luni, 25 februarie 2008

ZBOARĂ CINE POATE!


Cu penele altuia te poţi îmbrăca, însă nu poţi zbura!

(Lucian Blaga)


2 comentarii:

  1. Plutesc mereu. Planez...
    Mai şi cad...
    Prăbuşirile sunt inerente zborului.
    Important este să te ridici şi să zbori din nou.
    Praful se va scutura dând din aripi, zborul va deveni iarăşi curat, înălţător, senzaţie de viaţă adevărată.
    Atunci am o poftă (nebună!?)de scris, de a mă destăinui, de a împărtăşi altora... Şi scriu! Mai ales atunci, îţi scriu! Ţie îţi scriu! Din toate rarefierile înaltului îţi voi aduce suvenir şi crâmpeie din greu de aflata pace...

    RăspundețiȘtergere
  2. APARENT, SIMPLE ÎNTÂMPLĂRI...


    Cred că nu există zi, de la Bunul, în care să nu ne confruntăm cu situaţii ce ne revoltă, ne fac să ne enervăm şi..., cam atât. Nu spun un lucru nou. La această oră situaţia moralităţii, în România, a scăpat de sub orice logică a bunului simţ. Bunul simţ, elementar şi ancestral, a devenit desuet, demodat, anihilat. Suneam, mai de mult că riscăm să ridicăm anormalul la rang de normalitate, orice fapt inuman dacă ajunge să se petreacă zilnic riscă să cadă în desuet şi să nu mai prezinte nici o urmă de impresionare a spectatorului involuntar. Spusele mele sunt demonstrate de celebrele jurnale T.V. de la ora 17, pline de crime, violuri, incendii, furturi. Dacă până mai ieri ştirile de genul acesta ne ridicau părul în cap, astăzi e posibil să consumăm un hamburger şi să bem o Cola la ora difuzării lor!
    Zilele trecute am asistat la o scenă ce venea să-mi confirme cele de mai sus. Într-un autobuz de transport local, trei tineri ascultau manele cu volumul la maximum şi vociferau pe acelaşi nivel, abordând un limbaj trivial, fără să se sinchisească de cei din jurul lor. Evident că am intervenit, calm, poate că şi statura mea impune respect, şi le-am cerut să termine cu manifestările lor care îi agasa şi pe ceilalţi. Băieţii s-au conformat, cu o oarecare nemulţumire, iar la prima staţie au coborât. Câteva doamne mi-au mulţumit şi şi-au manifestat aprobarea, criticând vehement apucăturile tinerilor..., deşi până la intervenţia mea nu avuseseră nimic de obiectat. Ce vreau să spun, cred că sunt foarte multe lucruri şi stări de fapt cu care nu suntem de acord, dar, de cele mai multe ori ne reprimăm cea mai mică urmă de implicare, habar n-am de ce!, poate dorinţa de a evita o confruntare, poate frica de a fi considerat retrograd, demodat, poate frica de represalii din partea celor scăpaţi prea devreme de acasă..., toate scenariile sunt posibile. Numai că, şi aici va trebui să înţelegem şi să facem ceva până nu este prea târziu, dacă atitudinea noastră nu se va schimba, dacă avalanşa de comportamente sfidătoare nu va întâni nici o stavilă, vom ajunge să trăim într-o lume pe care va trebui să o acceptăm ca reultat al neimplicării noastre. Românul, ăla nealterat de democraţia originală, spune: „ Cine seamănă vânt, culege furtună! ”, noi am dezlegat câinii din lanţ, după mulţi ani de legare, şi nu ne mai interesează pe unde aleargă ca apucaţii, călcând teritorii şi tradiţie şi liniştea vecinilor. Păcat, în numele unei libertăţi absolute, de fapt al libertinajului vopsit democratic, câinii diavolului răcnesc din toţi bojogii împotriva oricărei forme de educaţie, minima moralia, socială, creştină, umană, iar cei neiniţiaţi îi aprobă, văzând în aceştia pe cei care le aduc binele, confortul, bogăţia... Restul comentariilor nu sunt decât inutilităţi savante. Într-o lume în care Creatorul şi legile sale sunt negate, vor trebui înlocuite cu altceva. Ordinea perfectă cu dezordinea perfectă, spaţiul personal cu spaţiul impersonal. Ne dorim aceasta?
    Am încercat să propun doar un scenariu. Mă tem, însă, privind la evoluţia stărilor de fapt, că scenariul tinde să devină realitate şi asta din cauza imobilităţii noastre. Trăim zile în care rugăciunea către Dumnezeu nu mai este suficientă, iubirea de aproapele, chiar susţinută cu rugăciune aprinsă, nu-ţi poate oferi decât ideea de mântuire proprie, ori aici, să mă ierte Bunul, e puţin egoism. Dacă tot cunoşti şi Domnul ţi-a dat harul acesta, măcar pune mâna şi arată drumul celor rătăciţi, nu e suficient doar să te rogi dacă vrei rezultate concrete. Şi la urma urmei noi suntem păcătoşii păcătoşilor, robii momentului, ai clipei. Dumnezeu a creat lumea, oamenii. Însă îngrijirea lucrării lui, curăţirea grădinii sale, ne revine nouă. Nu putem să stăm cu mătura-n mână aşteptân ca El să facă ce trebuie să facem noi! Aşa că, spor la treaba! Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere