UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL BLAJ
STUDIUL PĂRINŢILOR BISERICII:
NEVOIE SAU MOFT?
PLEDOARIE PENTRU IMPORTANŢA CUNOAŞTERII SFINŢILOR PĂRINŢI
SEMINAR
COORDONATOR:
PR. LECT. UNIV. DRD.
Zaharia PINTEA
STUDENT:
Mihai C. SZILAGY
AN II, TEOLOGIE PASTORALĂ
BLAJ, 2007
INTRODUCERE
Numele-sintagma de Părinţii Bisericii este atribuit scriitorilor bisericeşti din perioada veche, primară a Bisericii care, datorită sfinţeniei vieţii şi dreptei învăţături, sunt recunoscuţi de Biserică mărturisitorii tradiţiei sale. Într-un sens mai amplu sunt numiţi Părinţi ai Bisericii şi unii autori care au căzut în erori doctrinare sau disciplinare sau şi cei care au susţinut teze greşite, pentru valoarea operelor lor şi pentru influenţa posterioară a scrierilor.
Dintru început se vede ca o nevoie a face unele precizări legat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, abia după aprofundarea cărora rezultând importanţa cunoaşterii produsului existenţei lor ca o nevoie sau doar ca un moft.
Studiul Sfinţilor Părinţi în Seminariile şi în Facultăţile de Teologie a devenit un imperativ la ordinea zilei. Introducerea dimensiunii istorice în activitatea ştiinţifică a teologilor a cuprins şi cercetarea Sfinţilor Părinţi şi a făcut astfel posibilă o mai profundă cunoaştere a originilor creştine, a genezei şi a evoluţiei istorice a creştinismului, vădindu-se astfel legătura vitală dintre tradiţie şi unele probleme urgente ale lumii contemporane.
Potrivit Instrucţiunii Congregaţiei pentru Educaţia Catolică despre Studiul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în formarea preoţească, acesta este o componentă esenţială a învăţământului şi a întregii formări preoţeşti, mai ales, adăugăm noi, aici în Răsărit unde Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt la loc de cinste; studiu care este interdisciplinar, fiind util şi în studiul dogmaticii, moralei, liturgiei, spiritualităţii etc.[1].
În prezentarea sa, însoţind traducerea în limba română a cărţii lui Luigi Padovese despre Introducerea în teologia patristică, Ex-Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Cardinalul Achille Silvestrini spunea că Sfinţii Părinţi – care sunt parte constitutivă a Tradiţiei – nu sunt o piedică în calea progresului, nu impun o întoarcere la trecut, ci ne deschid calea spre viitor, prin exemplul răspunsurilor oferite de ei situaţiilor şi problemelor timpului lor... Sfinţii Părinţi sunt indicatori de sens întrucât retrimit la acea veste bună sau evanghelie în care se află răspunsul la întrebările cu care omul fiecărei generaţii, în mod subiectiv şi constant, simte nevoia de a se confrunta: cine suntem, ce am devenit, unde suntem, înspre ce tindem, cum am fost purificaţi, ce este regenerarea (Excerpta ex Theodoto 78, 1)[2].
Alături de Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, literatura patristica constituie un izvor nesecat pentru predica creştină. În legătură cu aceasta, marele predicator francez Bossuet afirma că „oricine vrea să devină un abil teolog şi un bun exeget trebuie să citească şi să recitească operele Sfinţilor Părinţi, pentru ca ele produc un rod infinit în cei care le studiază”.
Studiul nostru se pronunţă asupra Epocii a I-a Sfinţilor Părinţi sau a persecuţiilor, considerată de la începutul literaturii creştine până la anul 325 d. C., când a avut loc Conciliul I ecumenic de la Niceea[3], de unde reies suficiente argumente prostudiul şi importanţa cunoaşterii Sfinţilor Părinţi.
1. SFINŢII PĂRINŢI – CONTINUITATE ŞI NOU ÎNCEPUT
După Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora, purtătorii Revelaţiei divine au fost Părinţii Bisericeşti. Ei sunt primitorii şi păzitorii Revelaţiei divine, dar ei au şi transmis mai departe, nefalsificată, această Revelaţie. La această operă de transmitere a Revelaţiei, Sfinţii Părinţi au adăugat o altă operă de nu mai mică importanţă: aceea a exegezei, adică a lămuririi şi aprofundării Revelaţiei cuprinse în Sfânta Scriptură, cu scopul de a o face mai accesibilă şi, în felul acesta, de a-i asigura o circulaţie cât mai largă şi o eficienţă cât mai mare. Întrucât interpretarea cea mai fidelă a descoperirii dumnezeieşti s-a înfăptuit în epoca patristică, Sfinţii Părinţi pot fi socotiţi adevăraţii tâlcuitori ai Revelaţiei divine, căci, păstrând echilibrul firesc între aspectul divin şi uman, au ştiut să facă legătura între doctrină şi viaţă, punând pe ascultătorii lor în posibilitatea de a se folosi de cuvântul Sfintei Scripturi. Sfinţii Părinţi au deprins „arta divină de a întrebuinţa Sfânta Scriptură, pentru a ne întări prin aceasta credinţa în această temelie a mântuirii noastre. În acest sens, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt mărturisitori ai Revelaţiei. Sfinţii Părinţi din epoca de aur a Bisericii au ştiut să pătrundă şi să se integreze atât de deplin în modul de gândire al Sfintei Scripturi, încât tălmăcirile lor au rămas normative pentru toată creştinătatea.
Sfinţii Părinţi tâlcuiau adevărurile de credinţă desprinse din Sfânta Scriptură atât în scris, cât şi în predică, cu o firească familiaritate, ceea ce denotă o adâncă cunoaştere a textului sfânt. Analizând cu mare atenţie scrierile şi predicile lor, ne dăm seama că genul predominant de cuvântare bisericească în această epocă este omilia exegetică. Pentru Sfinţii Părinţi , Sfânta Scriptură a constituit cu adevărat cartea de căpetenie şi izvorul principal în realizarea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. Ea a fost izvorul nesecat de lumină al dogmei creştine, al afirmării moralei creştine, al combaterii ereziilor, al justificării cultului[4].
Prin Sfinţii Părinţi se împlineşte acea conducere colegială, sinodală, a Bisericii conciliare. Sinodul prim s-a ţinut la Niceea, în lunile mai şi iunie ale anului 325. Împăratul care a convocat acest sinod a fost Sf. Constantin cel Mare, locul unde s-au ţinut lucrările acestui sinod a fost Palatul său de la Niceea, iar numărul participanţilor s-a ridicat la 318. Erezia ariană a fost condamnată de către sinod, căci susţinea că Dumnezeu Fiul nu este egal şi nu este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi, în consecinţă, importanţa pe care Fiul lui Dumnezeu o avea în comparaţie cu Tatăl era una mult mai mică. La Sinodul I Ecumenic s-au formulat primele 7 articole ale Simbolului de credinţă, simbol care avea să fie continuat la Sinodul al II-lea de la Constantinopol. Sinodul I Ecumenic a stabilit cum trebuie calculată data Paştelui care se va sărbători într-o zi de duminică, nu o dată cu Paştele iudaic, în prima duminică din săptămâna cu lună plină de după echinocţiul de primăvară. Cu fiecare Sfânt Conciliu Biserica adaugă patrimoniului său din revelaţia Spiritului Sfânt viu şi lucrător în sânul ei, combătând ceea ce contravine adevărurilor de credinţă statuate. Sfinţii Părinţi sunt tocmai animatorii acestor Concilii, cei care dau substanţa şi importanţă dezbaterilor ţinându-le la un nivel înalt şi pe calea dreptei credinţe a adevărului[5].
1. 1. CULTURA TEOLOGICĂ ŞI PĂRINŢII APOSTOLICI
Părinţii apostolici. La începuturile creştinismului, cartea de cultură pentru creştini era Sfânta Scriptură. Tot ceea ce trebuia să ştie, să facă şi să creadă creştinii se afla în cărţile ei. Sfinţii Apostoli au propovăduit învăţăturile Sfintei Scripturi, îndeosebi învăţăturile Sfintelor Evanghelii, având în vedere că ele conţineau cuvintele, învăţăturile şi poruncile Mântuitorului Hristos. După moartea Apostolilor, de mare autoritate s-au bucurat scrierile Părinţilor apostolici, nume sub care trebuie să înţelegem pe ucenicii lor imediaţi. Ei au cunoscut direct pe Apostoli şi învăţătura lor derivă din cea apostolică. Scrierile lor reprezintă mărturia generaţiei a doua despre originea creştinismului. Ei au creat literatura cea mai veche a Bisericii. Opera lor este un monument de valoare istorică şi religioasă, dar nu şi un monument de artă literară. Ei răspund la nevoile practice ale credincioşilor, urmărind zidirea lor sufletească. Noţiunea şi titlul de Părinţi apostolici apar în secolul al XVII-lea şi provine de la învăţatul francez Jean B. Cotelier († 1685), care a grupat şi publicat, în 1672, scrierile lor.
a. Cea mai veche scriere literara creştină, după scrierile Noului Testament, este Învăţătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia, scrisă, probabil, către anul 100, într-un mediu creştin. Autorul ei nu se cunoaşte, dar, după cuprins, este un bărbat care a trăit în jurul Apostolilor. Ea a fost descoperită în 1875 de mitropolitul Nicomidiei, Filotei Bryennios, într-un manunscris din Ierusalim, cu data de 1054, şi publicată la Constantinopol în 1883. Cuprinsul, alcătuit din 16 capitole, este în genere un catehism pentru pregătirea catehumenilor la botez. Partea întâia, cap. 1-6, numită şi Cartea celor două căi, a vieţii, şi a morţii, este primul manual de morală creştină. Partea a doua, cap. 7-10, este un rezumat liturgic, care tratează despre savârşirea Botezului, despre post şi rugăciune şi despre Sfânta Euharistie. Partea a treia, cap. 11-15, cuprinde prescripţii asupra vieţii în comunitate. Capitolul 16, ca încheiere, tratează despre priveghere şi venirea Domnului.
b. Sfântul Clement Romanul (91-100) este, după episcopii Lin şi Anaclet, al treilea episcop al Romei. Dupa informaţia Sfântului Irineu († 202), el a cunoscut personal pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Din opera lui reiese că a fost un iudeu elenist. Pe numele său au fost puse numeroase scrieri, dar numai una este autentică, Scrisoarea I-a către Corinteni, scrisă către anii 96-98. Prilejul pentru compunerea Scrisorii l-au oferit tulburările provocate de unii tineri în Biserica Corintului, care au alungat din funcţie pe preoţi. Sfântul Clement îi mustra pentru aceasta, subliniind necesitatea ierarhiei bisericeşti, şi-i îndeamna pe toţi la supunere şi iubire reciprocă. Tema centrală a Scrisorii este ierarhia. Sfântul Clement Romanul aminteşte cele trei trepte ale ierarhiei creştine, episcopi, preoţi şi diaconi, pe care-i compară cu arhiereii, preoţii şi diaconii Vechiului Testament (cap. 40, 5-41). Iată cuvintele sale: <
Intervenţia Sfântului Clement ca episcop al Romei în Biserica Corintului este interpretată de romano-catolici ca argument în favoarea primatului papal. Argumentul este, însă, fără valoare, zic ortodocşii, deoarece Sfântul Clement se adresează corintenilor din dragoste faţă de fraţi. Tonul scrisorii nu este al unui superior, ci al unui egal. Sfântului Clement Romanul i se atribuie şi a doua Scrisoare către Corinteni, dar de fapt ea este o Omilie, scrisă în prima jumătate a secolului al II-lea. I s-au atribuit, de asemenea, două Scrisori către fecioare. O altă scriere, neautentică, este Pseudo-Clementinele, un roman apostolic, compus din 20 de omilii şi 10 cărţi de Recunoaşteri, în care se povestesc călătoriile Sfântului Petru şi luptele şi controversele sale cu ereticul Simon Magul.
c. Sfântul Ignaţie Teoforul († 107), episcopul Antiohiei, este un celebru discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul. El este numit Teoforul - purtător de Dumnezeu, întrucât a cugetat mult la Dumnezeu pe care l-a avut în inima sa. Sfântul Ignaţie a suferit moarte martirică, fiind adus în lanţuri la Roma şi aruncat fiarelor sălbatice în anul 107, în circul Colossaeum, în timpul jocurilor organizate de împăratul Traian (98-117), în urma victoriei sale contra dacilor din anii 105-106. De la el ne-au rămas 7 scrisori, adresate între 104-106, în timpul călătoriei sale la Roma, Bisericilor creştine din cetăţile Asiei Mici, care l-au întâmpinat cu bucurie, şi Bisericii Romei, după cum urmează: către Efeseni, Magnesieni, Trallieni, Smirneni, Romani, Filadelfieni şi ultima, Sfântului Policarp din Smirna. De mare valoare este Scrisoarea sa către Romani, pe care-i roagă să nu intervină la autorităţile romane, pentru a nu suferi martiriul. <
Din Scrisoarea către Trallieni, cap. II şi Scrisoarea către Smirneni, cap. VIII, reiese foarte clar că în timpul său, ierarhia bisericească se compunea din cele trei trepte: episcop, preot şi diacon. Pentru prima oară, Sfântul Ignaţie foloseşte termenul Biserică universală – Ecclesia universalis, prin care înţelege Biserica cea adevărată, răspândită peste tot pamântul, singura care păstrează adevărata învăţătură a Domnului Iisus Hristos, în opoziţie cu grupările eretice care au falsificat învăţătura Sa (Scrisoarea către Smirneni, VIII, 1).
d. Sfântul Policarp († 23 febr. 155), episcopul Smirnei, a fost, de asemenea, ucenicul Sfântului Ioan Evangelistul. În anul 154, sau cel mai târziu la începutul anului 155, Sfântul Policarp a făcut o vizită la Roma, pentru a ajunge cu papa Anicet (154-166) la o înţelegere cu privire la data serbării Paştelui. Înţelegerea nu s-a putut realiza, fiecare dintre cei doi conducători urmând tradiţia Bisericii sale, Sfântul Policarp pe a Sfântului Ioan, iar papa Anicet pe a Bisericii Romei şi Alexandriei. Cu toate acestea, ei s-au despărţit în pace. La scurt timp de la întoarcerea sa de la Roma, Sfântul Policarp, în vârstă de 86 de ani, a suferit martiriul, fiind ars pe rug în circul din Smirna, în Sâmbăta cea Mare, 23 februarie 155, cu ocazia sărbătorilor organizate de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare. Un rol hotărâtor în condamnarea sa la moarte prin arderea pe rug l-a avut populaţia pagână, care fanatică, a strigat în circul din Smirna.
e. Papias († cca. 130), episcopul Hierapolei, în Frigia, a fost, ca şi Sfântul Policarp, ucenicul Sfântului Ioan. Opera sa, intitulată Explicarea cuvintelor de învăţătură ale Domnului, în cinci cărţi, s-a pierdut, dar ne-au rămas din ea câteva fragmente. Ea este primul tratat de exegeză biblică în literatura patristică. El a făcut şi unele erori de interpretare biblică. Papias este cel dintâi dintre scriitorii bisericeşti care a susţinut hiliasmul, adică credinţa greşită că, după învierea morţilor, Hristos va întemeia pe pământ cu cei drepţi o împărăţie de o mie de ani, credinţă condamnată de Biserică.
f. Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba este, cum reiese din cuprinsul ei, o omilie, scrisă între anii 100-140. Textul scrisorii nu indică nici numele autorului, nici al localităţii unde a fost scrisă. Critica a ajuns la concluzia că autorul ei nu poate fi Barnaba, colaboratorul şi însoţitorul Sfântului Pavel în prima sa călătorie misionară (45-48), având în vedere ca el face o critică severă legii Vechiului Testament şi condamnă cu asprime pe iudei (cap. 1-17). Acesta poate fi un iudeu creştin din Alexandria, care cunoaşte bine Vechiul Testament şi interpretarea lui alegorică. La sfârşitul lucrării, cap. 18-21, autorul dezvoltă învaţătura despre cele două căi, a luminii şi a întunericului, fiind puternic influenţat de cele spuse despre calea vieţii şi calea morţii în Învaţătura celor 12 Apostoli sau Didahia, scrisă, probabil către anul 100.
g. Păstorul lui Herma. Autorul scrierii Păstorul nu poate fi Herma, menţionat de Sfântul Pavel în Epistola către Romani 16, 14, şi nici fratele lui, Pius (140-150), episcopul Romei, cum au afirmat unii critici. Numeroasele ebraisme din scriere indică mai degrabă un autor de origine iudaică de la începutul secolului al II-lea. Păstorul lui Herma cuprinde trei părţi: Viziunile, în număr de cinci; Poruncile, în număr de douăsprezece, şi Asemănările, în număr de zece. Ideea centrală a lucrării este conştiinţa existenţei păcatelor făptuite după Botez şi vindecarea lor prin Taina Pocăinţei, care este socotită de Biserică <
1. 2. CONŢINUTUL OPERELOR PĂRINŢILOR APOSTOLICI
Scrierile Sf. Părinţi Apostolici sunt, mai întâi de toate, scrieri ocazionale, deci nu pot cuprinde o expunere completă şi perfectă a învăţăturii creştine din acel timp. Iată punctele cele mai însemnate: Din Epistola către Diognet învăţăm că creştinismul este de origine divină. Izvoarele de la care se adapă învăţătura creştină cuprinsă în Sf. Părinţi Apostolici sunt Sfânta Scriptură şi Sf. Tradiţie orală. Scriptura este considerată inspiraţie, fiindcă sunt citate cu „spune Scriptura, spune Dumnezeu” etc. Canonul nu este încă bine determinat, pentru că sunt citate ca inspirate şi alte scrieri. Tradiţia este stimată foarte mult de Papias şi este legată de Apostoli. Depozitarii ei sunt episcopii. Dumnezeu este unul, creatorul universului din nimic. El a creat lumea pentru om, pentru Biserică şi pentru numele Său.
Sfânta Treime este indicată clar de forma Botezului şi de Doxologie. Singur Hermas este confuz. De asemenea, este clară dumnezeirea lui Isus Cristos, care era Tatăl, înainte de lume; e Logos întrupat din Maria, coborâtor din rădăcina lui Avraam şi David pentru ca să ne răscumpere pe noi. Biserica are trei înţelesuri: sau e adunarea credincioşilor, sau totalitatea credincioşilor dintr-un loc, sau a tuturor credincioşilor. Ea este corpul mistic, cu Cristos cap, iar credincioşii membre. În ea există o ierarhie: episcopi, prezbiteri, diaconi. Deasupra tuturor Bisericilor stă cea din Roma.
Sunt amintite şi tainele: Botezul, Pocăinţa, Euharistia, Căsătoria. Botezul se dă, după o pregătire mai îndepărtată şi una mai apropiată, prin scufundare sau prin vărsare (infuziune) „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, Amin”. Botezul iartă păcatele şi restituie viaţa sufletului. Euharistia este jertfa proprie a credincioşilor, este carnea şi sângele Domnului, este zălogul nemuririi. Se oferă în ziua Domnului de către episcop sau preotul autorizat de el. Se apropie de ea cei Botezaţi, după ce s-au împăcat cu duşmanii şi şi-au mărturisit păcatele (Didache). Despre pocăinţă vorbeşte Didache, Pseudo-Barnaba şi Hermas. Căsătoria se face cu aprobarea episcopului (Sf. Ignaţiu) şi este indisolubilă (Hermas)[6].
1. 3. CÂTEVA APRECIERI
Pe lângã Scrierile pãrinţilor apostolici, alte patru documente din primele douã secole ne ajutã sã înţelegem cum era organizatã Biserica primarã şi care era modul ei de închinare: I Clement, Epistolele Sf. Ignaţiu din Antiohia, Apologiile Sf. Iustin Filosoful şi Împotriva ereziilor de Sf. Irineu din Lyon. Cu siguranţã, existã multe alte documente din secolul al doilea, însã acestea conţin cele mai exacte informaţii despre viaţa Bisericii. I Clement este o epistolã trimisã de Biserica din Roma Bisericii din Corint, în jurul anului 95-96. Deşi epistola nu menţioneazã numele Sf. Clement, tradiţia strãveche i-o atribuie acestuia în unanimitate. Exegeţii de azi nu contestã, de regulã, paternitatea acestei epistole. Sf. Irineu din Lyon, care scrie la jumãtatea secolului al doilea, ne spune cã Clement era al treilea episcop al Romei şi cã i-a cunoscut personal pe Sfinţii Petru şi Pavel. El era de asemenea în legãturã cu Clement, cel menţionat în Filipeni 4:3. Astfel, aceastã epistolã face legãtura între perioada apostolicã şi cea post-apostolicã.
Apologiile Sf. Iustin Filosoful sunt unice prin aceea cã ele nu se adreseazã creştinilor, ci împãratului pãgân. Datând de la mijlocul secolului al II-lea, valoarea lor constã în faptul cã Iustin descrie împãratului viaţa Bisericii pentru a spulbera diferitele mituri care circulau în lumea romanã. I Clement şi Epistolele lui Ignaţiu sunt asemãnãtoare epistolelor din Noul Testament, ele fiind epistole ocazionale. Iustin însã, descrie în amãnunţime lucruri de care aceste epistole amintesc doar în treacãt.
Am putea spune cã Sf. Irineu este teologul par excellence al veacului al doilea. Cartea sa, Împotriva Ereziilor, extrem de bogatã în informatii, dateazã din a doua jumãtate a secolului al II-lea. Deşi este cunoscut ca episcop de Lyon în Galicia (Franţa), el a fost originar din Asia Micã şi l-a cunoscut pe Sf. Policarp din Smirna, care, la rândul lui, a fost unul dintre ucenicii lui Sf. Ioan Apostolul. Prin urmare, Irineu era un nepot spiritual al Apostolilor.
Din aceste documente aflãm cã Biserica primelor douã veacuri avea o structurã ierarhicã bine definitã, formatã în principal din patru ordine clericale: episcop, preoţi, diaconi şi laici. Biserica se închina potrivit modelului din Vechiul Testament. Mai mult decât atât, guvernarea Bisericii şi modul în care se închina îşi aveau rãdãcinile în doctrina Întrupãrii – aceea potrivit cãreia Dumnezeu cu adevãrat S-a fãcut om pentru ca omul sã se poatã îmãrtãşi cu adevãrat din viaţa lui Dumnezeu.
Cel mai important însã rãmâne felul în care toate aceste elemente ale vieţii Bisericii s-au întrepãtruns pentru a forma un tot unitar. Guvernarea episcopalã este legatã direct de natura Bisericii ca o comunitate euharisticã. În acelaşi timp, Euharistia (Împãrtãşania) este forma supremã de manifestare a crezului Bisericii potrivit cãruia viaţa Ei nu este altceva decât viaţã în Hristos: Cel ce mãnâncã trupul Meu şi bea sângele Meu rãmâne întru Mine şi Eu întru el [7].
2. ŞCOLILE CATEHETICE
a. Şcoala catehetică din Alexandria. Învăţământul creştin s-a organizat şi dezvoltat mai întâi la Alexandria, unul dintre centrele culturale celebre ale lumii vechi, ca o necesitate culturală şi teologică a creştinismului, în concurenţă şi analogie cu învăţământul elen, iudaic şi gnostic. Prima şcoală creştină publică a fost şcoala catehetică din Alexandria, care a luat fiinţă după jumătatea secolului al II-lea. Ea a purtat, diferite numiri, dar cel mai obişnuit este numele de şcoala catehizării.
Spre deosebire de şcoala Sfântului Iustin Martirul († 165) şi a altor profesori particulari, la care învăţau un număr mic de auditori, şcoala catehetică din Alexandria devine o instituţie bine întemeiată, cu un şir de conducători iluştri, cu un program de cursuri şi numeroşi auditori creştini, catehumeni şi chiar unii pagâni, doritori să cunoască doctrina creştină. Învăţământul creştin se baza pe interpretarea Sfintei Scripturi. Metoda de interpretare a şcolii din Alexandria era, de preferinţă, cea alegorică, iar în chestiunile teologice s-a folosit şi de filosofia platonică si neoplatonică, spre deosebire de şcoala din Antiohia, care folosea în interpretarea Scripturii metoda istorico-gramaticală sau literală. La început, şcoala catehetică din Alexandria a fost o instituţie particulară, nu instituţia Bisericii. Primul ei conducător a fost, pe la 190, Panten, apoi Clement Alexandrinul († 215-216), după care a urmat Origen († 254), până la 231, sub care a ajuns la mare înflorire. Când Origen a fost îndepărtat de la conducerea şcolii, în 230-231 de episcopul Dimitrie al Alexandriei (189-232), pentru că fusese hirotonit fără ştirea lui, de către episcopii Alexandru al Ierusalimului (213-251) şi Teoctist al Cezareei Palestinei, pe când se afla în trecere prin Palestina, şcoala catehetică a primit un nou conducător şi a intrat sub supravegherea episcopului, ramânând în continuare sub supravegherea Bisericii. Şcoala catehetică din Alexandria a avut o mare importanţă în viaţa Bisericii vechi. Ea a dat Bisericii un învăţământ teologic bine organizat, o exegeză biblică de valoare şi primele încercări dogmatice. Din şirul reprezentanţilor ei, la loc de cinste se situează Clement Alexandrinul şi Origen.
Clement Alexandrinul era un scriitor erudit atât în teologia creştină, cât şi în filosofia greacă, din care a citat numeroase texte. Din numeroasele sale scrieri, s-au păstrat doar trei opere şi o omilie. Aceste trei opere stau în strânsă legatură una cu alta, formând un întreg, o triologie. Ele sânt următoarele:
1. Cuvânt îndemnător către greci, în 12 capitole, e o apologie prin care demonstrează pagânilor că religia creştină este infinit superioară religiei şi filosofiei pagâne.
2. Pedagogul, în trei cărţi, e un manual de educaţie morală creştina, în care prezintă pe Hristos ca pe cel mai mare pedagog al omenirii şi dă instrucţiuni practice pentru traiul zilnic al creştinilor.
3. Stromata (Covoare), în opt cărţi, este o îmbinare de teologie, filosofie şi citate din literatura greacă, în care pune în evidenţă raportul dintre creştinism şi cultura profană. El stabileşte teza sa că orice creştin, pentru a fi perfect, trebuie să fie un gnostic, adică un cunoscător al religiei sale. Gnoza creştină se deosebeşte profund de gnoza eretică, în timpul sau în floare la Alexandria.
In Omilia Care bogat se va mântui, el arată ca bogăţia în sine nu este o piedică în calea mântuirii, dacă ea este întrebuinţată în folosul aproapelui.
Origen, discipolul şi succesorul lui Clement, este cel mai mare reprezentant al Şcoalei alexandrine şi un scriitor genial şi fecund. Opera lui a fost considerabilă. Neobosita sa activitate i-a dat numele de omul de diamant. Ieronim († 420) în Scrisoarea către Paula dă aproape 800 de titluri. Istoricul Eusebiu de Cezareea († 340) şi scriitorul Pamfil († 3...) vorbesc de 2000 de titluri de lucrări.
Origen are scrieri exegetice, dogmatice, polemice şi morale, foarte multe omilii, cuvântări şi scrisori.
Pe terenul criticii şi interpretării Bibliei, monumentala sa operă este Exapla, o ediţie revizuita a textului Septuagintei, cu ajutorul textului original ebraic, pe şase coloane, care ajungea, la unele texte greceşti ale Bibliei, la opt sau nouă coloane (Octapla, Eneapla), la care a lucrat 27 de ani.
Ca interpret al Bibliei, Origen a lăsat Comentarii la aproape toate cărţile Vechiului şi Noului Testament.
Între scrierile dogmatice, opera sa celebră este De principiis, adică Despre învăţăturile fundamentale ale religiei creştine, în patru cărţi, care este prima încercare de sistematizare a dogmaticii creştine. Ea se păstrează în traducerea latină a lui Rufin († 410), care a făcut însă textului original corecturi la unele din afirmaţiile lui Origen, socotite eretice.
Apologetica e reprezentata prin lucrarea Contra lui Cels, în opt cărţi, scrisă pe la 248, pentru a combate scrierea acestuia Cuvânt adevărat, în care ataca cu virulenţă creştinismul.
O foarte frumoasă scriere a lui Origen este intitulată: Despre rugăciune, în care comentează pe larg Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru.
b. Şcoala din Cezareea Palestinei a fost înfiinţată şi condusă de Origen, după plecarea sa din Alexandria în 231-232, în urma condamnării lui de către episcopul Dimitrie, acuzat ca a fost hirotonit fără aprobarea sa de către episcopii Alexandru al Ierusalimului şi Teoctist al Cezareii, pe când Origen se afla într-o călătorie în Palestina.
La Cezareea Palestinei, Origen a avut doi discipoli deosebiţi, pe fraţii Teodor si Atenodor, care, după terminarea studiilor lor juridice la Berit, au venit la Cezareea Palestinei, unde, în urma lecţiilor sale, au trecut la creştinism. La plecare, Teodor a ţinut în faţa unei alese adunări un Cuvânt de mulţumire pentru Origen, din care cunoaştem metoda de lucru şi programa analitică a învăţământului superior creştin, care se preda la Alexandria şi la Cezareea Palestinei de către Origen.
Întorşi în patria lor, Neocezareea Pontului, cei doi fraţi au devenit episcopi. Teodor este Sfântul Grigorie Taumaturgul († c. 270), <
Nu se ştie dacă la Cezareea Palestinei Origen a avut urmaşi imediaţi. La începutul secolului al IV-lea este cunoscut ca profesor la Cezareea Palestinei preotul Pamfil († 310), care a avut printre elevii săi pe cunoscutul istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea († 340). În persoana lui Eusebiu, Cezareea Palestinei a avut pe cel mai învăţat episcop al său, care ne-a lăsat în Istoria sa bisericească, în 10 cărţi, informaţii dintre cele mai preţioase pentru istoria Bisericii în primele secole (pâna la anul 324).
c. Şcoala din Antiohia. La Antiohia Siriei s-a înfiinţat o altă şcoală creştină, cunoscută din a doua jumătate a secolului al III-lea prin doi preoţi, Dorotei şi Lucian de Samosata, numit apoi Lucian de Antiohia. Acesta a studiat la Edesa, în Mesopotamia, unde conducea o şcoală creştină, un anume Macarie. Spre sfârşitul secolului al III-lea, Lucian s-a stabilit la Antiohia, unde a fost hirotonit preot şi conducea şcoala de aici.
După unele ştiri, Lucian a fost partizanul compatriotului său, episcopul Pavel de Samosata, eretic antitrinitar, şi din cauza aceasta a fost scos din Biserică pâna în 303, când a renunţat la erezie. În acelaşi timp, el profesa teoria subordinaţionistă, dupa care Fiul este subordonat Tatălui, reluată şi dezvoltată de colegul său de studii, Arie din Alexandria († 336). Se cunoaşte că ereticul Arie şi adepţii săi se numeau syllucianişti, în sensul de aderenţi ai teoriei subordinaţioniste a lui Lucian.
Totuşi Lucian a murit ca martir în sânul Bisericii, în 312, fiind adus la Nicomidia, unde a mărturisit şi apărat creştinismul în faţa împăratului persecutor Maximin Daia (305-312).
Spre sfârşitul secolului al III-lea, este cunoscut la Antiohia şi un preot învăţat, Malchion, conducătorul unei şcoli retorice <
Şcoala din Antiohia este îndeosebi exegetică. Ea face exegeză ştiinţifică bazată pe interpretarea istorico-gramaticală şi logică a textului Sfintei Scripturi, spre deosebire de şcoala alexandrină care folosea interpretarea alegorică, iar în chestiunile teologice, filosofia platonică şi neoplatonică. Dimpotrivă, şcoala din Antiohia înclina spre aristotelism, utilizând în interpretare o metodă pozitivă, precisă, analitică.
Şcoala din Antiohia a dat teologiei creştine pe cel mai mare orator şi exeget al secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), pe scriitorii Diodor de Tars († 393), Teodor de Mopsuestia († 428) şi pe istoricul şi teologul Teodoret de Cir († 458).
d. Şcoala din Edesa, în Mesopotamia, este cunoscută pe la mijlocul secolului al III-lea. Aici preda învăţământul teologic un oarecare Macarie, amintit mai înainte. Aici a învăţat şi Lucian. Ea a jucat un rol important în secolul al IV-lea, având ca reprezentant de seama pe Sfântul Efrem Sirul († 373).
Au existat, desigur, şi alte şcoli, legate mai mult de personalitatea vreunui Sfânt Părinte, sau a unui teolog de frunte.
În afară de aceste şcoli, a existat, după 489, când împăratul Zenon a desfiinţat şcoala de la Edessa, o şcoală nestoriană la Nisibi, în Persia, pentru ereticii nestorieni, condamnaţi în 431 de Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes. Primul lor conducător a fost episcopul Barsauma. Nestorienii au făcut cunoscut creştinismul în Persia şi în ţările din Asia centrală, până în îndepărtata Chină[8].
ÎNCHEIERE
Cei doisprezece Apostoli au fost constituiţi de Isus şi ca depozitari ai învăţăturii Sale; ei au avut misiunea să predice Evanghelia la toată lumea şi Sfântul Spirit să-i asiste pentru a-şi reaminti toate învăţămintele lui Isus. Învăţătura lor a fost vie. Deci, mai întâi nu a fost Cartea, Scriptura, ci învăţătura Apostolilor. Împrejurările în care au predicat, le-au arătat că este necesar să consemneze în scris esenţialul mesajului lui Cristos. După cărţile Sfintei Scripturi, o mare valoare au scrierile Sfinţilor Părinţi Apostolici, pentru vechimea şi autoritatea autorilor care au fost ucenicii Apostolilor, contemporani cu ei şi având o viaţă sfântă. Părinţii Apostolici au trăit direct cu Apostolii, ori contemporani cu ei, cunoscând direct primele izvoare ale credinţei şi vieţii creştine. Sfinţii Părinţi scriitori bisericeşti se împart în Sfinţi Părinţi şi Teologi. Sfinţii Părinţi sunt mai vechi, învăţaţi şi sfinţi, trăind în secolele I-VII. Teologii trăiesc din secolul al VIII-lea încoace[9].
Importanţa studiilor patristice a fost subliniată în Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, 6 Ianuarie 1970 (Ratio, 79)[10], pentru că „lucrarea lor (a Părinţilor) aparţine tradiţiei vii a Bisericii, la care, din dispoziţie providenţială, au adus contribuţii de valori durabile în epoca mai favorabilă sintezei de credinţă şi de raţiune.” Aceste consideraţii provin de la Congregazione per l' educazione cattolica, din La studio dei Padre della Chiesa nella firmazione sacerdotale, în EV 11, 28-45, documentul continuând: „Părinţii sunt martori privilegiaţi ai tradiţiei, au trecut o metodă teologică care este atât luminoasă cât şi sigură. Scrierile lor oferă o bogăţie culturală, spirituală şi apostolică, care ne face mari maeştri ai bisericii de ieri şi de azi.”( Idem, în EV 11, 28-47). Metoda teologică folosită din parte Sfinţilor Părinţi, a fost reţinută ca potrivită deoarece ei au făcut recurs la Sfânta Scriptură şi în sensul tradiţiei, au recunoscut adevărurile conţinute în cultura păgânească, au apărat credinţa şi au aprofundat conţinutul revelaţiei, în sfârşit au revelat sensul misterului şi experienţa divinului. (Cf. idem, în EV 11, 28-55). Bogăţia culturală, spirituală şi apostolică închisă în studiul Sfinţilor Părinţi este evidenţiată în documentele conciliare ca aliment fructuos care trebuie să hrănească viaţa spirituală a miniştrilor lui Dumnezeu. „Biserica întreabă trecutul său de credinţă pentru a primi bogăţiile ascunse în interiorul poporului credincios şi pentru a se pune în continuitate cu credinţa epocilor precedente. În efortul de a întrupa Cuvântul în multiplele situaţii umane, Biserica se întoarce la izvoare patristice pentru a învăţa să transmită aceiaşi credinţă fără a o trăda”[11].
Credincios Magisteriului, preotul va folosi izvoarele fundamentale Scriptura şi Tradiţia, izvoarele date de Sfinţii Părinţi şi nu va accepta teologiile opuse sau străine adevăratei doctrine, îmbinând conştiincios ştiinţa cu credinţa[12]. Legat de transmiterea revelaţiei divine adevărurile noastre de credinţă ne învaţă astfel: Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4), adică a lui Isus Cristos. Pentru aceasta este necesar ca Isus Cristos să fie vestit tuturor oamenilor, conform poruncii sale: „Mergeţi şi învăţaţi toate naţiunile” (Mt 28,19). Acest lucru se realizează prin tradiţia apostolică. Tradiţia apostolică este transmiterea mesajului lui Cristos realizată, încă de la începuturile creştinismului, prin predicare, mărturie, instituţii, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, episcopii, şi, prin aceştia, tuturor generaţiilor până la sfârşitul timpurilor, ceea ce au primit de la Cristos şi au învăţat de la Duhul Sfânt. Tradiţia apostolică se realizează în două moduri: prin transmiterea vie a cuvântului lui Dumnezeu (numită simplu şi tradiţie), şi prin Sfânta Scriptură, care este aceeaşi veste a mântuirii pusă în scris[13].
De aceea noi acestea le credem, dăm mărturie pentru ele, şi considerăm că importanţa studierii Sfinţilor Părinţi îşi are rolul său, de neînlocuit, fiind mai mult decât o nevoie, fiind însuşi Spiritul Sfânt viu prezent, mărturisitor pe buzele sfinţeniei lor. Misiunea divină încredinţată de Cristos Apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor[14], deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieţi. De aceea, Apostolii, în această societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-şi instituie urmaşi[15]. Aceşti urmaşi sunt tocmai importanta verigă, indispensabilă învăţăturii de credinţă, despre care, în mod umil, am tratat în această lucrare.
BIBLIOGRAFIE
1. *** Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.
2. *** Catehismul Bisericii Catolice, Compendiu, Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română, 2005.
3. *** Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Arhiepiscopia Romano- Catolică de Bucureşti, 2000.
4. Luigi Padovese, Introducere în teologia patristică, Ed. Buna Vestire, Colecţia Bibliotheca Theologica, Blaj, 2003. Traducere din limba italiană de Anton Rus şi Cristian Rarău.
5. Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota, Patrologia, ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2002.
6. Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, Ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2003.
7. Pr. Dr. Ioan Mitrofan, Formarea intelectuală a preoţilor. Itinerariu juridico-magisterial cu referire la Biserica Română Unită cu Roma, (Greco-Catolică), Ed. Buna Vestire, Blaj, 2001.
8. Pr. Dr. Ioan Mitrofan, Preoţi pentru mileniul trei, Tipografia Arhidiecezană Buna Vestire, Blaj, 2001.
ABREVIERI
A.A.S. – Acta Apostolicae Sedis
cap. – capitol
cca. – circa, aproximativ
Cf. – conform, confruntă cu
d. C. – după Cristos
Dr. – Doctor
Drd. – Doctorand
EV – Enchiridion Vaticanum
Ibidem – în aceeaşi lucrare, în acelaşi pasaj; tot acolo
Idem – în mod identic, la fel, tot aşa, acelaşi
In – Ioan
Lect. – Lector
L.G. – Lumen Gentium
Mt – Matei
p. – pagina
pp. – paginile
Pr. – Preot
Prof. – Profesor
U.B.B. - Universitatea Babeş-Bolyai, din Cluj Napoca
[1] Luigi Padovese, Introducere în teologia patristică, Ed. Buna Vestire, Colecţia Bibliotheca Theologica, Blaj, 2003, p. 5, din Cuvântul traducătorilor semnat de către Lect. univ. drd. Anton Rus şi Cristian Rarău.
[2] Ibidem, pp. 7-8.
[3] Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota, Patrologia, ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2002, p.21.
[4] Note de curs, în urma audierilor Cursului de Patrologie susţinut de pr. Zaharia Pintea, U. B. B., Facultatea de Teologie Greco-Catolica, Departamentul Blaj, Semestrul I, 2006.
[5] Ibidem.
[6] Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota, Patrologia, ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2002, pp. 49-50.
[7] In 6, 56.
[9] Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, Ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2003, pp. 73-74.
[10] Vezi A.A.S. 62 (1970).
[11] Pr. Dr. Ioan Mitrofan, Formarea intelectuală a preoţilor. Itinerariu juridico-magisterial cu referire la Biserica Română Unită cu Roma, (Greco-Catolică), Ed. Buna Vestire, Blaj, 2001, pp. 224-226.
[12] Pr. Dr. Ioan Mitrofan, Preoţi pentru mileniul trei, Tipografia Arhidiecezană Buna Vestire, Blaj, 2001, p. 14
[13] Catehismul Bisericii Catolice, Compendiu, Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română, 2005, despre Transmiterea revelaţiei divine, p. 11.
[14] Mt 2, 28.
[15] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Arhiepiscopia Romano- Catolică de Bucureşti, 2000, L.G. 20, p. 75.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu