PUSTNICIE ÎN PĂDUREA CĂRBUNARI/BLAJ

De dimineaţă timp frumos, primavăratic de nu zici că ar fi, sau ar fi fost, iarnă. Avertismentele privitoare la schimbarea climaterică se pare că ne-au ajuns din urmă, pe nebăgate de seamă, ca un hoţ care ne răpeşte farmecul iernilor de altădată în ceea ce se numeşte de acum, ca ceva obişnuit, a fi fenomenul încălzirii globale. Nici nu e de mirare, parcă a înnebunit lumea, o continuă alergătură cu orice preţ: cu auto, cu trenul, dar mai ales sunt, în ultima perioadă, nişte rute interminabile pe calea aerului pe direcţia est-vest şi retur, a unor păsări de fier (aluminiu dur) care opăcesc lumina soarelui. De dimineaţă doar fuioarele lor de fum brăzdează cerul întrutotul, în rest ar fi un senin impecabil. Nu demult ne era dor să vedem un avion, copii fiind... acum, nu te mai scapi de ele. Unele aterizează fără voia lor peste grădini şi case, în lacuri, pe câmp, prin straturile de legume, care unde... Nici nu e de mirare dată fiind frecvenţa, mai bine zis permanenţa zborului. Se mai strică şi ele. Cică e şi mai lesne la ele. Te duc în occident cu doar 50 de €, mai puţin decât cu autocarul şi mai rapid. Sunt şi ele fum în fum, precum maşinile bară la bară. Doar trenul e ecologic, pe liniile electrificate, dar există şi în acest domeniu tendinţa de se introduce automotoare neelectrice care nu sunt o soluţie în ceea ce priveşte poluarea, fiind achiziţionate după un stagiu îndelungat de funcţionare pe căile ferate ale cine ştie cărei ţări europene. Românul... mereu bucuros de ajutor (?).

Se duc şi vremurile, sunt ca şi duse de acum, când cădeau pădurile pe noi iar românul era frate cu codrul. Ei, românul ar mai fi el frate cu codrul dar, ca un făcut, mereu ghinionul românului, mai totdeauna e paznic la oi lupul, ca o alegere oarbă a lor, cică democratică. Se duc pădurile noastre, trenuri întregi, maşini nenumărate, fără oprire, în fabrici străine nesătule plantate aici la noi ca într-o mină de aur verde care în curând se va secătui. La ce ne bucurăm? Că avem de lucru la oameni? În curând nu vom mai avea nici de lucru, dacă numai în asta poate consta lucrul, nici păduri, dacă numai acestea pot constitui materie primă. Totul ce rezultă din lemnul exploatat, mai mult sau mai puţin finit, ia direcţiile occidentului via terra sau ale orientului pe calea maritimă a portului Constanţa. Mereu au fost aceste pitoreşti plaiuri vacă de muls altora. Sunt tot mai singuratice petecele de păduri care au rămas. Merităm oare indulgenţe la ceea ce se întâmplă contra creaţiei în toată dezlănţuirea sălbăticiei noastre? Răzbunarea naturii e deplin justificată având în vedere dezechilibrele a căror cauză e conştientă deşi pare atât de inconştientă.

Nu tu iarnă, nu tu aer curat, nu tu pădure (câtă a mai rămas) fără gunoaie şi resturi. Marginile pădurilor, mai ales ale lizierelor, care au devenit locuri obişnuite de campare, suferă mult în sfârşiturile de săptămână, sfârşituri tratate de aşa manieră de parcă ar fi ultimele... După noi potopul. Aşa privesc unii ieşirea în natură, ca pe un dezmăţ, o dezlănţuire a sălbăticiei, animalice puţin spus, care între oameni ar apărea cel puţin jenantă, deplorabilă. Ce mai contează dacă toate, absolut toate ambalajele care au servit adusului celor necesare, fiind de unică folosinţă, rămân aproape obişnuit în natură după retragerea chefliilor. Cât de mult strigă aceste locuri împotriva acestora, ce carte de vizită îşi autografiază şi lasă în urma lor... Putem vorbi de o subcategorie a cărui Dumnezeu nu mai este cel bun, eliberator, iubitor, milostiv, creatorul şi ocrotitorul a toate, ci de nişte idolatrii ai Week-end-urilor, ai baxului cu bere şi al grătarului cu mici, nişte robi ai pântecelui cel mai mare şi nestăvilit duşman al omului lacom şi hulpav, care afumă totul a împăcare şi a mulţumire de sine la o pipă a păcii, bogată în nicotină, care tocmai pacea nu-i vor furniza...

Tot mai mult se merge împotriva chemării clopotelor, care zilnic îşi fac datoria chemând pe om la împăcarea cu ei înşişi, cu aproapele şi cu creatorul a toate. Aici e pacea. Pace tuturor. Pace cu nemiluita dar trebuie să o vrei, să o primeşti, căci este pentru toţi. Nu sunt discriminaţi nici cei care din motivele lor, mai mult sau mai puţin binecuvântate, vin ultimii. Pentru cei ce cred în Judecata cea de pe urmă este esenţială o împăcare din timp pentru a putea fi desăvârşită.

În mijlocul pădurii Cărbunari/Blaj aşteaptă în deplina linişte părintele pustnic, fratele Jean Baptist, un localnic al globului pământesc, cu adevărat un misionar luminat. Vă poate vorbi despre o lume mai bună, despre veşnicie şi căile ei de dobândire, despre împăcarea cu proximitatea, cu oamenii şi cu Dumnezeu.