luni, 19 mai 2008

ARTA CONFRAŢILOR: Ilinca Natanael ( Victorita Dutu)








(www.ilincanatanael.wordpress.com)


REGELE BOLNAV

I
A fost o data un rege tanar care traia singur pe o
stanca, intr-un castel din vechime, facut din mosii si
stramosii lui, izolat de lume si de ochii oamenilor
care ar fi putut sa ii pangareasca imaginea, viata si
trainicia.
Avea imparatia lui asa de mare, pana la marginile
pamantului, si a incercat din toate puterile lui sa
faca binele si acesta sa fie prezent in viata
oamenilor pe care el ii stapanea si avea grija de ei,
insa a vazut ca rautatile erau la fel de mari sau
erau la fel de inspaimnatatoare cu cat se straduia el
sa fie mai bun si sa ii invete pe oameni sa fie
cinstiti, corecti, puternici si drepti.
Rautatile si prostitutia zilnica in care traiau
oamenii ajunsesera sa il dezguste si sa il
dezamageasca asa de mult, incat de suparare ajunsese
pe jumatate nebun si ca sa se protejeze pe el insusi,
se hotara sa traiasca singur si retras de lume.
Vazuse prea multe rautati si voia sa fie cat mai
departe de ele.
Se simtea extraordinar de bine, in aceasta singuratate
care il proteja. In castelul lui admira in fiecare
dimineata lumina soarelui, care ii inclazea ochii,
privirile, fruntea , corpul, mainile , bratele, si se
ruga lui Dumnezeu si ii multumea ca duce o viata asa
de frumoasa, asa de cuminte, asa de linistita pentru
sufletul lui si pentru nervii lui.
Noaptea se uita la stele si asculta cantecul
privighetorilor, si al pasarillor de noapte din
padure, care ii dadeau concertul linistitor si plin de
viata.Cand erau furtuni si trasnete, admira lumina
aceea asa de puternica care taie cerul si intunericul
cu atata putere si se gandea ca asa trebuie sa fie si
mintea omeneasca, asemenei puterii si luminii unui
trasnet care lumineaza si aduce ploaia intelegerii
peste acest ocean de intuneric al degradarii si
prostiei omenesti. De multe ori isi zicea ca in
intunericul acesetei lumi pline de rautatae , cel care
gandeste si face, si pune in lucrare binele e ca
fulgerul care produce atata lumina pentru o perioada
asa de scurta de timp, dupa care intunericul devine
din nou stapan, insa ce s-ar face lumea asta fara
trasnetele si fulgerele oamenilor care creeaza si
imping lumea si umanitatea sa merga inainte. Nu ar
mai fi cu putinta ploaia daca daca fulgerele si
tunetele nu ar fi.
De la un timp, cu cat era mai bolnav de lume si mai
singur din cauza ei, a observat cum in fiecare
dimineata se auzea o muzica teribila, parca era
venita din cer si de pretutindeni si se desfata in
aceasta beatitudine, care picura direct in inima, in
suflet si il curata de toate aceaste mizerii care le
stransese in el si acuma se scurgeau in permanenta pe
la picioarele lui, ramanad curat si eliberat ca o
lacrima. Desi statea intr-o asa de mare izolare,
simtea de fiecare data cand ceva rau se intampla in
regatul sau, el nu mai voia sa stie, insa tot nu
reusea sa se despreinda de aceasta rautate,de aceste
stari, avea anumite perceptii ale lui care ii faceau
rau. Se simtea bolnav de atata prostie si nu stia cum
sa se vindece, credea ca daca sta singur si izolat de
tot ceea ce este mai rau si mai urat in aceasta lume,
poate sa se faca sanatos.
In fiecare dimineata cand se trezea si auzea aceasta
muzica simtea cum se vindeca putin cate putin, parca
se vindeca de lume si de toate urateniile ei. Cu cat
trecea timpul, cu atat era mai apropiat de acea muzica
si se simtea legat de ea. Dar in acelasi timp devenea
sanatos, se purifica, nervii lui nu mai erau asa de
incordati, sufletul lui nu mai era asa de apasat, de
impovarat. Nu se scula dimineata decat ca sa auda
aceasta muzica si sa simta cum se faca sanatos pe
zi ce trece. Ii placea mai ales aceast sentiment pe
care i-l dadea muzica aceasta, de a fi si de a veni de
preturtindeni, parca era coborata din cer.
La inceput cand venise pe aceasta stanca sa traiasca
in izolare, desi era asa de tanar, parca era o fiinta
batrana, care nu mai poate sa scape de moartea care il
astepta ireversibil, asa devreme si repede, parca se
retrasese aici ca sa moara singur si nu ca sa
traiasca. Tineretea lui nu mai avea nici un sesn si
nici o valaore si nici o putere, se simtea cu sufletul
asa de batran de parca tot ceea ce vedea si traia erau
deja din trecut iar el era sortit sa traiasca undeva
in viitor, undeva departe de timp, undeva intr-un alt
loc in universul aceasta asa de mic pentru el. Se
simtea asa de batran si de bolnav incat nici universul
cu toata frumusetea lui nu mai putea sa mai faca
altceva decat sa il stranga, sa il nimiceasca, si sa
il reduca la un punct si apoi la neexistenta. Voia sa
stea aici ca sa se vindece de aceste trairi, de aceste
neputinte ale sufletului, de aceste perceptii.
Muzica aceasta ii reda tineretea si vigoarea lui de
alta data care il facuse atat de puternic, de vestit,
de bun, de laudat, de iubit de oamnei, dar si urat si
dispretuit de cei care nu puteau sa traiasca decat
prin rautatile pe care le faceau zilnic.Ajunsese sa
imparateasca atatea sate, atatea orase , atatea tari,
parca tot pamantul ajunsese sa fie la picioarele
lui, pentru ca el asa era la inceput, cel mai puternc
om, dar rautatile lumii si ale oamenilor il facusera
sa devina tot mai mic, si mai slab, si mai bicisnic,
si mai neputincios, il facusera aproape nebun.
Muzica era in timpul zilei , dimineata, iar in timpul
noptii se auzea, dar mai incet si de putine ori, era
altfel noaptea acea muzica, noaptea era ca un cantec
de jale si de durere, de eliberare, iar ziua era una
de putere, de forta, de biruita, de lupta. Muzica de
noapte il facea melancolic si il adormea, iar muzica
din timpul zilei ii dadea aripi sa zboare si sa lupte,
sa se faca sanatos si puternic, sa nu mai fie bonav de
singuratate si de rautatile acestei lumi, care il
faceau sa stea departe de frumusetea lui Dumnezeu.
Dupa un timp el se vindecase fara sa stie si simtea
nevoia sa nu mai stea intr-un loc, ii venea asa cate
un dor de duca, sa colinde si sa plece in alte
imperii, in alte tinuturi, in alte imparatii, nu voia
sa se intoarca acasa la el, voia sa colinde, insa nu
putea sa paraseasca muzica lui, dragoastea lui,
aceasta stare de armonie si de sanatate ,si de bine pe
care o dobandise, simtea ca el nu mai putea sa mai
traiassca fara muzica asta care il facea puternic, il
readucea la starea lui de inceput de glorie, de
intrecere cu el insusi si cu idealurile lui pe care le
purtase in el atata amar de vreme si luptase sa le
duca la indeplinire. De acea nu voia sa plece sa se
lipseasca de ea, credea ca daca nu o sa mai asculte
aceasta muzica se va face la loc bolnav, daca va pleca
de aici acest loc se va strica el se va rataci si nu o
sa mai poata sa se intoarca nicodata aici, pentru ca
era in varful unei stinci, se straduise din greu sa
ajunga in locul acesta rupt din rai, asa credea el ca
poate sa fie raiul.
Intr-o zi i-a venit un gand ciudata si puternic, care
tuna in el ca un fulger inspaimanatator de care se
minuna, un gand, un indemn puternic, un dor, ca sa
vada de unde vine muzica, cine o canta, cine este cel
care interpreteaza muzica asta si o da universului
intreg, cine este cel asa de frumos care compune o
muzica asa de frumoaa.,, voia sa stie cine o canta,
pentru ca era ceva cu totul si cu totul unic. Nu stia
cum sa faca sa afle, pentru ca avea nevoie de multa
putere sa ca umble. El acuma era perfect sanatos,
gandul aceasta, ca ar putea sa afle cine e cel care
canta ii dadea putere, ii dadea speranta de viata,
avea in inima lui dorinta ca sa-l rasplateasca pe cel
care ii daduse linistea si viata , pentru ca el era
convins ca muzica asta il facuse complet sanatos. Daca
el nu ar fi auzit in fiecare dimineata si in fiecare
nopate muzica asta, nu si-ar fi revenit, ar fi murit,
asa credea el si asta era si in realitate. Muzica asta
il facuse puternic si il salvase de la nebunie.
Avea in el aceasta dorinta teribila ca sa mearga si sa
vada cine e cel care canta, care este interpretul si
cine este fiinta aceea asa de minunata, de specila, de
dumnezeiasca, de ii daduse sanatatea pentru ca el
atunci cand venise aici, in padure, pe stanca asta, in
castelul acesta, era pe jumatate nebun de durerile si
de suferintele lumii. Iar acuma devenise complet
sanatos, complet vindecat, era cel tanar , mai tanar
si mai puternic decat asa cum venise.
Puterea in el crestea si simtea cum nu mai poate sa
ramana, sa stea aici, in stanca asta izolat, si
departe de cel care cantase si il facuse atat de
fericit. Numai ca nu stia cum sa faca si atunci se
gandi si gasi solutia.
O sa ma ghidez numai si numai dupa muzica, o sa ma
indrept numai incotro va canta muzica, daca ma
ratacesc o sa ma intorc. Dar daca voi avea drumuri
fara o iesire, ce o sa ma fac, daca o sa intalnesc
tinuturi asa de prapastioase incat nu o sa gasesc
iesirea, ce se va intampa cu mine, daca nu reusesc sa
ajung. Nu se poate, o sa fac tot ce imi sta in putinta
ca sa biruiesc, o sa gasesc solutia la momnetul
potrivit, pentru ca muzica aceea o sa ma faca si mai
puternic, iar eu acuma sunt complet sanatos si
vindecat de orice fel de moleseala si de slabiciune."
Asa ca in urmatoarea dimineata cand muzica se auzea
din nou nici nu mai astepta mult si porni la drum dupa
sunetul aceal divin care mergea si se auzea de
pretutindeni.

II
Ei, si incepura cautarile. Nu mai stia ce sa faca de
fericire pentru aceasta cautare si pentru aceasta
calatorie, pentru ca cel mai frumos acum era ca putea
sa mearga, ii parea rau de castelul acesta insingurat
pe care l-a parasit dar era hotarat ca dupa ce il va
rasplati pe cel care l-a vindecat, sa se intoarca aici
pentru a se odihni din cauza calatoriei. Se va duce in
impartia lui si va da cel mai mare ospat si il va
incununa cu daruri pe cel care a avut o asemnea putere
asupra lui de l-a vindecat si l-a redat celorlati,
atata de frumos. Era asa de fericit ca aproape ii
venea sa zboare, sa fuga, sa cante el insusi, alaturi
de cel care canta o asemenea muzica de il inveselea
asa de tare si ii dadea putere, si-i dadea aripi sa
zboare.
Cautarea acaeasta si calatoria aceasta il facea cu
adevarat fericit si il facea sa se simta in al noualea
cer. Nu se lua decat dupa acel cantec, unde il auzea
mai tare, in acel loc se indrepta. De multe ori
pistele erau false pentru ca acest cantec se auzea de
pretutindeni si de aceea ii venea greu sa se ia dupa
el. Trebuia sa se concentreze sa vada si sa auda din
ce parte se aude cel mai tare si apoi sa se indrepte
spre sensul cantecului cu mai mare intensitate. Plus
ca erau ceasuri in care sunetul muzicii nu se auzea si
atunci trebuia sa stea in loc nu mai putea sa mearga
mai departe pentru ca nu stia incotro sa o apuce.
Atunci statea in loc si dormea, visa, se obisnuise asa
de mult cu acel cantec, ca-i devenise indispensabil ca
aerul. Atunci cand nu mai putea sa-l auda, se aseza cu
spatele la pamant si cu fata la cer si singur incerca
sa cante si sa repete, sa imite cantecul care ramanea
asa de mult in inima lui care i-o cumprisese de un dor
pe care nu stia sa si-l explice si de care ii era asa
de teama. Privea cerul si ar fi vrut sa zboare,
asemeni unei pasari, tot mai inalt si sa simta, si sa
traiasca acea libertate a oricarei stari lipsite de
orice determinare. Plangea linistit, lasa sa ii curga
lacrimile usor in pamantul care-l primea si in felul
acesta se elibera. Dupa ce plangea, de multe ori
observa ca incepea sa se auda cantecul, dar asta nu de
fiecare data. Plimbarea lui era ca o lunga suferinta
dar si a ca o lupta prin care se elibera de ea. Nu mai
avea rabdare, simtrea cum trebuie sa ajunga repede
acolo la cel care canta, simtea ca acel cineva are
mare nevoie de el, asa cum si el are o asa de mare
nevoie de muzica lui, asta il cutremura. Isi zicea:"
dar daca cel care canta are o mare nevoie de mine, asa
cum si eu am avut si am o asa mare nevoie de el,
trebuie sa ajung acolo neaparat, of, si nu pot sa merg
decat daca incepe sa cante, pentru ca altfel nu am
nici un fel de reper.
Daca ar fi sa o pornesc asa de unul singur, si poarte
ca merg pe drumul drept".
Si chiar a inceput sa mearga si a mers, numai ca nu
se mai auzea nimic si a trebuit sa se intoarca la
locul de unde ramasese si abia atunci observase cum
incepe cantecul din nou sa apara si sa se faca auzit
in inima lui. Atunci, incepu din nou sa mearga si voia
sa fuga, sa mearga mai repede. I se parea ca pierde
timp, un dor nestiut ii cuprinsese sufletul pentru ca
simtea ca ar putea descoperi ceva cu totul si cu totul
unic in viata lui si in existenta lui. Merse asa inca
o perioada buna de timp si mai scurta din drumul pe
care il avea de parcurs, pentru ca nu stia cat avea de
mers si unde trebia sa ajunga si nici cat de lung ii
era drmul, pentru ca mergea in necunoscut.


III.
Muzica tacu si el trebui sa se operasca din mers si
din cautat .Se odihni pentru ca nu mai putea de
oboseala si de dezamagire pentru ca el se astepta ca o
sa ajunga foarte repede la cel care canta si in felul
acesta va putea sa ii multumeasca. Dar nimic, drumul
parca se lungea devenea tot mai obositor iar muzica
aceea se tot indeparta de el si nu stia incotro sa
mearga sau se sa indrepte pentru ca mereu avea aceeasi
senzatie ca vine de pretutindeni si nu de undeva
anume. Numai bine nu termina de gandit aceste
framantari ca se si trezi auzind din nou cantecul
acela. Bucuros ca o poate cauta din nou, o porni la
drum, avu asa o senzatie ca nu era timpul pentru
aceasta muzica, pentru ca de obicei la ora aceea nu
canta, niciodata la acest ceas muzica nu a auzit-o si
plus ca tot cautand observa ca nu mai avea acel dor ca
sa il gaseascape cel care o canta si parca nu era la
fel cu cea pe care o auzise si se vindecase, dar pare
sa nu bage de seama aceste senzatii si o porni mai
departe sa caute sursa si locul acelei muzici
binefacatore pentru el si pentru inima lui. Ajunse
intr-un tinut de unde nu mai putea sa iasa, in care
toate erau la fel, in care isi pierdu toate reperele,
un tinut ciudat in care nu mai stia de e noapte sau
zi, intuneric sau lumina, daca mergea la rasarit sau
la apus. Incerca sa se intoarca, dar pierdu definitiv
orice drum de intoarcere si orice reper. Ba mai mult,
cand voi sa se intoarca vazu cum se afunda cu piorul
in acele mlastini inselatoare acoperite de iarba si
nu mai putea sa mai mearga mai departe, de parca totul
ar fi fost pentru el sortit sa il omoare. Se afunda
tot mai mult in mlastina aceea si nu mai putea sa
iasa. Disperarea il cuprinse si nu mai stia ce sa faca
ca sa prinda putere sa se salveze pentru ca avedea cum
mlastina aceea il cuprinde tot mau mult si el nu mai
are nicio sanasa sa se scape. Gasi ca prin minune o
creaga de copac de care se agata in disperarea lui si
cu eforturi supraomenesti incerca sa iasa de acolo si
pana la urma reusi.Din mlastina aceea scapa dar nu mai
stia cum sa mearga mai departe. Isi dadu seama ca auzi
o muzica inselatoare de ajunse sa se rataceasca in
felul acesta dar nu avu ce face trebui sa orbecaiasca
cateva zile pana sa gaseasca drumul de intoarcere.
Ajunse ca din intamplare chiar in locul de unde
plecase si atunci auzi asa ca din departare muzica cea
adevarata acare era muzica inimii lui si a dragostei
lui. A salvarii lui. Ar fi vrut sa mearga mai departe,
sa ajunga la cel care canta pentru ca dorul in el
crestea asa de tare si nu-i dadea pace pana ce nu s-ar
fi sculat si ar fi inaintat . Insa era prea oboist,
prea suparat pe el, ca putuse sa se rataceasta in
felul acesta, atata de sptupid si de rusinos.Trebuia
sa se odihneasca pentru ca altfel ar fi murit din
cauza efortului. Dormind asa, auzi dintr-o data doua
muzici la fel care se suprapuneau una peste alta. Una
era cea adevarta care il vindecase si cealalta era ca
un fel de imitatie a primeia si care il dusese la
ratacire si aproape de moarte. Statu foarte mult sa le
asculte pe amandoua ca sa poate sa faca deosebirea
dintre cea buna si cea care era nebuna. Si se intreba,
oare cine incearca sa imite muzica asta ? Oare nu-si
da seama ca face un lucru rau cantand asa. Insa el nu
stia ca acea muzica care se suprapunea era ecoul
primeia care se intorcea la cel care canta pe o alta
cale si asta il ducea la ratacire pe imparat. Cand
toate se limpezira in mintea lui si cand muzica aceea
divina se auzea de una singura o porni la drum din nou
cu forte proaspete si cu o si mai mare incredere in el
insusi.

IV
Merse condus de muzica lui pana ce ajunse in fata unui
zid de netrecut. Cand se uita in sus nu mai putea sa
vada decat cerul, asa era de inalta stanca aceea din
piatra pe care in mod normal ar fi trebuit sa o
depaseasca. Se duse in stanga o bucata de vreme,
gandindu-se ca poate exista o cale de a ocoli acea
stanca, dar vazu ca daca se indeparteaza pierde acel
sunet atat de frumos si nu mai are nici o calauza care
sa ii arate drumul. Fu nevoit sa se intoarca din drum
si sa ajunga din nou acolo de unde plecase pentru ca
acolo era locul unde se auzea cel mai tare muzica lui.
Merse si in partea stanga o bucata buna de zi si aici
pati la fel si a trebuit sa se intoarca. Asa ca se
vazu nevoit sa escaladeze acel munte de piatra asa de
abrupt pentru ca numai in felul acesta putea sa se
indrepte si sa fie tot mai aproape de muzica lui.
Urcusul acesta era aproape imposibil de facut si
trebuia sa se odihneasca pentru ca efectiv il lasau
puterile. Se temea si se intreba, ce o sa faca atunci
cand nu o sa mai auda muzica, daca este pe un drum
gresit. Daca o sa se faca noapte si el nu o sa mai
vada ce face. Trebui sa se opreasca de nenumarate ori
ca sa se odihneasca. Insa a observat un lucru tare
ciudat, ca atunci cand se oprea muzica tacea. Daca el
se chinuia sa escaladeze muntele, muzica era tot mai
tare si mai mare ca o dorinta care crestea in el si
care ii dadea puterea sa urce si sa mearga mai departe
orice ar fi. Muzica aceea era in el insusi in primul
rand pana sa fie in afara lui. Si daca se oprea, se
opera zi muzica, si parca nu mai avea tarie sa mai
mearga, parca i se sfarsea vlaga si puterea in el. Ca
sa faca inca un pas pe muntele acela asemenea
alpinistilor care escaladeaza cele mai mari si mai
periculoase inaltimi trebuia sa se chinuie groaznic.
Asa trebuia sa faca si el si nu trebuia sa se lase
invins, nu trebuia sa renunte . Pentru ca acest drum
devenise pentru el o chestiune de viata si de moarte .
I se parea ca daca nu se duce sa vada ce se intampla
cu muzica aceea si de unde vine si cine o canta, viata
lui nu mai avea nici un sens, pentru ca muzica aceea
era esentiala pentru el, era muzica vietii lui, care
il facuse sanatos si il scapase de la nebunie si
moarte. Era un fel de ambitie barbateasca pentru
propriul lui orgoliu si pentru propria lui putere
launtrica, ca sa duca pana la capat acest drum inceput
de el. Nu avea rabdare nici sa se odihneasca prea mult
timp pentru ca i se parea ca acolo sus va trebui sa
gaseasca pana la urma tot ceea ce el cauta. Asta voia
sa afle si cu forte noi trebuia sa urce, sa se duca,
sa mearga mai departe orice ar fi si orice s-ar fi
intamplat. Trebuia sa izbandeasca, trebuia sa faca
asta, nu avea voie sa renunte sau sa dea inapoi. Cale
de intoarcere nu mai era pentru el. Cu cat inainta
spre varful muntelui cu atata se apropia si mai mult
de muzica lui asa de draga si care ii dadea putere.
Observa ca aici nu mai era nici seara, nici noapte,
nici dimineata ci era o permanenta zi, asa ca nu mai
stia cate zile a mers sau a stat, nu mai avea nici o
notiune a timpului, pentru ca aici timp parca nu mai
era. Dupa chinuri indelungate ajunse cu ajutorul lui
Dumnezeu pana in varful acelui munte care era undeva
in afara aceastei lumii si in afara acestiu timp pe
care noi il triam, Asa i se parea lui ca este. Acolo
sus departe de aceasta lume tocmai in varf, dadu peste
un castel plin cu gradini inflorite cu pomi, era o
gura de rai dar nimeni, absolut nimeni nu traia in
acea gradina, parea sa fie pustie, numai flori,
copaci, si ierburi si stanci de piatra, nici tipenie
de pasarea nu zbura pe acolo si nici tipenie de om.
Cand calca in interiorul castelului muzica aceea tacu.
Si el se simti nedumerit, nu stia incotro sa mai
mearga pentru ca nu mai era ghidat de nimic. Si pentru
ca tot nu avea ce sa faca cu acest interval de timp
incepu sa cerceteze gradina aceea tot mai mult ca sa
se familiarizeze cu acel loc si cu acea priveliste.
Numai cordoare de copaci seculari care te infiorau cu
acea maretie a inaltimilor, dar si cu acele radacini
care veneau parca de undeva din inima pamantului.
Castelul era asa de ciudat ca totul era sapat in
stanca, in piatra, parca era unul din cele mai
indepatate timpuri, sapat de niste uriasi.Si peste tot
numai flori, numai flori care faceau ca toata aceasta
gradina sa fie cel mai frumos loc de pe pamant.
Deodata simti cum in apropierea lui se aude incet,
parca stingandu-se muzica si tresari. De data aceasta
muzica era asa de lina si de inceata , abia se auzea
si el se sperie si se minuna si nu stia de unde vine
si se duse mai aproape de un loc ciudat , pustiu,
acoperit cu multe radacini si care nu avea nici o
flare care sa creasca pe el. Erau niste radacini
vrajite, ciudate, demonice care erau crescute cu atata
ciuda si atata ura parca sa acopere ceva ca sa nu mai
iasa la viata. Muzica aceea in surdina parca lipsita
de viata se auzea de acolo din interior, de sub
crengile acelea asa de urate care sufocau sufletul
acela care canta acolo. El se duse repede si cu
cutitul pe care il purta permanent la el, taie tot mai
multe crengi, tot mai multe pana ce ajunse in mijloc
si acolo cad se uita, ce-i vazura ochii, era o pasare
maiastra care canta prinsa in crengile acelea care o
strangeau si o acopereau ca sa o sufoce, ca sa o
omoare. Si ea trebuia sa cante, ca in felul acela sa
poata sa se opuna crengilor care o strangeau, care o
sufocau si numai in felul acesta putea sa traiasca.
Numai in felul aceasta putea sa respire. Iar imparatul
anjunsese intr-un fel la timp, sa o salveze, pentru ca
ea nu mai putea sa reziste inca mult timp in aceasta
stare de sechestrare. Imparatului nu-i venea sa creada
ca vede asa ceva . Lua pasarea eliberata de acolo,
care era abia vie, abia de mai rasufla, pentru ca
rasuflarea ei era numai cantecul acela care o facuse
atat de vestita in toata lumea, numai ca nimnei nu
stia ca era cantecul ei de supravietuire. O duse si o
aseza pe cea mai frumoasa floare care crestea in
interiorul castelului si cand o puse acolo sa o admire
pentru ca imparatul simtea cum nu se va mai putea
lipsi niciodata de pasarea aceasta minunata care ii
salvase viata si mintea de la nebunie, pasarea aceea
se tranforma intr-o printesa de o frumusete si
inteligenta, cum nu mai vazuse el niciodata, era
frumusetea asemanatoare imparatului, pentru ca
printesa aceasta semana perfect cu regele acesta tanar
si puternic.
O vraja ciudata o facuse, o tranformase pe acea
printesa in pasarea care era tinuta strans in cregile
acelea urate, care cu timpul devenisera cea mai
infricosata inchisoare pentru ea, si numai asa putea
sa supravietuiasca si sa se opuna acelor crengi care o
strangeau. Insa ea nu stia ca acel cantec al ei se
auzea pana la marginile pamantului. Nu stia ca acel
cantec al ei facuse sanatosi miloane si milioane de
oamnei, nu stia ca prin melodiile ei de supravietuire,
cu cat se lupta mai mult sa nu fie sufocata de crengi
cu atata cantecul ei era mai puternic si mai viu si
mai eliberator pentru altii nu numai pentru ea insasi.
Nu stia ca milioane de oameni devenisera sanatosi la
minte si la trup din cauza aceastiu cantec al ei. Dar
numai unul singur se dovedi vrednic sa duca aceasta
cautare pana la capat, sa afle cine este cea care
canta asa si sa vina sa o salveze. Acesta era
imparatul nebun de iubire, de singuratate, de lume de
viate, de existenta, care o lua de mireasa si de
sotie si condusera impreuna pana in ziua de astazi
acea impararie in care toti oamneii sunt fericiti si
nu mai exista nici un rau pe pamant.
Ei traira fericiti vesnic in imparatia binelui, a
drepatatii si a vietii eterne.


Ilinca Natanael( victorita dutu)


1. prima incercare-muzica falsa
2. a doua incercare -mlastina care il inghite
3. a treia incercare este urcusul pe stanca aceea cea
mai inalta unde gaseste pasarea inconjurata de
crengile acelea care o sufocau si ea trebuia sa cante
ca sa se salvaze, numai cantand putea sa se opuna
acelor radacini carnivore care o sufocau si o omorau.
Cantecul ei este unul al supravietuirii si al luptei
pentru o gura de aer, de viata, de putere. Cand regele
o elibereaza din acele crengi ea devine printesa
vietii lui, regina si imparateasa imperiului, femeia
care o cautase atata timp ca sa-I fie sotie si mireasa
si regina a lumii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu