DUMNEZEU ÎN GUVERNAREA POPOARELOR

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

EXERCITAREA DREPTĂŢII LUI DUMNEZEU ÎN GUVERNAREA POPOARELOR

SEMINAR

COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DR.

CĂLIN DANIEL PAŢULEA

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN II, TEOLOGIE PASTORALĂ

BLAJ, 2006

INTRODUCERE

Biblia relatează apelurile lui Dumnezeu, ca şi răspunsurile pe care oamenii i le dau. Poporul căruia Dumnezeu i s-a revelat a fost mai întâi Israelul, apărut în istorie cam pe la anul 1200 î. C., popor angajat în mişcări ce au frământat orientul antic. Totuşi, religia a făcut din el un popor aparte, pentru că nu a cunoscut decât un singur Dumnezeu, invizibil şi transcendent. Poporul a exprimat relaţia dintre el şi Dumnezeu prin termenul juridic „alianţă”. Toată existenţa poporului era subordonată alianţei şi legii care ajuta poporul să se menţină în condiţiile alianţei. Când creştinii au devenit conştienţi că scrierile lor sacre vorbesc despre o nouă alianţă, au dat numele de Vechiul Testament tuturor cărţilor sacre care au fost scrise până la Cristos. Terminologia vine de la latinescul testamentum, -i = „alianţă”. Astfel, avem cele două mari părţi ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament, fiecare având în componenţa sa 46 de cărţi şi, respectiv, 27 de cărţi[1].

Dumnezeu este autorul principal al Sfintei Scripturi, iar hagiografii sunt autori secundari. Această participare directă a lui Dumnezeu la redactarea cărţilor sfinte, este numită inspiraţie. Inspiraţia de care vorbim se deosebeşte de acea inspiraţie care influenţează poeţii sau artiştii. Inspiraţia în Sfânta Scriptură este o intervenţie divină prin care Dumnezeu se adresează omului în limbaj omenesc[2].

Prin acest seminar la disciplina Sfânta Scriptură, din care vom trata despre profeţi, sub titlul Exercitarea dreptăţii lui Dumnezeu în guvernarea popoarelor, cu referire directă la profeţii Habacuc şi Sofonia, desemnaţi pentru a fi cercetaţi, ne propunem să studiem aportul divin în istorie şi înrâuririle sale asupra alianţei, vechi şi noi, cu credincioşii dar şi necredincioşii, din cele mai vechi timpuri ştiindu-se că soarta omului nu este în mâinile sale, cu toată măreţia micimii sale omul fiind condus în afara obecăielilor caracteristice lui, în care se complace cu toate acestea.

1. CARTEA PROFETULUI HABACUC

1. 1. SCURTĂ PREZENTARE

Profetul Habacuc şi-a exercitat misiunea profetică imediat după profetul Nahum, în contextul asedierii Ierusalimului (597 î. C.) de către Nabucodonosor, regele Babilonului. Ca atare contextul istoric este relativ asemănător cu cel în care profeţeşte Nahum. Habacuc este din Regatul lui Iuda şi este contemporan cu profetul Ieremia. Cartea se deschide cu un dialog între profet şi Dumnezeu. Ne surprinde aici modul profetului Habacuc de a se adresa lui Dumnezeu. Profetul îi cere lui Dumnezeu cont de modul în care guvernează lumea. Habacuc recunoaşte că poporul a păcătuit, dar nu înţelege pentru ce Dumnezeu îl pedepseşte prin babilonieni, o naţie mult mai rea decât cea asiriană. Să fie Dumnezeu de partea nedreptăţii? se întreabă oarecum profetul. Dar Dumnezeu ştie să-l scoată victorios pe acela care are inima smerită şi trăieşte dreptatea, iar din aparenta lui înfrângere îl scoate victorios.

1. 2. STRUCTURA CĂRŢII LUI HABACUC

Cartea are trei capitole, structurate după cum urmează:

- 1,1-4: de ce îngăduie Dumnezeu violenţa?

- 1,5-11: Dumnezeu îi provoacă pe babilonieni pentru a-l pedepsi pe Iuda;

- 1,12-2,1: de ce trebuie ca cei nelegiuiţi să-i pedepsească pe cei drepţi?

- 2,2-4: cel drept va trăi datorită credinţei şi speranţei sale;

- 2,5-20: cei nelegiuiţi sunt condamnaţi pentru cinci greşeli grave;

- 3,1-19: un psalm de laudă[3].

1. 3. FIDELITATEA FAŢĂ DE LEGE - CREDINŢĂ

"Dreptul din credinţă va fi viu"[4]: cu aceste cuvinte pline de încredere şi speranţă vorbeşte profetul Avacum (Habacuc) poporului lui Israel într-un moment deosebit de dificil al istoriei sale. Recitite de Apostolul Pavel în lumina misterului lui Cristos, aceleaşi cuvinte sunt folosite pentru a exprima un principiu universal: prin credinţă omul se deschide spre mântuirea care îi vine de la Dumnezeu[5].

Miezul doctrinei lui Habacuc este în versetul 4 din capitolul 2, unde – repetatelor lamentări ale profetului, împotriva nedreptăţilor şi infidelităţilor – Dumnezeu îi răspunde: „iată că acela care nu are sufletul drept se va prăbuşi, cel drept însă prin credinţă va trăi” (o altă traducere a acestui verset – şi de fapt mai aproape de sensul originar –este: „datorită fidelităţii sale va trăi”). Acestui mesaj central din 2,4, primul capitol îi constituie o premisă (un fel de punere a problemei); iar restul capitolului 2 şi capitolul 3 sunt o urmare firească a acestei afirmaţii centrale. Termenul de „fidelitate / credinţă” folosit de Habacuc nu are sensul teologic propriu-zis de „credinţă” dezvoltat mai târziu de Paul. Însă, chiar însemnând o conduită exterioară – în conformitate cu legile statornicite de Dumnezeu prin Alianţă – presupune un act de credinţă în Dumnezeu, în sensul că El nu va uita (neglija) făgăduinţele sale (de a face deosebire atât la nivel comunitar cât şi la nivel individual a acelora care făptuiesc răul). Este deja actul de credinţă în sensul paulin şi actual, împotriva aparenţelor, că Dumnezeu va răsplăti pe acela care umblă în Legea Sa şi nu-şi abate picioarele de la căile sale. Iată de ce este evident că Paul n-a alterat mesajul lui Habacuc atunci când – scriind despre legătura dintre justificare şi credinţă – se referea la Habacuc, dând termenului „fidelitate” semnificaţia mai deplină a „credinţei”[6]. La acest nivel, mesajul lui Habacuc apare de o permanentă actualitate, deoarece şi-n ambient creştin credinţa în cauza lui Dumnezeu şi fidelitatea faţă de Legile sale sunt condiţii esenţiale de viaţă. În Habacuc se contempla o prefigurare a Întrupării lui Christos. Într-adevăr, aşa cum profetul – prin puterea şi lucrarea dumnezeiască – a trecut dincolo de piatra pusă peste groapa leilor şi sigilată cu sigiliul regal, tot aşa şi Christos s-a întrupat în sânul Mariei, fără a rupe virginitatea ei.

1. 4. DEZBATERE DE IDEI ASUPRA CONŢINUTULUI

Cartea lui Habacuc se înscrie în seria reflecţiilor pe care poporul ales le face faţă de misterul existenţei lui Dumnezeu şi a relaţiilor sale cu poporul. Tema centrală pe care cartea o scoate în evidenţă este puterea lui Dumnezeu asupra istoriei umane, din care rezultă chemarea omului la încredere şi fidelitate.

Printre aceste idei, două sunt deosebit de relevante: dreptatea şi puterea lui Dumnezeu şi încrederea în Dumnezeu. Mai întâi vina este a poporului. El păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu. La rândul său Dumnezeu îi ameninţă cu invazia babilonienilor, ceea ce se şi întâmplă. În faţa unei astfel de realităţi, profetul Habacuc se miră pentru ce Dumnezeu îl pedepseşte pe poporul ales printr-un popor mult mai păcătos decât el. Vorbind în termeni reali, Habacuc îi cere lui Dumnezeu explicaţii. Pentru profet ceea ce se întâmplă nu este echitabil. Poporul ales nu merita o astfel de soartă. Dar Dumnezeu, care este atotputernic ştie pentru ce acţionează astfel şi consideră că a acţionat cu dreptate.

Neavând de ales, profetul îndeamnă poporul la încredere, în ideea că Dumnezeu ştie ce face. Face apel la evenimentele petrecute cu poporul ales după ieşirea din Egipt şi, în acest fel înţelege că, în final, tot Dumnezeu va fi acela care va face dreptate poporului. Încrederea în Dumnezeu chiar şi în timpul încercărilor constituie piatra de poticnire pentru fiecare om. A nu dezamăgi înseamnă fidelitate aducătoare de răsplată. E o idee pe care o preia deseori şi apostolul Paul şi pe care o propune primilor creştini; adevărata fidelitate faţă de Dumnezeu se verifică în timpul încercărilor. Să nu ne descurajăm, chiar dacă trecem prin multe încercări. Să fim convinşi că Dumnezeu va triumfa şi ne va răsplăti. Sunt momente în viaţă când şi noi, asemenea profetului Habacuc, tindem să-l luăm pe Dumnezeu la întrebări. Putem vorbi de războaie, de calamităţi naturale, de molime, de multele nedreptăţi din partea celor bogaţi faţă de cei săraci, de persecuţii religioase, de lagăre etc., evenimente şi locuri în care se pare că Dumnezeu şi-a întors faţa de la poporul său. Ca şi profetul Habacuc, cu siguranţă au fost şi aici oameni care l-au luat pe Dumnezeu la întrebări: pentru ce permite aşa ceva, de ce atâta nedreptate, de ce tot cei buni trebuie să sufere în detrimentul celor răi? Sunt întrebări pe care le presupune disperarea.

În faţa unui astfel de tablou, Sfânta Scriptură ne pune în faţă multe exemple. Iov este unul dintre cele mai cunoscute. El se resemnează şi, cu multă răbdare aşteaptă de la Domnul un răspuns, iar Dumnezeu îl binecuvântează cu multe haruri. Nu aceeaşi pare să fie atitudinea profetului Habacuc. El pare îndrăzneţ în dialogul cu Dumnezeu, dar răspunsul nu este acelaşi ca la Iov. Avem aici de-a face mai degrabă cu un mic act de „obrăznicie" din partea profetului. Omul ajunge să ceară cont lui Dumnezeu! Dacă profetul s-ar fi oprit mai mult la situaţia care l-a determinat pe Dumnezeu să-l dea pe Israel pe mâna duşmanilor, atunci, cu siguranţă, nu ar mai fi avut curajul să vorbească.

Când noi, oamenii, îi cerem cont lui Dumnezeu pentru ceea ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat, de cele mai multe ori răspunsul este la noi. E adevărat că nu putem controla fenomenele naturale, dar multe sunt provocate şi din cauza omului. La fel sunt şi multele nedreptăţi care ni se întâmplă. Cele mai multe au la bază anumite probleme rezolvabile din punct de vedere uman, dar lipsa de curaj, de pregătire, de iniţiativă etc., ne fac să trecem pe ultimul loc, iar cei "puternici" să ne domine. Dumnezeu dă harurile sale, dar omul trebuie să fie deschis să le primească. Că sunt şi unii oameni care greşesc intenţionat, îşi au şi ei judecătorul. Ceea ce este esenţial, înaintea lui Dumnezeu nu trebuie să avem niciodată o atitudine ostilă, ci, cu răbdare, cu încredere să aşteptăm ajutorul lui. Între timp noi să facem ceea ce omeneşte este posibil.

"Viziunea pe care a avut-o profetul Habacuc. Până când, Doamne, voi striga fără ca să mă asculţi şi voi ridica glasul către tine din cauza silniciei, fără ca tu să mă salvezi? Pentru ce mă laşi să văd nedreptatea şi priveşti asuprirea? Prăpădul şi silnicia sunt în faţa mea, apar certuri şi neînţelegeri! Pentru aceasta, legea nu are nici o forţă şi dreptatea nu se arată niciodată, cel nelegiuit îl învinge pe cel drept, iar judecata este falsă. Aruncaţi privirea printre popoare, fiţi cu băgare de seamă şi înspăimântaţi-vă, căci se întâmplă în timpul vostru un lucru pe care voi nu l-aţi crede, dacă l-ar povesti cineva... Tot neamul acesta vine ca să facă silnicie, spaima merge înaintea lui şi sclavii îi adună înainte ca nisipul. El îşi bate joc de regi şi râde de căpetenii. El îşi bate joc de toate întăriturile, căci ridică în jurul lor valuri pe pământ şi le cuprinde... Nu eşti tu, oare, din vechile vremuri Domnul Dumnezeul meu, Sfântul meu? Tu, care nu poţi muri! Tu, Doamne, ai rânduit acest popor spre dreptate şi pe stâncă tu l-ai întărit, ca să săvârşească rânduieli drepte" [7].

1. 5. ATOTPUTERNICIA LUI DUMNEZEU ÎN RUGĂCIUNI

"Rugăciunea profetului Habacuc cântată din harpă:

Doamne, am auzit de faima ta şi m-am temut de planurile tale ascunse, Dumnezeule! Fă să trăiască în cursul anilor lucrarea ta, cu trecerea timpului fă-o cunoscută! În mânia ta, adu-ţi aminte că eşti îndurător! Dumnezeu vine din Teman, cel sfânt din Muntele Paran, slava lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de gloria lui... Eu voi tresălta de bucurie în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeu, Mântuitorul meu! Domnul, Stăpânul meu este tăria mea; el face picioarele mele iuţi ca ale căprioarei, pe culmi poartă paşii mei" [8].

Rugăciunea noastră cântată cu stăruinţă:

Doamne, Dumnezeule, de la tine vin toate. Ajută-ne să înţelegem că chiar şi atunci când accepţi pentru noi o greutate, ea este spre binele nostru. Amin.

2. CARTEA PROFETULUI SOFONIA

2. 1. MESAJUL MÂNTUIRII

Tot despre exercitarea dreptăţii divine, din Cartea profetului Sofonia (3,14-18), legat de aceiaşi temă abordată în cercetarea noastră – guvernarea popoarelor:
„ Bucură-te, fiica Sionului, tresaltă de veselie, Israele! Veseleşte-te şi bucură-te din toată inima, fiica Ierusalimului! Căci Domnul a şters sentinţa rostită împotriva ta şi a îndepărtat pe duşmanii tăi. Domnul, împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire. În ziua aceea se va zice Ierusalimului: Nu te teme, Sioane, nu-ţi pierde curajul. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un eliberator puternic. El îşi va găsi în tine bucuria şi veselia, cu dragoste reînnoită; va tresări şi va cânta de bucurie pentru tine, ca în zilele de sărbătoare”.

Prin glasul profetului Sofonia, Dumnezeu vesteşte poporului său mântuirea care va veni. Această veste este izvor de mare bucurie adusă , căci pentru meritele Mântuitorului, sentinţa de condamnare pentru păcat va fi anulată şi va fi restabilită împăcarea şi comuniunea perfectă, a celor ce o voiesc, a omului şi a popoarelor, cu Dumnezeu.
De la începutul până la sfârşitul timpurilor au fost, sunt şi vor fi oameni care suspină după venirea lui Cristos, neîncetat dorind cu înfocare să-i vadă faţa mântuitoare.
Înainte de naşterea din Fecioară, la Betleem, drepţii Vechiului Testament erau consumaţi de dorinţa Întrupării Cuvântului. Unul dintre aceştia a fost bătrânul Simeon care, strângându-l pe copilul Isus în braţe, a exclamat: „Acum slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, căci ochii mei au văzut mântuirea ta”[9]. La fel de înfrigurată trebuie să fi fost aşteptarea drepţilor şi sfinţilor din timpurile de mai înainte, de vreme ce Isus le spunea ucenicilor: „Mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi nu au văzut, şi să audă ce auziţi voi, şi nu au auzit”[10]. După Înălţarea la cer, cei drepţi sunt consumaţi de dorinţa venirii din nou a lui Cristos şi a întâlnirii cu el. Sfântul Pavel îi încuraja pe primii creştini: „Când se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu el în slavă”[11]. Chiar dacă nu apucăm aici pe pământ a doua venire a lui, moartea este tot o venire a lui, pe care apostolul o aştepta cu bucurie şi speranţă: „Am luptat lupta cea bună, alergarea am terminat-o, credinţa am păstrat-o. De acum mă aşteaptă coroana cea dreaptă pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care vor fi iubit venirea lui”[12].

2. 2. PREZENTARE

Spre deosebire de Isaia, profetul Sofonia trăieşte într-o perioadă istorică destul de zbuciumată. Regele Ezechia pierde o mare parte din regatul său (46 de oraşe), care intră sub dominaţia asirienilor. În timpul regilor Manase (687-642 î.C.) şi Amon (642-640 î.C.), Regatul lui Iuda este tot mai mult dominat de influenţa asiriană, care a afectat foarte mult viaţa religioasă de la templu. Abia după moartea regelui asirian Assurbanipal (627 î.C.) începe declinul imperiului asirian şi ca atare şi declinul influenţei lui politice şi religioase.

Cartea este numită după numele profetului Sofonia, personajul ei principal. Sofonia s-a născut, după toate probabilităţile, la Ierusalim şi şi-a desfăşurat misiunea profetică în jurul anilor 640-630 î.C. Oracolele sale ne fac să înţelegem situaţia prin care trecea Regatul lui Iuda din punct de vedere social şi religios. Era o perioadă caracterizată de influenţele cultului zeilor străini, de diverse obiceiuri păgâne, de răutatea profeţilor falşi, de violenţă şi nedreptăţi sociale. Rolul lui a fost acela de a deschide drum pentru reforma socială şi religioasă înfăptuită ulterior de regele Iosia.

Cartea profetului Sofonia începe cu hotărârea pe care o ia Dumnezeu de a pedepsi Ierusalimul şi Regatul lui Iuda, din cauza idolatriei şi a consecinţelor acesteia. Sofonia prezintă totul ca pe o judecată care va avea loc în ziua mâniei Domnului, o zi în care va fi o mare distrugere, o zi de care vor scăpa doar cei care au ascultat de cuvântul Domnului, respectând astfel alianţa. Va fi o pedeapsă care va cuprinde inevitabil şi naţiunile vecine păgâne. Atât Ierusalimul cât şi locuitorii lui, pentru că nu au ţinut cont de Dumnezeu, vor fi pedepsiţi. Totuşi, Domnul va păstra un „rest sfânt" prin care va duce viaţa mai departe. Din acest rest sfânt se va reface noul popor care îl va sluji pe Domnul şi îşi va manifesta iubirea sa fidelă.

2. 3. STRUCTURA CĂRŢII LUI SOFONIA

Cartea are în componenţa sa doar 3 capitole, structurate astfel:

- 1,1: titlul cărţii;

- 1,2-2,3: ziua Domnului

- 2,4-15: judecata împotriva popoarelor păgâne vecine Regatului lui Iuda;

- 3,1-20: condamnarea Ierusalimului şi promisiunea restaurării regatului.

2. 4. ÎMPLINIREA VOINŢEI DE DREPTATE

Sofonia este profetul "Zilei Domnului". El vede această zi ca pe una a mâniei, a distrugerii Ierusalimului şi a poporului întreg. Motivul? Închinarea la idoli. Această zi trebuie să fie văzută de întregul popor ca o lecţie în vederea convertirii. Ea nu se sfârşeşte doar cu distrugerea unei părţi din popor, ci e un cataclism general. Totul va fi distrus, inclusiv păcatul, din cauza căruia s-a declanşat această zi. Singurul care va rămâne va fi „restul sfânt", acea parte a poporului umilă şi săracă, cei care, în sinceritatea sufletului lor, împlinesc totuşi voinţa lui Dumnezeu. Acest rest sfânt, scăpat de cataclism va trăi în Ierusalimul sfânt, unde singurul rege va fi Domnul, iar singura lege va fi iubirea.

În ansamblu, Sofonia este un profet al groazei. Mesajul său este unul care trezeşte fiori, dar care este şi medicinal, vindecă acolo pe unde trece. Nimeni nu se bucură pentru distrugerea pământului, de aceea mulţi se convertesc şi intră în rândul „restului sfânt"[13]. Dar când o vor face cu toţii? Obiectivul care poate fi atins prin Sofonia este conştiinţa că în fiecare moment suntem chemaţi să ne convertim. Ca învăţătură putem să desprindem următoarele: convertire, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu înseamnă doar asentiment dat unui mănunchi de legi, ci schimbare a inimii. Astfel, corupţia, nedreptatea, idolatria, subjugarea celor săraci, mândria deşartă, toate acestea constituie materia convertirii. Convertirea este o lucrare a inimii. Doar schimbările exterioare nu înseamnă convertire, ci e nevoie de o schimbare interioară, de mentalitate, de crez.

Lecţia de groază a profetului Sofonia pare să nu mai spună nimic oamenilor de astăzi. Sunt atâţia ani de atunci şi ceea ce a profeţit, nu s-a întâmplat. Pământul nu a fost distrus aşa cum a prezis, iar relele pentru care Dumnezeu făcea această profeţie prin gura lui Sofonia au continuat, sub atâtea forme, să se repete. A existat ceva sau cineva pentru care Dumnezeu nu a dus la împlinire planul său de distrugere a ceea ce crease. A procedat aşa cum procedase altădată cu izgonirea primilor noştri părinţi din paradis sau cu intrarea familiei lui Noe în arcă sau cu salvarea lui Lot din Sodoma şi Gomora. Dumnezeu este Dumnezeul milostivirii. Chiar şi numai pentru un singur drept, e gata să salveze întregul popor. Dacă nu a dus la împlinire cataclismul pe care îl promisese, înseamnă că cineva a împlinit totuşi voinţa sa. Aici intervine rolul „restului sfânt", un grup de oameni pe care, din punct de vedere uman vorbind, Dumnezeu se poate baza. Datorită acestui rest sfânt, poporul este salvat. O pedagogie pe care Dumnezeu a folosit-o şi o foloseşte din totdeauna. De dragul unui rest, Dumnezeu nu distruge lumea, ci o cheamă necontenit la mântuire.

ÎNCHEIERE

Dacă celor răi le merge bine, prosperă şi se bucură de viaţă şi dacă Dumnezeu nu-i loveşte, aşa cum s-ar aştepta mulţi s-o facă, acest mod de a acţiona al lui Dumnezeu face parte din planul său de iubire, şi anume acela că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

„Voi nimici totul de pe faţa pământului, zice Domnul. Voi nimici oameni şi animale, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să cadă cei care fac nelegiuiri şi îi voi distruge pe oameni de pe faţa pământului. Şi voi întinde mâna mea împotriva lui Iuda şi împotriva tuturor locuitorilor din Ierusalim şi voi distruge din locul acesta pe Baal până la ultimele lui rămăşiţe, numele celor care îl slujesc şi al tuturor preoţilor. Şi pe toţi cei care se închină pe acoperişuri, oştirii cerului şi pe toţi cei care îl preamăresc pe Domnul, dar se jură şi pe Milcom, pe cei care se întorc de la Domnul, pe cei care nu-l caută pe Domnul şi nu speră în el" [14].

Dar mai teribilă ca oricând, mânia lui Dumnezeu se va dezlănţui la sfârşitul timpurilor, aşa cum o descrie profetul Sofonia în perspectivă escatologică: „Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare şi de jale, zi de pustiire şi de nimicire, zi de întuneric şi de beznă, zi de nori şi de negură; zi cu sunet de trâmbiţă şi de strigăte de război împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte" [15].

„Umblă după lege şi cu rânduială, neam fără ruşine... Căutaţi pe Domnul toţi cei umili din ţară, care săvârşiţi faptele legii Domnului; căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa; poate astfel veţi fi feriţi de ziua mâniei Domnului" [16].

Omule şi popor, oricare ai fi tu pe faţa pământului întreg: Dumnezeu urăşte şi în acelaşi timp iubeşte! El urăşte ce este al tău şi iubeşte ce este al său. El urăşte ce ai făcut tu [păcatul] şi iubeşte ce a făcut el [chipul său din tine]... Nici o pedeapsă, ce grea pedeapsă! Dacă trăieşti o viaţă rea şi Dumnezeu nu-ţi mai face nimic, e semn că mânia lui atârnă greu asupra ta. Toate fac parte din dreptatea lui Dumnezeu execitată asupra oamenilor şi a popoarelor în guvernarea lor responsabilă.

SIGLE ŞI ABREVIERI

Cf. – Conform;

Col – Coloseni;

Lc – Luca;

Evr – Evrei;

Gal – Galateni;

Hab – Cartea profetului Habacuc (Avacum);

ibidem – în aceiaşi lucrare; în acelaşi loc (folosit la citare);

î. C. – înainte de Cristos;

Mt – Matei ;

p. – pagina;

Rom – Romani ;

Sof – Cartea profetului Sofonia;

Tim – Timotei;

BIBLIOGRAFIE

• ***Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.
• ***BIBLIA de la Blaj, 1795, Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea ÎPS Lucian Mureşan mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000. Ediţie realizată sub înaltul patronaj al P.S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei Române Unite de Oradea şi sub egida ştiinţifică a Academiei Române, Institutul de Istorie Cluj Napoca, director Camil Mureşan.
• Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001.

---

[1] Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001, pp. 11-12.

[2] Ibibem, p. 13.

[3] Ibidem, p. 182.

[4] Hab 2,4.

[5] Rom 1, 17; Gal 3, 11; Evr 10, 38.

[6] Cf. Rom 3,11.

[7] Hab 1,1-5.9-10.12.

[8] Hab 3,1-3.18-19.

[9] Lc 2,29-30.

[10] Mt 13,17.

[11] Col 3,4.

[12] 2Tim 4,8.

[13] Cf. Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001, pp. 174-177.

[14] Sof 1, 2-6.

[15] Sof 1, 15-16.

[16] Sof 2, 1.3.