Atingere şi sărutare lină tocmesc pământul dinjos de unirea Târnavelor, locul în care neuitarea naturală, instinctuală, face să se întoarcă negreşit raţele sălbatice ca la o insulă consacrată lor. Bancuri de peşti cât palma, puiet, şi mai mari, se unduiesc fusiformi până la mal, căutând în apa limpede hrană cu o gură mereu flămândă, în timp ce mulţime de rândunele zboară razant curgerii adesea trântindu-şi pieptul şi pântecele cu picioruţele clipocind în apa călduţă, scurte secvenţe ale zborului, vieţii… Şi apa pare verde de la multa culoare ce urcă mult spre cer, în plopi şi salcâmi şi coboară în plângăreţele sălcii până pe pământ şi în apă, pe ambele laturi de-a tot lungul curgerii armonioase.
Îşi spun multe felurite păsărele, în graiul de ele ştiut, într-o aparenţă liniştitoare, de calm. Dar ce zbucium în unele toate când le pleacă neamul în căutarea hranei de toate zilele. Nebăgat în seamă este trecut zborul lor, până la momentul când se intersectează cu interesele omului. Primăvara, ciorile, spre disperarea ţăranilor, cată după minunea germenelui de porumb proaspăt încolţit, abia iţit din pământ sau încă nerăsărit, râcăind după el şi ajutându-se de ciocu-i măestru, acelaşi cu care păgubeşte pe gospodari şi din recolta de nuci în vremea coacerii lor. Le prinde în cioc, cu care încearcă a le sparge iar când nu reuşeşte le lasă a cădea slobod din înaltul zborului încercând astfel, de multe ori reuşind, spargerea lor, alte ori, ne mai găsindu-le, se miră omul de unde le răsar puieţi de nuci prin grădini. La fel se prăsesc gustoasele piersici, preferând viile, armonios aromatizând, când uneori graurii lasă din cioc ispita trecută a piersicei pentru tentaţia unor ciorchini îmbietori de struguri, delicatese specifice zonei Târnavelor cele cu renumite şi întinse podgorii, precum din nici o gospodărie nu lipseşte cultura viţei de vie, urcătoare, umbroasă peste curţi, sau în grădini, legată pe pari sau pe sârmă, înfăţoşându-se la soare.
Aştept, în zori zorilor de zi, ca vacile, cu zecile, uneori strângându-se sute, să treacă buna postate ce o au de parcurs prin apă până pe celălalt mal al Târnavelor unde este păşunea, unde le aşteaptă ciurdarul şi... tot restul zilei, până pe-nserat. Vacile nu grăbesc. De ce ar grăbi? La apă şi la mâncare bună sunt în elementul lor cel mai fericit, precum mă bucur însumi, fără de grabă de liniştea survenită în afară de sălbăticia luptei cu cronometrul care are loc undeva cu puţin mai colea, rămasă în spate odată cu satul şi oamenii săi...
– Băăă, dă bă vacile din drum să pot trèce bă…!!! îmi strigase unul dintr-o maşină închisă la culoare, ca stăpânul ei la minte, care din cauza răbdării pierdute se pierde cu firea condus fiind de sumedenia nervilor. Ce calme sunt vacile! Nu mă prind cu gura. Ce rost are? Postmodernul uman îşi ia toate libertăţile încât poţi fi lesne călcat în picioare cu vorba, cu gestul, cu fapta mârşavă chiar. Sunt oameni tot mai mulţi care trec pe lângă flori sau pomi minunat înfloriţi la fel de insensibili, parcă i-a orbit Dumnezeu în momentul când şi-au luat o porţie mult prea mare de grabă, ca şi pe lângă semeni ai lor care au nevoie de înţelegerea aproapelui, tot mai greu de aflat....
Ce a fost mai întâi: oul sau găina? Lămuritu-s-a? Ne doare şi nu ne doare... Altu-i baiul la noi... Vom zice noi aici, vaca dintotdeauna, aproape aceiaşi, sau omul zborurilor cosmice, mult prea tehnic, lesne uitător al doicii sale? La alte civilizaţii o vacă, vaca, este venerată ca ceva sacru, pe când la noi vaca sau masculul ei curăţit între picioarele dindărăpt, boul, folosite în asociere persoanei, femeie sau bărbat, este perceput ca ceva înjositor, animalic, ca de ultima speţă deşi, precum oaia şi capra, animalele ne îmbracă, ne dau de băut şi de mâncare. Dar ia zi-i unuia berbecule, boule sau femeii zi-i oaie, sau capră, ori vacă de vezi le place? Omul este om, sau ar trebui să fie, dar adeseori, grăbit cum e, manifestă un comportament chiar subanimalic…
De dincolo de apă, ferite de slăcii, de către cătunul de case, se aud voci în frumoasa dimineaţă de sfârşit de iulie, fără a se putea vedea glăsuitorii; un bărbat, întâlnindu-se cu o femeie:
– Tu hăi, Mărioară, tare o mai mâncat-o chelea pe a ta fată de s-o şi măritat, aşè tinără!
– Şi tu, băi Niculaie...dacă acu io vint vremea! Ce te baji? Ne putem noi băga? Că doar nici io nu m-am fost măritat mai bătrână! Tăt tinără am fost şi io când m-o luat a mieu…
– Să nu te superi pe mine, d-apăi şi pe tine ştiu că te-o mâncat rău de tăt de n-ai mai putut sta. Are cu cin sămăna rè de muscă, Mărie, fată-ta.
– Acuma şi tu, dacă o găst pe cine îi place, treaba ei, însamnă că o scarchină bine şi-i tihneşte.
– I-or place, că n-o dat şi de altu, şi l-o luat de bun pe care-o chicat să şie… Nu ştie de altu... Dacă nu să grăghe poate ave de ales, da aşe… bun îi care-i.
– Noa bine, Niculaie, las că de s-o place mere… Iaca, cum o trecut şi la noi, că dacă ne-am avut bine, nici n-am băgat de samă altele… fata are op-sprăzece ai… cât să mai şi stat, că-i fată; fetele oricât să mărită mai iute ca ficiorii…
– Să-i şie haznă Măriuţă, că doa io n-am treabă, şi ţîie săţ şie de bine, tu cochilă, am zâs şi io numa-şe c-am auzât pin sat că s-o dus di la alor Creaţa lu Măriuţa şa lu Nelu din Luncă… dapă io n-am treabă… treaba lor, că doa fiecare-i cu a lui, n-am io treabă de altu că şi de popa câte nu s-aud dapăi să şie tăte cu sămânţă ar şi pre de tăt… lumea voroghe, că doar nu-i poţ astupa gura.
– D-apăi cine să ie după gura lumii; toace-ntruna
– Bine că ş-o găsât ficior de pe aproape, bucerzan, că-i numa-ici, ce-i Bucerdea ce-i Crăciunelu, numa numele l-i de despărţâre că alfel îs legate deolaltă, şi Hula, că-i o ţâră de suit pănă ajunji la iei, dară iei să pot scoborâ mintenaş că-s şi mai tineri, şi bine le şede să-ş cate pe-a lor...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu