BISERICA ANTICIPÂND LITURGHIA CEREASCĂ

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

BISERICA ANTICIPÂND LITURGHIA CEREASCĂ

SEMINAR

COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DR.

CRISTIAN BARTA

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN II, TEOLOGIE PASTORALĂ

BLAJ, 2007

INTRODUCERE

Realitate dinamică, existenţa creată are înscrisă în ea menirea de a fi receptacol potenţial al plenitudinii Duhului Sfânt, El Însuşi plenitudine a Treimii. Prezenţa libertăţii personale la îngeri şi oameni atrage după sine riscul haosului ca refuz al plenitudinii şi tentaţie a vidului. Misterul trinitar al plenitudinii în unitate fiinţială şi diversitate personală absolută se află înscris şi în umanitatea creată după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi şi ca atare chemată să participe prin har în şi ca Biserică la modul de existenţă şi la viaţa Sfintei Treimi. Încă din creaţie deci ordinea, stabilitatea, obiectivitatea, raţionalitatea, pe scurt aspectul de dat esenţial, natural al existenţei reflectă iconomia Logosului divin, pe când elanul, devenirea, viaţa, interioritatea, libertatea, pe scurt aspectul subiectiv şi existenţial oglindesc iconomia Pneumei sau a Duhului divin. Însemnând pe „verticală” refuzul plenitudinii comuniunii divino-umane, căderea în păcat a antrenat pe „orizontală” distrugerea echilibrului natural-personal al existenţei umane atât ca fiinţă individuală (conflictul duh-trup, spirit şi materie), cât şi socială (conflictul individualism-colectivism). Unitatea naturii umane va fi restaurată de Hristos, Logosul înomenit, prin Întrupare şi Înviere, iar diversitatea personală autentică a umanităţii va fi restabilită la Cincizecime de Duhul Sfânt, noua realitate tainică a plenitudinii comuniunii divino-umane şi interumane introdusă în lume prin Golgotă, Înviere şi Cincizecime numindu-se Biserică [1].

Esenţialul în Răsărit se însuşeşte prin intermediul dogmei. Credinţa, pentru Răsărit, este una trăită. Dreapta credinţă dă mâna ortopraxiei; sau, mai bine spus, teologia este spiritualitate articulată; spiritualitatea este dogma trăită mai ales în liturghie. O biserică particulară se articulează în jurul liturghiei sale, a teologiei sale, a spiritualităţii sale şi a disciplinei sale. Mai mult ca oricând, ni se cere astăzi să trăim preoţia în comuniune deplină cu Dumnezeu. Lumea s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu din cauza indiferenţei slujitorilor Sfântului Altar. Şi apoi se spune că cuvântul clădeşte, cuvântul construieşte, cuvântul vindecă, şi din păcate mai tot timpul noi folosim vorbe şi nu cuvinte... Smerenia adevărată înseamnă să identifici cât mai exact locul şi rolul tău în Planurile Tatălui Ceresc şi să te raportezi pe tine ca suflet creat de Tatăl la tot ce reprezintă El.

Misiunea creştină îşi are temeiul ultim şi punctual de plecare în comuniunea veşnică de viaţă şi iubire a lui Dumnezeu - Sfânta Treime. Istoria Revelaţiei Vechiului Testament are caracter mesianic şi misionar întrucât este istoria dialogului - făgăduinţă a lui Dumnezeu cu poporul Său, spre împlinirea planului de mântuire şi desăvârşire a lumii în Hristos. Iisus Hristos este ţinta istoriei; în El şi prin El se realizează mântuirea şi desăvârşirea tuturor oamenilor şi a întregii lumi. Trimiterea şi activitatea Fiului întrupat constituie temeiul, conţinutul şi modelul misiunii creştine. Prin trimiterea Duhului Sfânt se întemeiază Biserica istorică şi se inaugurează misiunea creştină. Trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt pentru viaţa şi mântuirea lumii se permanentizează în trimiterea Bisericii apostolice în care se manifestă, ca anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

1. PÂINEA ŞI VINUL

Semnul pâinii şi al vinului ne duce cu gândul la zicătoarea
„Omul este ceea ce mănâncă”. Această zicală atât de cunoscută în timpurile noastre datorită filozofilor materialişti a fost mereu percepută în mod confuz de către conştiinţa oamenilor. De fapt, încă din Antichitate, oamenii nu doar că recunoşteau o valoare religioasă a hranei, ci luau parte la banchete sacre prin care credeau că omul intră oarecum în contact cu zeii. Şi pentru evrei, ca pentru popoarele învecinate lor de altfel, hrana avea un caracter sacru. Beduinii care călătoreau prin deşert se confruntau mereu cu pericolul foamei. Dar nu erau scutiţi de el nici ţăranii legaţi de pământ. Perioadele de secetă, dar mai ales incursiunile duşmanilor, îi lipseau pe oameni de hrana necesară. A putea să împarţi cu ceilalţi propria hrană era considerat un semn manifest al binecuvântării lui Dumnezeu, care nu era dată tuturor. Canaaneii, vechi popor al Palestinei, îi aduceau mulţumire pentru aceasta mamei pământ. Evreii îi mulţumeau Domnului. De aceea, când omul se întâlnea cu Dumnezeu avea loc şi un ospăţ ritualic. Cel care primeşte hrana ca dar de la Dumnezeu se uneşte cu Cel care o dăruieşte, născându-se astfel o relaţie între Cel care dă şi cel care primeşte. La evrei aceasta se exprima prin jertfe nesângeroase în care se ofereau lui Dumnezeu primele roade ale pământului. Oferind anumite alimente lui Dumnezeu, omul recunoştea că ceea ce are vine de la Dumnezeu.

Când pâinea era cea care i se oferea lui Dumnezeu, simbolismul era şi mai evident. Pâinea este mâncarea zilnică, iar a recunoaşte că pâinea vine de la Dumnezeu este acelaşi lucru cu a spune: nu aş putea trăi fără Dumnezeu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vin care în ţările Mării Mediterane este o băutură zilnică. Instituită în timpul unei mese, Euharistia este şi ea un rit de hrănire. În acest context, era firesc ca Isus să fi ales pâinea şi vinul ca dar divin al vieţii, chiar dacă în cazul său este vorba despre viaţa veşnică. Celelalte popoare aveau conştiinţa că trăiesc atunci când mâncau pâine şi vin. La aceasta Isus adaugă ceva nou: în pâinea şi vinul pe care le dă El se găseşte viaţa veşnică, se găseşte El însuşi. „Eu sunt pâinea vieţii, cel care vine la mine nu va mai flămânzi şi cel ce crede în mine nu va mai înseta”[2].

Dar în Israel nu doar pâinea şi vinul aveau un înţeles simbolic. În tradiţia profetică, poporul lui Israel este comparat cu o viţă rodnică[3]. Dumnezeu este prezentat ca fiind lucrătorul viei care a replantat viţa din Egipt în Ţara Făgăduinţei, a cultivat-o cu multă grijă şi aşteaptă ca ea să facă struguri. Frumoasa „cântare a viei” din Isaia[4] poate fi adaptarea unui cântec popular care se cânta în timpul culesului. Cu această imagine a viei, profetul exprimă dinamismul relaţiei între Dumnezeu şi poporul ales. Rodul viţei este imaginea a ceea ce trebuie să decurgă din colaborarea lui Dumnezeu cu oamenii. În psalmul 104, vinul aduce bucuria[5]. Este semnul că Dumnezeu a binecuvântat pământul cultivat. În Cântarea Cântărilor vinul este simbolul iubirii între mire şi mireasă. Transpus în simbolism religios, acesta arată iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său. Până şi exagerarea în băutul vinului, beţia, devine imagine spirituală. Datorită băutului, sângele se pune în mişcare, vitalitatea circulă.

În timpul nunţii din Cana, Maria exclamă: „Nu mai au vin!”[6]. În interpretarea simbolică echivalentul acestui pasaj este că Vechiul Testament nu mai avea vlagă. Atunci, prima minune a lui Isus constă în a da un vin nou, puternic, care sparge burdufurile cele vechi[7]. Dar El dă vinul său cel mai bun la sfârşit, la ultima cină. De aceea ultima minune a lui Isus este legată de prima: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui meu”[8]. Atunci, dacă bând vinul sângele fierbe din nou, iar vitalitatea se manifestă, în sens simbolic acest lucru este valabil şi pentru vinul euharistic. Vinul băut în ofranda liturghiei face să „fiarbă” în noi însuşi sângele lui Hristos. „Beţi din acesta toţi. Acesta este sângele meu al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”[9].

La ultima cină mai vedem şi un alt gest al lui Isus: El frânge pâinea şi oferă potirul. Nimic nu se face la întâmplare. Evreii păstraseră vechile obiceiuri ale nomazilor. Din pâinea care se frângea la cină puteau mânca membrii familiei, servitorii, prietenii, dar şi invitaţii care soseau. A frânge pâinea cu ei însemna a lega prietenie cu ei[10].

La masa comună familia se lărgea, se creau noi relaţii. Masa era prin urmare locul propice pentru reconciliere şi pentru întărirea prieteniei. Iar dacă stăpânul casei voia să onoreze pe cineva în mod deosebit, se ridica de la masă şi mergea să-l servească. Astfel, citim că sub stejar, la Mamre, Avram s-a apucat să-i servească pe cei trei oaspeţi misterioşi[11]. Cu acel prilej primise vestea că va avea un fiu şi că va deveni tatăl unui mare popor.

La ultima cină, Isus face acest gest ca pe un semn profetic. „Familia” lui Isus este în viaţa divină, în viaţa Preasfintei Treimi. De aceea, frângând pâinea şi oferind potirul ucenicilor săi, Isus îi face membrii familiei sale, membrii de acelaşi sânge cu al său. Euharistia este aşadar un ritual de hrănire încărcat de toate aceste trimiteri ce sunt cuprinse în orizontul istoric al mântuirii, de la imaginile care prefigurează gestul lui Isus - ca mana şi prepeliţele Exodului - până la festinul din împărăţia cerurilor la care este chemată întreaga omenire.

2. MULŢUMIREA PENTRU DAR

Un turist care vizitează pentru prima oară Grecia este uimit să audă la fiecare pas cuvântul eucharistó. Se gândeşte poate că este vorba de ceva legat de liturghie. Dar nu este decât o expresie foarte comună pentru a spune «mulţumesc». Este un lucru care ar trebui să ne dea de gândit.

Atunci când celebrăm liturghia în biserici, ea este înainte de toate o mulţumire. Tot astfel începeau rugăciunile şi în sinagogile ebraice: se rememorau binefacerile lui Dumnezeu faţă de poporul său, începând de la vocaţia lui Avram, enumerând apoi marile semne de veghere asupra sa în timpul exodului din Egipt şi numeroasele intervenţii ale Providenţei de-a lungul istoriei. Această amintire, această rememorare, anámnesis în greacă, putea fi foarte lungă. Un exemplu concludent îl avem în Faptele Apostolilor (7,1ss) în cuvântarea lui Ştefan în faţa judecătorilor săi. Începând cu vocaţia lui Avram, el enumeră toate binefacerile făcute poporului său de către Dumnezeu, terminând cu mărturia adusă lui Hristos. În adunările lor duminicale, creştinii scurtau în mod spontan lunga înşiruire a episoadelor concentrându-se asupra faptelor care le-au stârnit admiraţia „în timpurile din urmă” şi pe care le considerau ca hotărâtoare pentru întreaga istorie a omenirii: naşterea, moartea, învierea, înălţarea la cer a Domnului nostru Isus Hristos şi venirea sa întru mărire. La fel facem şi noi în prima rugăciune după consacrare, numită din acest motiv anámnesis.

3. FACEŢI ACEASTA ÎN AMINTIREA MEA

Anámnesis înseamnă deci rememorare, amintire. Schmemann, un mare liturgist ortodox, numeşte euharistia „sacramentul amintirii”. Celebrarea euharistiei, ca act de ascultare faţă de porunca lui Isus care a spus „faceţi aceasta în amintirea mea”, este definită de fapt ca „memorial”. În polemicile din timpuri nu foarte îndepărtate, protestanţii explicau diferenţa între liturghia catolică şi „cina Domnului”, celebrată în bisericile protestante, într-un mod ingenuu prin simplitatea sa spunând: „În liturghia voastră voi spuneţi că Hristos este prezent în mod real, dimpreună cu misterul său; noi afirmăm însă că în cina Domnului se aminteşte doar ceea ce a făcut El pentru mântuirea noastră acum două mii de ani.” Luată ad literam, această afirmaţie ar face ca această liturgie să nu fie decât o „amintire”, ceea ce ar putea fi acelaşi lucru cu a spune că înseamnă puţin sau nimic. Care este atunci diferenţa între amintirea psihologică, adică ceea ce rămâne în memoria fiecăruia dintr-un trecut care acum nu mai este, şi amintirea anámnesis, memoria sacramentală?

Amintirile joacă un rol important în viaţa noastră. Tocmai de aceea oamenii din vechime considerau că memoria era facultatea umană cea mai importantă. Amintirile ne fac să ne întoarcem în mod psihologic în trecut şi formează identitatea persoanei. Şi invers, pierderea memoriei distruge identitatea, atât a indivizilor, cât şi a popoarelor şi a culturilor. Fiecare amintire vrea să facă durabil , „etern” într-un anumit fel, ceea ce este trecător. Cel care păstrează în camera sa fotografia mamei care a murit spune că o are aproape, ea retrăind în amintirile sale şi mai ales atunci când se opreşte să o privească. Amintirea este aşadar un fel de luptă împotriva timpului în care, cum se plângea Heraclit, „toate trec şi nimic nu rămâne”.

Şi Sfânta Liturghie celebrează amintirea Domnului. Însă este o amintire mult mai puternică decât cea provocată de o fotografie. Nu este doar o amintire psihologică, ci una sacramentală, ceea ce înseamnă că realitatea care a trecut din punct de vedere istoric devine pe deplin reală şi prezentă sub vălul simbolului. Trecutul este evocat şi, în acelaşi timp, depăşit: ceea ce îşi „aminteşte” Dumnezeu este prezent.

Dar cum de este posibil? În Hristos, viaţa în timp şi veşnicia nu se exclud, ci se unesc în mod inseparabil. Isus s-a născut în timpul domniei împăratului August şi a murit sub Ponţiu Pilat. Ca om a trăit o viaţă înscrisă în spaţiu şi care s-a desfăşurat în timp. Dar unită în mod inseparabil cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu întreaga sa personalitate şi cu toate acţiunile sale, ea a participat la veşnicia lui Dumnezeu. Trupul său este divin, deci şi naşterea sa, moartea, misterele vieţii sale pământeşti. În persoana sa, veşnicia a intrat în timp şi timpul în veşnicie. Acest mister al prezenţei lui Hristos întrupat, care s-a născut şi a murit, dar care este mereu viu, este universal în Biserică; însă în Sfânta Liturghie se manifestă în mod deosebit.

4. PREZENŢA „MISTERULUI”

Când celebrăm euharistia, spaţiul şi timpul adunării se dilată iar noi devenim contemporani cu jertfa Domnului. Devoţiunea Bisericii latine şi-a concentrat atenţia asupra prezenţei reale a jertfei lui Hristos, subliniind faptul că suntem prezenţi la Calvar. Teologii orientali ne amintesc prezenţa lui Hristos în întregime, cu toată viaţa sa, dar şi cu toată realitatea mistică a Bisericii. Amintirea acţiunii lui Isus la cina cea de taină se lărgeşte pentru a îngloba totalitatea evenimentelor de la Paşti şi, încă şi mai mult, pe cele pe care Noul Testament le desemnează cu termenul de „mister”: planul lui Dumnezeu din veşnicie de comuniune şi de unitate care-l smulge pe om din ghearele păcatului. Acest mister se realizează o dată pentru totdeauna prin moartea şi învierea lui Hristos, prin ridicarea sa la cer şi prin dăruirea Spiritului Sfânt. În crucea şi învierea lui Isus se dăruieşte oamenilor această nouă posibilitate de existenţă, care-l deschide pe fiecare individ către Dumnezeu şi către ceilalţi oameni, realizându-se astfel planul de comuniune cu Tatăl.

5. MISTERUL BISERICII

În Sfânta Liturghie, primind trupul şi sângele Domnului, participăm la tot ceea ce a făcut Isus pentru noi întrupându-se, la toată lucrarea sa mântuitoare, o lucrare care se prelungeşte în istorie. Este ceea ce exprimăm atunci când spunem că Biserica este trupul lui Hristos. Mereu de fapt, în liturghiile euharistice, i se cere lui Dumnezeu să-l trimită pe Spiritul Sfânt pentru a consacra darul pâinii şi pe cel al vinului pentru ca ele să devină trupul şi sângele lui Hristos şi pentru ca cei care le vor mânca să devină „un singur trup şi un singur suflet”.
Celebrarea euharistică este deci celebrare a misterului Bisericii. De aceea, în timpul Sfintei Liturghii, se amintesc şi martirii, sfinţii, marile evenimente ecleziale şi, în fine, credincioşii vii şi morţi. Acolo unde se celebrează euharistia, acolo se găseşte întreaga Biserică, prezentă în mod mistic. Istoria sfântă, misterul lui Hristos şi misterul Bisericii sunt o singură realitate, întrucât în Sfânta Liturghie, Biserica simte acest mister realizându-se în ea şi că este plăsmuită ca Trup eclezial al Domnului. Atunci, prin intermediul euharistiei, şi noi intrăm în veşnicie, toată viaţa noastră şi toate faptele noastre bune, divino-umane şi ele, prin harul Spiritului Sfânt. Celebrarea euharistică apare aşadar ca anticipare a Liturghiei cereşti, în care Hristos, Preotul veşnic, va pomeni viaţa noastră pământească la altarul ceresc, unde se va celebra veşnica pomenire a întregii istorii a mântuirii[12].

CONCLUZII

Pornind de la faptul că Biserica se actualizează în celebrarea Euharistiei, care este, în acelaşi timp, un act de prezenţă a cuvântului evanghelic, se implică, în primul rând, un aspect parţial: celebrarea euharistică se desfăşoară într-un spaţiu concret, cu participarea unor persoane vii. Aici începe faza întrunirii. Înseamnă că Biserica nu poate fi înţeleasă ca un club de prieteni sau o asociaţie pentru petrecerea timpului liber, în interiorul cărora se regăsesc persoane având înclinaţii comune sau interese apropiate. Chemarea lui Dumnezeu se adresează tuturor acelora care se găsesc în acel spaţiu; Biserica este publică prin natura sa. Încă de la început ea a refuzat să se situeze în planul întrunirilor de cult private sau al unor grupări de drept privat, dorind să fie publică, deoarece, ea este, cu adevărat, noul popor către care suntem chemaţi cu toţii[13]. Toţi cei care devin credincioşi într-un anumit loc participă în mod egal la aceeaşi Euharistie; bogaţi şi săraci, culţi sau inculţi, greci, evrei, barbari, bărbaţi şi femei; acolo unde Dumnezeu cheamă, aceste diferenţe nu mai au relevanţă[14]. Calea spre mântuire este deschisă tuturor.

Pe această anamneză a Creatorului, care se identifică cu însuşi fundamentul existenţei noastre, se bazează posibilitatea şi dreptul la misiune[15]. Evanghelia poate şi chiar trebuie să fie predicată păgânilor, deoarece ei înşişi, în intimitatea lor, o aşteaptă[16]. Noi credem că se vor înfăptui toate acestea deoarece „Domnul este Spirit şi unde este Spiritul Domnului, acolo este libertate”[17].

Dumnezeu găseşte şi pregăteşte mireasa Fiului, unica mireasă, care este unica Biserică. Pornind de la cuvântul Genezei, după care bărbatul şi femeia vor deveni „doi într-un singur trup[18]”, imaginea miresei a fuzionat cu ideea Bisericii ca trup al lui Cristos, metaforă care, la rândul ei, provine din liturgia euharistică. Unicul trup al lui Cristos este pregătit; Cristos şi Biserica vor fi „doi într-un singur trup”, un trup, şi astfel „Dumnezeu va fi totul în toţi”[19].

Cu toţii, trebuie să fim convinşi că manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar, „cu o gură şi cu o inimă”[20].

Sfântul Conciliu Vatican II se adresează în primul rând credincioşilor catolici. Bazat pe Scriptură şi Tradiţie, el afirmă învăţătura de credinţă că Biserica aceasta peregrină este necesară pentru mântuire. Aceasta deoarece Cristos, care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii, este prezent pentru noi în Trupul Său, care este Biserica; El însuşi, afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului[21], a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea[22].

BIBLIOGRAFIE

· ***Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.

· ***BIBLIA de la Blaj, 1795, Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea ÎPS Lucian Mureşan mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000. Ediţie realizată sub înaltul patronaj al P.S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei Române Unite de Oradea şi sub egida ştiinţifică a Academiei Române, Institutul de Istorie Cluj Napoca, director Camil Mureşan.

· ***Micul Liturghier, tipărit cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Lucian, Arhiepiscop de Alba Iulia şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, 2004.

· Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

· Cardinal Tomas Spidlik, Euharistia: leac pentru nemurire, Ed. Galaxia Gutemberg, Tg. Lăpuş, 2007.

· Joseph Ratzinger, Biserica. Chemare spre comunitate. Ed. Aridia, Blaj, 2005.

· Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

· Dialog Teologic, Revista Institutului Teologic Romano-Catolic, Iaşi, Anul IV, nr. 7, apărută sub titlul Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001.

ABREVIERI

cap. – capitol

Cor – Corinteni

Dr. – Doctor

Ed. – Editura

Gen – Geneza

In – Ioan

Is – Isaia

jr. – junior

Lect. – Lector

Mc – Marcu

Mt – Matei

Os – Osea

Pr. – preot

Univ. – Universitar

---

[1] Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. XXIX, din studiul intoductiv semnat diac Ioan I. Ică jr. sub titlul Sensul exemplar al unei vieţi şi opere: lupta pentru teologie.

[2] In 6,35.

[3] Cf. Os 10,1.

[4] Cf. Is 5,1-7.

[5] Ps 104, v. 15.

[6] In 2,3.

[7] Cf. Mc 2, 22.

[8] Mt 26,29.

[9] Mt 26, 27-28.

[10] Cf. Ps 41, 10; In 13,18.

[11] Cf. Gen 18,1-15.

[12] Cardinal Tomas Spidlik, Euharistia: leac pentru nemurire, Ed. Galaxia Gutemberg, Tg. Lăpuş, 2007, cap. 1.

[13] Joseph Ratzinger, Biserica. Chemare spre comunitate. Ed. Aridia, Blaj, 2005, pp. 53-54.

[14] Gal 3, 28.

[15] Joseph Ratzinger, Biserica. Chemare spre comunitate. Ed. Aridia, Blaj, 2005, p. 130.

[16] Is 42, 4.

[17] 2 Cor 3, 17.

[18] Gen 2, 24.

[19] Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, în: Dialog Teologic, Revista Institutului Teologic Romano-Catolic, Iaşi, Anul IV, nr. 7, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, p. 21 vezi studiul Despre ecleziologia Constituţiei Lumen Gentium, semnat Card. Joseph Ratzinger, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Vatican, 2000.

[20] Micul Liturghier, tipărit cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Lucian, Arhiepiscop de Alba Iulia şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, 2004, Ediţie îngrijită de pr. Ioan Fărcaş. Vezi Cuvânt înainte, pp. 14-15.

[21] Cf. Mc 16, 16; In 3, 5.

[22] Constituţia dogmatică despre Biserică „LUMEN GENTIUM”, nr. 14. În: Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.