel, zice: Cele dinapoi uitându-le, şi spre cele dinainte întinzându-mă, la ţintă alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu, prin Cristos Isus[17]. Desăvârşirea nu vine odată cu lepădarea de avere şi de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale cărei însuşiri acelaşi Apostol le descrie astfel: Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede; toate le nădăjduieşte, toate le îndură. Dragostea nicicând nu încetează[18].

Toate aceste împreună alcătuiesc curăţia inimii. Pentru aceasta se cade să facem toate: să dispreţuim banii, să stăruim în post şi priveghere cu bucurie şi în citiri de psalmi să petrecem. Iar de vom fi vreodată împiedicaţi de la acestea de vreo pricină binecuvântată, să nu dăm uitării pe acestea, căci nu este aşa de mare folosul de pe urma postului, pe cât ar fi de mare paguba de pe urma mâniei; nici folosul din citire, cât vătămarea din dispreţuirea şi întristarea fratelui. Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere şi lepădarea de toată lumea, nu sunt desăvârşirea însăşi, ci, precum s-a zis, uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia şi cititrea Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Cel ce a dobândit dragostea, are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui este de-a pururi este la Dumnezeu.

...A vedea pe Dumnezeu necontenit şi a rămâne nedespărţit de El, este cu neputinţă omului purtător de trup şi înjugat cu neputinţa. Dar în alt chip este cu putinţă. Căci vederea lui Dumnezeu în multe feluri se întâmplă şi se înţelege. Fiindcă Dumnezeu nu se cunoaşte numai în fiinţa sa cea fericită şi necuprinsă, căci aceasta s-a păstrat numai pentru Sfinţii Săi în veacul ce va să vie, ci şi din măreţia şi frumuseţea făpturilor Sale, din cârmuirea şi purtarea Sa de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din minunile pe care le arată în fiecare neam prin Sfinţii Săi. Când cugetăm la puterea Sa nemăsurată şi la ochiul său neadormit, care vede cele ascunse ale inimilor şi de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva, decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să I-ne închinăm Lui. Iar când ne gândim că toate picăturile ploii, tot nisipul mării şi toate stelele cerului, sunt numărate de El, rămânem uimiţi de măreţia firii şi de atotştiinţa Ziditorului. Când medităm apoi la negrăita Sa înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui îndelungă răbdare, care rabdă greşelile cele fără de număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa nemărginită faţă de noi, că deşi noi n-am făcut nici un bine, a primit să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, ne ridicăm spre dorirea Lui. În sfârşit, când socotim că El a biruit în noi pe potrivnicul nostru, diavolul, şi ne dăruieşte viaţa veşnică numai pentru hotărârea şi înclinarea noastră spre bine, inima ne îndeamnă să I ne închinăm”.

„Aceia întru care nu este cârmuire, cad ca frunzele”. Scriptura o mai numeşte şi „sfat” şi ne învaţă că fără de el să nu săvârşim nimic. Astfel nici chiar vinul cel duhovnicesc, care înveseleşte inima omului, nu ne este îngăduit să bem fără dreaptă socoteală, căci zice cuvântul: „Cu sfat bea vinul”. Şi iarăşi zice: „Ca o cetate surpată şi fără ziduri, aşa este omul care nu face toate cu sfat”[19]. În dreapta socoteală este înţelepciunea, în ea înţelegerea şi simţirea, fără de care nu se poate clădi nici casa noastră cea mai dinlăuntru şi nu se poate aduna nici bogăţia duhovnicească, după cuvântul: „Cu înţelepciune se zideşte casa, şi cu mintea se reînoieşte şi cu prevederea se umplu cămările de bogăţie”[20]. Dreapta socoteală se mai numeşte şi hrană tare, dat fiind că numai aceia, care în urma obişnuinţei şi-au deprins simţirile să deosebească binele de rău, sunt capabili de ea. Se arată lămurit că nici o virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta socoteală. Ea este maica şi păzitoarea tuturor virtuţilor[21].

De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre, luând asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi n-ascultăm pe cel ce ne plânge ca pe nişte nenorociţi? „Vai, zice Proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare”[22].

Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pământeşti şi a poruncit să căutăm numai Împărăţia Cerurilor. Noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului, şi lepădându-ne de purtarea Lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini. El a spus: „Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în grânare şi Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele”[23]; şi iarăşi: „Priviţi la crinii câmpului, cum cresc şi nu se ostenesc, nici nu torc”[24]. Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimiţându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni, când le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa”[25]. El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele ce ne trebuiesc, decât sârguinţa noastră[26].

Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine. Citind dumnezeieştile Scripturi, cugetă la cele ascunse într-ânsele; „căci câte mai înainte s-au scris, toate – zice – spre a noastră învăţătură s-au scris”[27]. Scriptura numeşte credinţa „temelie a celor nădăjduite”[28], iar pe cei ce nu cunosc sălăşluirea lui Cristos, i-a numit neîncercaţi. După cum din cuvinte şi lucruri se vede cugetul, tot aşa se vede din faptele bune ale inimii răsplata viitoare. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu este aşa pe cele dimpotrivă. Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin cunoştinţă; însă puţini o înţeleg, pentru că înţelegerea e totdeauna în proporţie cu împlinirea poruncilor ei. Nu căuta desăvârşirea prin virtuţi omeneşti, căci nu se va împlini desăvârşit printr-ânsele. Desăvârşirea ei e ascunsă în crucea lui Cristos[29].

Întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu... Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii. Alt om simplu, auzindu-i pe aceea că sunt lăudaţi, nu le-a urmat smerenia, ci umplându-se de slavă deşartă pentru simplitatea sa , a căzut în mândrie... Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngânfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere.... Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea, nu va dezrădăcina patima. „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint”[30], dar şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere. Toate trei acestea sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei[31], fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică. Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni. Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea trebuiesc urâte ca nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor. Din pricina lor ni s-a poruncit, „să nu iubim lumea şi cele din lume”[32]. Aceasta s-a zis, nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi[33].

Tot cuvântul lui Cristos descopere mila şi dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere, dar cei nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba l-au şi răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm şi noi de seamă de ascultăm cu plăcere de El, căci chiar El a zis: „Cel ce mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui”[34]. Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Aceasta ia fiinţă din înfrânarea de la cele materiale şi din liniştirea gândurilor.

Domnul, ştiind aceasta, ne porunceşte zicând:

„ Nu vă îngrijoraţi aşadar de ziua de mâine, căci ziua de mâine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge amărăciunea ei”[35]. Şi pe bună dreptate. Pentrucă cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale şi de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric şi o ceaţă a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. Şi păcatul se naşte aşa că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forţează şi îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte, căci deşi prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl primeşte. Cel ce nu-şi vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curăţească? Şi cel ce nu s-a curăţit, cum va afla locul fiinţei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Cristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul proorocesc, evanghelicesc şi apostolesc?

Trebuie, aşadar, ca urmare a celor spuse mai înainte, să căutăm casa aceasta şi să stăruim a bate la uşa ei prin rugăciune, ca fie acum, fie în ceasul morţii, să ne deschidă stăpânul şi să nu ne spună ca unora care n-am avut grijă: „Nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi”[36]. Ba suntem datori nu numai să cerem şi să luăm, ci să şi păstrăm ceea ce ni s-a dat, căci sunt unii, care şi după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunoştinţa simplă, sau chiar şi o experienţă întâmplătoare a lucrurilor spuse mai înainte o au şi cei mai tineri şi mai târzii la învăţătură, dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlavioşi şi mult încercaţi dintre bătrâni, care, pierzând-o adeseori din neatenţie, au căutat-o iarăşi cu osteneli de bună voie şi au aflat-o. Să nu încetăm să facem şi noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde. Aceste puţine învăţături ale legii duhovniceşti le-am cunoscut din cele multe. Asupra lor stăruie neîncetat şi marele Psalmist, vrând să le înveţe şi să le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Isus: Lui I se cuvine mărirea, stăpânirea şi închinarea, acum şi în veci. Amin[37].

ÎNCHEIERE

Este vital să nu mai fim împinşi încoace şi încolo de orice vânt lumesc şi de orice învăţătură a omului.

Toate popoarele se vor înfăţişa în ziua judecăţii supreme în faţa tronului Dumnezeiesc. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i vor despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul pe oi de capre[38]. Fără îndoială că despărţirea oilor de capre se referă la indivizi. Dar indivizii apar la judecată cu calitatea lor etnică. În judecata ce se va face asupra fiecăruia va interveni şi coeficientul de responsabilitate colectivă, adică contribuţia fiecărui individ la împlinirea legilor Dumnezeieşti în cadrul neamului lor. Dacă facem alegerile corecte, vom merge spre o răsplată veşnică şi dacă nu, atunci vom obţine un loc mai jos sau mai mic în împărăţiile care ni se pregătesc... Astfel, vedem în planul veşnic al Tatălui nostru că dragostea Sa nu are limite. Toţi copiii Săi sunt incluşi. Toţi oamenii au aceeaşi origine şi posibilităţi egale pentru a îndeplini destinul lor veşnic. Ţine însă şi de umplerea timpului.

Există atât de multe modalităţi pentru a transmite din ce în ce mai multe mesaje diferite, încât cred că ar trebui să nu surprindă pe nimeni faptul că oamenii sunt confuzi. Cu secole în urmă, Pavel a prezis: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite“[39]. Înţelepciunea însă va discerne.

Morala Bisericii e teologică, vine din teologia Bisericii, este o trăire a teologiei şi a vieţii Bisericii. Şi omul credincios se vede din cuantumul de bun simţ, de smerenie, de înţelegere a celuilalt, de acceptare a lui, mizând pe viaţă ca membru viu şi activ al Bisericii în cadrul căreia trudeşte pentru mântuire. Revelaţia lui Dumnezeu, dragostea şi pronia Lui se descoperă permanent în viaţa Bisericii prin lucrarea Sfântului Duh, cu timp şi fără timp, iar înţeleptul nu se va pierde.

---

[1] Deut 4, 4-9.

[2] Micul Liturghier, tipărit cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Lucian, Arhiepiscop de Alba Iulia şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, 2004, pp. 56-57, din Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a celui între Sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.

[3] BIBLIA de la Blaj, 1795, Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea ÎPS Lucian Mureşan mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000. Ediţie realizată sub înaltul patronaj al P.S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei Române Unite de Oradea şi sub egida ştiinţifică a Academiei Române, Institutul de Istorie Cluj Napoca, director Camil Mureşan, p. 45.

[4] Mt 22, 37-39.

[5] Mt 4, 10.

[6] Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 55.

[7] Samuil Micu, Scrieri filozofice, studiu introductiv şi ediţie critică de Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 246.

[8] Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, vol.I, Sacramentele iniţierii creştine, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2003, p. 156.

[9] Ibidem, p.155.

[10] Alfons Rodriguez, S.I., Calea desăvârşirii creştineşti, tradusă de Păr. dr. Aloisie Ludovic Tăutu, profesor de teologie la Oradea, vol.I, Oradea, 1933, p.9.

[11] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi cari arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Volumul I, Ediţia a II-a, tradusă din greceşte de prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia teologică Andreiană, Ed. Institutului de arte grafice Dacia Traiană, Sibiu, 1947, p. 3, pct. 2, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, ale celui dintre sfinţi, Părintelui nostru Antonie cel Mare.

[12] Ibidem, pp. 13-14, pct. 56.

[13] Ibidem, p.18, pct. 79.

[14] Ibidem, pp. 26-27, pct. 126-127.

[15] Cf. Marcel Viller S. I. und Karl Rahner S. I. , Aszese und Mystic in der Väter zeit. Ein Abriss. Fr. i. Br., Herder, 1939, după care s-a făcut această prezentare în Filocalia, vol. I.

[16] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., Sfântul Casian Romanul,Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii, pp. 125-127.

[17] Filip 3, 13-14.

[18] 1 C 13, 4-8.

[19] Prov 25, 28.

[20] Prov 24, 3-4.

[21] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., Sfântul Casian Romanul,Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii, pp. 131-132.

[22] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor, al cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Nil Ascetul, p.160.

[23] Mt 6, 26.

[24] Mt 6, 28.

[25] Lc 10, 7.

[26] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor, al cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Nil Ascetul, pp. 155-156.

[27] Rom 15, 4.

[28] Ev 11, 1.

[29] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., A cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, pp. 232-233.

[30] 1 Tim 6, 10.

[31] Prov 30, 15.

[32] 1 In 2, 15.

[33] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., A cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, pp. 235-239.

[34] In 14, 21.

[35] Mt 6, 34.

[36] Lc 13, 25.

[37] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., pp. 272-273.

[38] Mat 25, 32.

[39] 2 Tim 4, 3-4.