luni, 12 mai 2008

MĂRTURII DESPRE ISUS CRISTOS



UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

MĂRTURII DESPRE ISUS CRISTOS

SEMINAR

COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DRD.

MARIN-VICTOR LUPU

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN I, TEOLOGIE PASTORALĂ


BLAJ, 2006

INTRODUCERE

Prezenta lucrare de seminar la disciplina istoria filozofiei, elaborată pentru semestrul II al anului I de studii teologice, specializarea teologie pastorală, este un comentariu al secţiunii a XII- a intitulată Mărturii despre Isus Cristos, al operei Cugetări, avându-l ca autor pe Blaise Pascal[1]. Prin mărturie, în accepţiunea explicativă a dicţionarului român de specialitate, se mai înţeleg cu aceleaşi sensuri, o declaraţie, depoziţie, mărturisire, un fapt care serveşte la confirmarea unui adevăr; dovadă; probă[2]. Toate acestea despre Domnul nostru Isus Cristos în cele ce urmează.

1. LUMINA ADEVĂRULUI ŞI BUCURIA CUNOAŞTERII

Pentru Pascal, momentul hotărâtor, acela al iluminării interioare, al aflării aşadar al certitudinii căutate, nu putea fi împlinit într-o conversiune, decât printr-o manifestare a bucuriei aflate, şi deci printr-o rupere de lume şi o apropiere de Biserică. Umilinţa a luat locul orgoliului, o supunere în umilinţă.

În mijlocul tuturor ocupaţiilor lui care erau mari, şi înconjurat de toate lucrurile care puteau contribui spre a-l face să iubească lumea, şi de care cu drept cuvânt îl puteai crede foarte legat, el se simţea dintr-o dată chemat să părăsească toate acestea din cauza aversiunii extreme pe care o încerca faţă de nebuniile şi de distracţiile lumii cât şi din pricina reproşului neîncetat pe care i-l făcea conştiinţa sa, încât era desprins de toate, aşa cum nu fusese niciodată...; pe de altă parte, se găsea însă atât de părăsit de Dumnezeu, încât nu simţea nici o chemare din partea aceasta; spunea că se îndrepta totuşi într-acolo cu toată puterea sa , dar simţea prea bine că raţiunea şi propriul său spirit îl îndemnau spre ceea ce el ştia că este mai bun, şi nu pornirea unui îndemn al lui Dumnezeu.

În noaptea de 23 Noiembrie 1654, după o frământată perioadă în care Pascal aşteptase credinţa, el atinsese această lumină şi lăsase mărturie în paginile scrise ale Memorialului, zguduirea pe care i-o însemnase dobândirea ei. Atinse credinţa, urmând un drum de umilinţă tot mai mare, de supunere şi de dispreţ faţă de el însuşi, mărturisind neîncetat dorinţa de a fi nimicit în stima şi memoria oamenilor.

La moartea lui Pascal, în manuscrisul care fusese găsit în căptuşeala hainei sale şi care purta data de 23 Noiembrie 1654, zi a Sfântului Clement, de la ceasurile zece şi jumătate ale serii până la douăsprezece şi jumătate povestea cele întâmplate. Ca un foc orbitor, scria gânditorul, i se înfăţişase Dumnezeu şi cuvântul cel dintâi al documentului era Foc. Dar acest Dumnezeu este al lui Abraham şi al lui Isac şi al lui Iacob, nu al filozofilor şi al savanţilor. Şi strigătul de bucurie izbucneşte; este bucuria de a fi atins certitudinea: Certitude. Certitude. Sentiment. Joie, Paix ! (fr.) Cuvintele, înseamnă în succesiunea lor, treptele care l-au dus de la cunoaştere la iubire; de la certitudinea că Dumnezeu există – dobândită însă nu prin raţionament, ci prin graţie – el a ajuns la bucuria acestei cunoaşteri şi deci la pacea pe care aceasta i-o poate da. Bucuria se repetă în rândurile următoare, când Pascal scrie: Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie; dar se strecoară în strigătul acestei găsiri teama de a nu fi părăsit de Dumnezeu; şi atunci îşi spune că îi va putea rămâne credincios aproape numai pe căile pe care le învaţă Evanghelia, şi care sunt ale renunţării totale şi dulci.

În acea noapte de Noiembrie fusese orbit de lumina adevărului, certitudinea dobândită atunci fiind temelia a tot ceea ce va gândi de aici înainte.

2. MĂRTURII DESPRE ISUS CRISTOS

În temeiul lor (a mărturiilor despre Cristos, n.n.), Pascal respinge celelalte religii. El spune că prin mărturii găseşte răspuns la toate obiecţiile, şi că e drept ca un Dumnezeu atât de curat să nu se dezvăluie decât celor cu inima curată. De aceea iubeşte Pascal această religie găsindu-i destulă autoritate prin divina ei morală; descoperind în ea chiar mai mult.

Din vremuri imemoriale, un popor trăieşte şi acum, mai vechi decât oricare alt popor; el prevestind în permanenţă oamenilor că trăiesc într-un păcat universal, dar că va veni un Mântuitor, un întreg popor îl prevesteşte, un popor întreg i se închină după venirea lui: şi nu e un singur om cel ce o spune, ci o infinitate de oameni, un popor întreg profetizând de patru mii de ani. Cărţile lor risipite au rezistat până la noi. Cu cât sunt examinate mai mult, cu atât se găsesc în ele adevăruri mai profunde, şi în ceea ce a precedat şi în ceea ce a urmat. Există un Eliberator al nostru, care a fost prevestit de patru mii de ani, şi prin harul său aşteptăm moartea în pace, în speranţa de a ne uni în veşnicie cu el şi primim cu bucurie tot binele pe care ni-l dă, dar şi relele pe care n-i le dă, tot pentru binele nostru, învăţându-ne să suferim prin exemplul său.

Profeţiile, purtând anumite semne care aveau toate să se împlinească la venirea lui Mesia, toate s-au împlinit în acelaşi timp. Trebuia ca a patra monarhie să fie instaurată când cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel se vor fi împlinit, iar sceptrul să iasă atunci din Iuda şi totul să se împlinească fără nici o greutate. Căci atunci a sosit Mesia, şi Isus Cristos a venit tot atunci, cel care-şi spunea Mesia şi totul se înţelege cu uşurinţă, ca un semn al adevărului profeţiilor.

Profeţii au prezis, n-au propovăduit. Sfinţii apoi au propovăduit, dar n-au prezis; Isus Cristos prezice şi propovăduieşte. Isus Cristos, pe care-l cuprind cele două Testamente, cel vechi prin aşteptare, cel nou ca pe un Model, iar amândouă ca pe un centru comun al lor. Cele mai vechi cărţi din lume sunt cărţile lui Moise şi ale lui Iov, unul evreu, celălalt păgân, dar amândoi îl privesc pe Isus Cristos ca pe centrul lor comun, ca pe un scop al lor.

Cuvântul Galileea pe care mulţimea evreilor îl pronunţă ca din întâmplare, acuzându-l pe Isus Cristos în faţa lui Pilat, ar fi dat ocazia lui Pilat de a-l trimite pe Isus Cristos la Irod; s-ar fi pierdut astfel o taină, pentru că el trebuia judecat de evrei şi de păgâni. Întâmplare, în aparenţă, dar de fapt o împlinire a misterului. Nu există Mântuitor pentru păgâni, pentru că nu-şi pun nici o speranţă în el. Nu există Mântuitor pentru evrei din pricină că-şi pun zadarnic speranţa în el. Nu există Mântuitor decât pentru creştini.

În timpul lui Mesia, poporul se divizează. Spiritualii îl urmează pe Mesia, ceilalţi vor rămâne să-i fie martori.

Dacă acest lucru a fost clar prezis evreilor, ei de ce n-au crezut, şi cum de n-au fost exterminaţi, opunându-se unui lucru atât de evident? În primul rând, totul a fost prezis până şi faptul că nu vor crede în nişte lucruri atât de evidente şi că nu vor fi exterminaţi. Nimic nu e mai demn de slava lui Mesia căci profeţilor nu le era de ajuns numai să existe: mai era nevoie ca ei să fie feriţi de orice bănuială. Dacă evreii ar fi fost toţi convertiţi de Isus Cristos n-am fi avut decât martori suspecţi, iar dacă ar fi fost exterminaţi nu i-am fi avut deloc. Ce spun profeţii lui Isus Cristos? Că acesta va fi Dumnezeu? Nu, ci că există un Dumnezeu cu adevărat ascuns; că va fi necunoscut, că nu vor crede deloc că el este acesta: că va fi piatra de poticnire de care se vor lovi toţi etc. Dar, se va spune, există multe lucruri neclare. Dacă ele n-ar fi fost, cum ne-am fi poticnit de Isus Cristos, acesta fiind doar unul din scopurile profeţilor.

Moise ne învaţă mai întâi despre Trinitate, despre păcatul originar, despre Mesia. David, marea mărturie: rege bun, iertător, suflet frumos, spirit puternic: profetizează şi minunea se împlineşte; ceea ce este fără sfârşit. El putea spune, dacă ar fi fost un vanitos, că el era Mesia, căci profeţiile lui sunt mai clare decât cele ale lui Isus Cristos. Iar Sfântul Ioan la fel.

Irod a crezut în Mesia. El luase sceptrul lui Iuda, dar nu era iudeu. Cum ar fi putut el să fie Mesia, pentru că în ceea ce privea sceptrul, acesta trebuia să se afle la Iuda, iar la venirea lui sceptrul îi fusese luat lui Iuda. Ca să-i facă să nu vadă, văzând, şi să nu audă, auzind, nimic nu putea fi mai bine pus la cale.

Timpul primei veniri a fost prevestit; al celei de-a doua nu este, pentru că primul trebuia ţinut ascuns; timpul celei de-a doua veniri trebuia să fie atât de strălucitor şi evident că duşmanii săi chiar ar fi trebuit să-l recunoască; dar n-a venit decât pe ascuns, pentru a nu fi recunoscut decât de cei care studiaseră Scripturile... Dumnezeu, pentru a-l face pe Mesia cunoscut celor buni şi de nerecunoscut celor răi, l-a prevestit în acest fel; dacă felul venirii lui Mesia ar fi fost prezis clar, n-ar fi existat lucruri neclare nici chiar pentru cei răi. Dacă timpul prezis ar fi fost neclar, el ar fi fost de neînţeles chiar şi pentru cei buni; bunătatea inimii nu i-ar fi ajutat să înţeleagă, de aceea timpul a fost prezis clar; numai felul cum va veni a fost prezis în simboluri. Prin acest mijloc, cei răi luând bunurile promise drept bunuri materiale, se rătăciră, în ciuda unui timp clar prezis, dar cei buni nu s-au rătăcit, căci înţelegerea bunurilor promise depinde de inima care numeşte „bine”ceea ce-i place ei. Înţelegerea timpului promis nu depinde de inimă. Şi astfel pervestirea clară a timpului şi nedesluşită în privinţa bunurilor nu i-a decepţionat decât pe cei răi. Era necesar ca evreii şi creştinii să fie răi. Evreii îl resping, dar nu toţi: sfinţii îl primesc; şi nu cei aplecaţi spre lucrurile lumeşti. Dar, departe de a-i întuneca gloria, acesta a fost ultimul act care a încununat-o. Motivul pe care îl invocă şi singurul, de altfel, care se afla în scrierile lor , în Talmud, şi în învăţătura rabinilor, este că Isus Cristos n-a supus noroadele cu arma în mână. Isus Cristos a fost ucis, spun ei; a fost înfrânt; nu i-a convertit pe păgâni prin forţa sa; nu le-a adus trofeele lor; nu le-a dat bogăţii. Este evident că doar viaţa lui i-a împiedicat să-l primească, şi tocmai prin acest refuz, ei sunt acei martori ireproşabili, şi chiar mai mult, ei sunt cei care împlinesc profeţiile. Prin faptul că acest popor nu l-a primit s-a împlinit următoarea minune: profeţiile sunt singurele minuni durabile care se pot face, dar sunt adesea supuse contrazicerilor. Evreii, ucigându-l ca să nu-l preamărească ca pe Mesia, au adeverit ultimul semn că el era chiar Mesia, şi continuând să nu-l recunoască, au devenit martorii ireproşabili, împlinind profeţiile (Isaia, 60;Psalmul 70). Ce puteau face evreii, duşmanii lui? Dacă-l primeau, îl adevereau prin chiar primirea lor, căci ei erau cei care-l aşteptau pe Mesia, dacă l-au respins, l-au adeverit chiar prin refuzul lor de a-l recunoaşte. Evreii, încercând să afle dacă el este Dumnezeu, au dovedit că era om. Bisericii i-a venit la fel de greu să demonstreze că Isus Cristos era om împotriva celor care-l negau pe cât îi venea de greu să demonstreze că el era Dumnezeu; iar evidenţele erau atât de clare.

Izvoarele contradicţiilor. – Un Dumnezeu umilit până la moartea lui pe cruce, un Mesia triumfător al morţii prin moarte. Două naturi în Isus Cristos, două veniri, două stări ale naturii omului.

Simboluri. – Mântuitor, tată, jertfitor, ostie, hrană, rege, înţelept, legislator, necăjit, sărac, dând naştere unui popor pe care trebuia să-l conducă şi să-l hrănească şi să-l statornicească în pământurile lui...

Isus Cristos. Oficii. – El singur trebuia să dea naştere unui mare popor ales, sfânt şi cultivat; să-l conducă, să-l hrănească; să-l aşeze într-un loc de tihnă şi sfinţenie; să-l facă sfânt pentru Dumnezeu; ei templu să-i fie lui Dumnezeu, să-i împace cu Dumnezeu, să-i salveze de mânia lui Dumnezeu, să-i elibereze de jugul păcatului care-l stăpâneşte vizibil pe om; să dea legi acestui popor, să scrie aceste legi în inima lui; să se ofere lui Dumnezeu pentru ei, să se sacrifice pentru ei, să fie ostie neprihănită şi el însuşi jertfitorul, trebuind să se ofere pe el însuşi, trupul şi sângele lui, pentru a fi , cu toate acestea, pâinea şi vinul lui Dumnezeu...

Din tot ceea ce există pe pământ, el nu se împărtăşeşte decât din chinuri şi nu din plăceri; Isus îşi iubeşte aproapele, dar caritatea lui nu se mărgineşte doar la atât, el o oferă şi duşmanilor, şi apoi celor ai lui Dumnezeu. Isus Cristos simbolizat prin Iosif: odorul tatălui său, trimis de el să-şi vadă fraţii, inocent vândut de fraţii săi pe douăzeci de dinari şi prin acest fapt devenit stăpânul şi salvatorul lor şi al străinilor şi salvatorul lumii: deci planul lor de a-l ucide, de a-l vinde, de a se lepăda de el nu era fără rost. În închisoare, Iosif, inocent, inocent între doi criminali; Isus Cristos pe cruce între doi hoţi. El prezice salvarea pentru unul şi moarte pentru celălalt, având aceleaşi mărturii. Isus Cristos îi salvează pe aleşi şi-i condamnă pe cei de care se leapădă pentru aceleaşi crime. Iosif nu face decât să prezică: Isus chiar împlineşte. Iosif cere celui care se va salva să-şi aducă aminte de el când va fi pe culmile gloriei; cel pe care-l salvează Isus Cristos îi cere să-şi aducă aminte de el când se va fi urcat în regatul său.

Convertirea păgânilor nu este posibilă decât prin harul lui Mesia. Evreii au luptat împotriva lor foarte mult timp fără succes: tot ceea ce a spus Solomon şi profeţii a fost inutil. Înţelepţii ca Platon sau Socrate nu i-au putut convinge.

După ce mulţi oameni i-au ieşit în întâmpinare, a sosit şi Isus Cristos zicând: „Iată-mă şi iată timpul. Ceea ce profeţii au spus că trebuie să se întâmple de-a lungul timpurilor, apostolii mei vor împlini. Evreii vor fi respinşi, Ierusalimul curând distrus, iar păgânii îl vor cunoaşte pe Dumnezeu. Apostolii mei le vor împlini după ce voi îl veţi fi ucis pe moştenitorul viei.” Şi apostolii au spus evreilor: „Veţi fi blestemaţi”, iar păgânilor: „Îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu.” Şi acest lucru s-a împlinit atunci. Isus Cristos a venit să-i orbească pe cei care vedeau clar şi să dea lumină orbilor; să vindece bolnavii şi să-i lase să moară pe cei sănătoşi; să cheme la căinţă şi să îndreptăţească păcătoşii, iar pe cei drepţi să-i lase în păcatele lor; să-i îmbogăţească pe săraci şi să-i sărăcească pe bogaţi.

Sfinţenie. Toate popoarele trăiau în necredinţă şi desfrânare, întreg pământul se umple de caritate, prinţii îşi vor părăsi onorurile, fiicele vor suferi martiriul. De unde vine această forţă? Sosise Mesia; acestea erau rezultatul şi semnele venirii sale. Isus Cristos pentru toţi. Moise pentru un singur popor. Lui Isus Cristos îi revine misiunea de a fi universal; Biserica nu oferă jertfa decât pentru credincioşi; Isus Cristos a oferit jertfa crucii pentru toţi. El n-a condamnat niciodată fără să asculte.

Simbolurile totalităţii răscumpărării, care precum soarele îl luminează pe toţi nu semnifică decât o totalitate; aşa cum simbolurile excluderii, cum ar fi cele ale evreilor aleşi prin excluderea păgânilor, marchează excluderea.

„Isus Cristos mântuitorul tuturor.” – Da, căci el s-a oferit ca om care răscumpără pe toţi cei care vin spre el. Cei care mor pe drum, e nefericirea lor, dar în ceea ce-l priveşte, el a oferit mântuirea tuturor. Acest exemplu e bun pentru cazul în care cel care răscumpără şi cel care se împotriveşte morţii sunt doi, dar nu în Isus Cristos care este şi unul şi celălalt. Nu, căci Isus Cristos, în calitatea lui de Mântuitor, nu este poate stăpânul tuturor şi astfel, în măsura în care suntem în stăpânirea lui, el este Mântuitorul tuturor. Când se spune că Isus Cristos n-a murit pentru toţi, abuzăm de un viciu al oamenilor care-şi aplică necontenit această excepţie favorizând disperarea; în loc să-i întoarcem spre speranţă, căci aşa s-ar acomoda unor virtuţi interioare prin obişnuinţe exterioare.

Victoria asupra morţii. La ce-i foloseşte omului să câştige o lume dacă-şi pierde sufletul? Cine vrea să-şi păstreze sufletul şi-l va pierde.

Isus Cristos va spune oamenilor că nu au alţi duşmani decât pe ei înşişi, adică patimile lor care-i îndepărtează de Dumnezeu, care vine tocmai pentru a le anula şi a dărui harul , făcând din ei toţi o Biserică sfântă în care va aduna evrei şi păgâni, distrugând idolii unora şi superstiţiile ceorlalţi. Dar toţi oamenii s-au împotrivit nu numai dintr-o firească potrivnicie a desfrânării, dar pe deasupra toţi regii pământului s-au unit pentru a distruge această religie abia născută aşa cum fusese prevestit. Tot ceea ce era mărire pe pământ s-a unit, învăţaţi, înţelepţi, regi. Unii scriu, alţii condamnă, alţii ucid. Şi totuşi, în ciuda acestor potrivnici, oameni simpli, lipsiţi de forţa de a se opune acestor puteri, îi supun chiar pe toţi aceşti regi curăţând pământul de idolatrie. Şi totul s-a împlinit prin forţa celui care o prevestise.

Isus Cristos a refuzat mărturia demonilor, a celor fără chemare; s-a bizuit doar pe mărturia lui Dumnezeu şi a Sfântului Ioan Botezătorul. Isus Cristos este de contemplat în toate Persoanele şi în noi înşine: Isus Cristos ca tată întru Tatăl său, Isus Cristos ca frate întru fraţii săi, Isus Cristos ca sărac întru săraci, Isus Cristos ca bogat întru bogaţi, Isus Cristos, învăţat şi preot întru preoţi, Isus Cristos suveran şi prinţ. Căci este prin slava lui tot ceea ce e mai măreţ, fiind Dumnezeu şi prin viaţa sa muritoare tot ceea ce e mai slab şi mai demn de dispreţ. Tocmai de aceea a primit această condiţie nefericită, pentru a putea fi în toate persoanele şi model pentru orice stare.

Isus Cristos ignorat (După cum socoteşte lumea ignorarea), într-o asemenea măsură încât istoricii, nescriind decât despre importantele evenimente ale statului, abia dacă l-au băgat în seamă. Nici Josephus, nici Tacitus, nici alţi istorici n-au vorbit despre Isus Cristos. Departe de a fi un argument potrivnic, el pledează în favoarea lui. E sigur că Isus Cristos a existat şi că religia sa a făcut multă vâlvă, iar oamenii aceştia auziseră vorbindu-se despre el şi este vizibil că au ţinut totul ascuns cu un anume scop; se poate ca ei să fi consemnat şi cuvintele lor să fi fost şterse sau schimbate. Cum Isus Cristos a rămas necunoscut printre oameni, aşa şi adevărul lui a rămas, pentru minţile comune, fără nici o deosebire pe dinafară. Cum ar fi Euharistia faţă de pâinea obişnuită.

Falsa justiţie a lui Pilat l-a făcut pe Isus să sufere: căci îl biciuie în numele falsei sale justiţii şi apoi îl ucide. Ar fi trebuit să-l ucidă dintru început. Aşa şi cu drepţii cei mincinoşi; fac lucruri bune sau rele ca să placă lumii şi să se arate că nu sunt cu totul de partea lui Isus Cristos, căci le este ruşine cu el. Şi până la urmă, ispitiţi şi prinşi de împrejurări îl ucid.

Care dintre oameni a avut vreodată mai multă strălucire? Întregul popor evreu l-a prevestit înainte de venirea lui. Păgânii i s-au închinat după ce a venit. Cele două popoare, păgân şi evreu, îl privesc ca pe un centru al lor. Şi totuşi care om s-a bucurat vreodată mai puţin de această strălucire? Din treizeci şi trei de ani, el trăieşte treizeci fără să apară. Trei ani trece drept un impostor; preoţii şi principii îl neagă, prietenii şi semenii îl dispreţuiesc. În sfârşit, moare trădat de unul de ai săi, renegat de altul şi părăsit de toţi. Ce parte are el de această strălucire? Niciodată vreun om n-a avut atâta strălucire, niciodată vreun om n-a îndurat atâta ruşine. Toată strălucirea lui nu ne-a folosit decât nouă pentru a ne ajuta să-l recunoaştem: dar el din strălucirea lui nu s-a împărtăşit.

Distanţa infinită de la trup la spirit simbolizează distanţa infinit mai mare de la spirit la caritate, căci ea este supranaturală. Toată strălucirea măririlor nu are valoare pentru oamenii care sunt în căutarea spiritului. Măreţia oamenilor de spirit este invizibilă regilor, bogaţilor, căpeteniilor şi tuturor celor aplecaţi spre lucrurile lumeşti.

Măreţia înţelepciunii, care nu e nimic dacă nu vine de la Dumnezeu, este invizibilă oamenilor de lume şi oamenilor de spirit. Acestea sunt trei ordine diferite ca gen. Marile genii îşi au imperiul lor, lumina lor, măreţia lor, biruinţa lor, gloria lor şi nu au nevoie de măreţiile lumeşti cu care nu au nici o legătură. Nu cu ochii se văd acestea, ci cu spiritul.

Sfinţii îşi au imperiul lor, strălucirea lor, izbânda lor, şi nu au nevoie de măririle lumeşti, care nici nu adaugă, nici nu scad. Ei sunt văzuţi de Dumnezeu şi de îngeri, nicidecum de trupuri sau spirite curioase: Dumnezeu le este de ajuns. Arhimede, fără strălucire, ar fi demn de aceaşi veneraţie. El n-a purtat bătălii de ochii lumii, ci a oferit tuturor spiritelor invenţiile sale. Oh! Şi ce strălucire a fost el pentru spirite!

Isus Cristos, fără bunuri, fără altă activitate în afara ştiinţei sale, se afla în ordinul lui de sfinţenie. N-a descoperit nimic; n-a stăpânit: dar a fost umil, răbdător, sfânt, sfântul lui Dumnezeu, înfricoşător pentru demoni şi fără păcat. Oh! Cu ce mare alai şi cu ce slavă a venit pentru ochii inimii care-i văd înţelepciunea.

Ar fi fost inutil pentru Arhimede să facă pe prinţul în cărţile sale de geometrie, cu toate că a fost. Ar fi fost inutil Domnului nostru Isus Cristos, strălucind în regatul lui de sfinţenie, să se arate ca un rege: dar a venit cum se cuvine cu strălucirea ordinului său!

E ridicol să ne scandalizăm de familia simplă a lui Isus Cristos ca şi cum această simplitate ar fi fost de acelaşi ordin cu măreţia pentru care venise să depună mărturie. Ar fi mai bine să-i socotim măreţia în ordinea vieţii sale, a patimilor, a umbrei în care se află, a morţii lui, în alegerea apostolilor, în lepădarea lor, în tainica lui înviere şi în tot restul şi vom vedea cât e de strălucitor şi cum nu există nici un motiv să ne mirăm de simplitatea condiţiei sale care nu există în toate acestea. Dar sunt unii care nu pot admira decât măreţiile lumeşti ca şi cum cele spirituale nu ar exista; şi alţii care nu le admiră decât pe cele spirituale, ca şi cum n-ar exista o infinitate de lucruri măreţe în înţelepciune.

Trupurile , cerul, stelele, pământul cu regatele lui nu valorează nici cât cel mai neînsemnat spirit, căci acesta le cunoaşte pe toate şi pe sine, pe când trupul nu cunoaşte nimic. Toate trupurile luate la un loc şi toate spiritele luate la un loc şi tot ceea ce fac acestea nu valorează cât un dram de caritate. Aceasta este de un ordin infinit superior. Toate corpurile luate împreună n-ar reuşi să alcătuiască nici un gând: e imposibil, pentru că el ţine de un alt ordin. Toate corpurile şi spiritele laolaltă n-ar putea oferi nici un dram de adevărată caritate, lucru imposibil pentru că ea este de un cu totul alt ordin, supranatural. Sunt aşadar calitativ deosebite trei ordine, a materiei, a spiritului şi a carităţii. Cea dintâi este lumea corpurilor sau a faptelor, a cunoaşterii ştiinţifice, aşadar, care descoperă în ea necesitatea şi determinismul relaţiilor pe care le cuprinde; cealaltă este câmpul gândirii şi deci al libertăţii omului; cea din urmă, în sfârşit, este ordinea carităţii atinsă prin credinţă. În ea, omul apare în posibilităţile lui cele mai înalte; el nu mai este corp determinat, nici spirit liber şi gânditor, ci numai voinţă şi iubire; prin aceasta merită şi dobândeşte graţia care înseamnă putinţa cunoaşterii cele mai înalte, a cunoaşterii în caritate; căci ordinea acesteia este cea mai înaltă a realului.

De aceea strălucirea măririlor nu înseamnă nimic pentru cei care trăiesc numai în spirit, după cum acestora din urmă le rămâne nevăzută măreţia înţelepciunii care aparţine lui Dumnezeu şi deci ordinii carităţii; deoarece numai cei care posedă graţia pătrund în lumea carităţii şi numai în ea pot cunoaşte gloria lui Dumnezeu şi pot înţelege bunătatea pe care El o revarsă asupra lor, dându-le putinţa mântuirii. Conceperea aşadar a bunătăţii divine sau a graţiei mântuitoare acordate omului, este posibilă numai în planul unei realităţi de altă natură, în planul carităţii. Între planul spiritului de fineţe şi acela al carităţii se cuprinde aşadar întreaga dezvoltare în care lămurirea condiţiei umane şi arătarea drumului ei de salvare înseamnă trecerea spiritului cunoscător din planul omenescului în cel al divinului.

De ce Isus Cristos n-a venit în toată slava lui în loc să-şi dovedească existenţa în profeţiile anterioare? De ce a fost prevestit în simboluri?

Isus Cristos n-ar fi venit decât pentru a sanctifica, întreaga Scriptură şi toate lucrurile ar fi participat la ea şi atunci ar fi fost uşor de convins necredincioşii; dacă Isus Cristos n-ar fi venit decât pentru a orbi, tot comportamentul lui ar fi fost confuz şi n-ar mai fi avut nici un mijloc de a-i convinge pe necredincioşi. Dar cum a venit in sactificationem et in scandalum, cum spune Isaia, noi nu-i putem convinge pe necredincioşi, iar ei nu ne pot convinge pe noi, dar îi convingem chiar prin acest fapt, zicând că în puritatea lui nu există nici un punct de sprijin pentru a convinge, nici de o parte, nici de cealaltă.

Isus Cristos nu spune că el nu e din Nazaret, pentru a-i lăsa pe cei răi în orbirea lor, nici că nu este fiul lui Iosif.

Isus Cristos a spus lucruri mari atât de simplu de parcă nici nu s-ar fi gândit la ele vreodată şi totuşi atât de limpezi că se vede foarte bine că s-a gândit. Această limpezime adăugată acestei naivităţi este admirabilă.

Stilul Evangheliei este încântător în atâtea feluri şi, între altele, şi pentru că nu conţine niciodată o invectivă împotriva călăilor şi duşmanilor lui Isus Cristos; nici un istoric nu are nimic împotriva lui Iuda, a lui Pilat sau a evreilor. Dacă această modestie a istoricilor Evangheliei ar fi fost prefăcută, cum prefăcute ar fi fost alte trăsături de caracter la fel de frumoase, şi dacă s-ar fi prefăcut doar pentru a atrage atenţia şi neîndrăznind s-o evidenţieze ei înşişi, şi-ar fi descoperit prieteni care ar fi făcut aceste remarci în avantajul lor; dar cum ei au acţionat fără nici un fel de prefăcătorie, dintr-un sentiment absolut dezinteresat, n-au atras atenţia nimănui. Şi eu cred că multe lucruri de acest fel n-au fost remarcate până acum, ceea ce dovedeşte detaşarea cu care s-au abordat faptele.

Cine i-a învăţat pe evanghelişti calităţile unui suflet perfect eroic, pentru a le zugrăvi atât de desăvârşit în Isus Cristos? De ce e slab în agonia lui? Nu puteau să zugrăvească şi o moarte la fel? Ba da, căci acelaşi Sfânt Luca vorbeşte despre moartea Sfântului Ştefan, mult mai eroică decât a lui Isus Cristos. Ei deci l-au prezentat ca pe un om capabil de teamă înainte de a se supune morţii, iar mai pe urmă ca pe un om foarte puternic. Dar îl arată tulburat în clipa în care el însuşi se arată tulburat: dar când oamenii îl tulbură, atunci el se arată foarte tare.

Ipoteza unor apostoli vicleni este absurdă. S-o cercetăm în detaliu; să ni-i imaginăm pe cei doisprezece oameni adunaţi după moartea lui Isus Cristos, punând la cale un complot pentru a-l da drept înviat. Ar fi atacat prin aceasta toate puterile. Inima omului este aplecată spre uşurinţă, schimbare, promisiuni, bunuri. Dacă măcar unul dintre ei ar fi dezminţit, lăsându-se ispitit de toate acestea, sau poate chiar mai mult, supus închisorii, torturii şi morţii, ei ar fi fost cu toţii pierduţi. E un lucru care dă de gândit. Apostolii s-ar fi lăsat înşelaţi sau ne-au înşelat: sunt greu de admis asemenea lucruri, căci nu te poţi înşela luând un om drept un înviat... În timp ce Isus Cristos era alături de ei, îi sprijinea; dar, după aceea, dacă nu le-ar fi apărut, cine i-ar fi îndemnat la fapte [3] ?

3. PASCAL APOLOGET AL RELIGIEI CREŞTINE

Pascal, părăsind foarte de tânăr studiul matematicilor, al fizicii şi al celorlalte ştiinţe profane, în care făcuse un progres foarte mare, începu, în al treizecilea an al vârstei sale, să se aplice unor lucruri mai serioase şi mai înalte, şi să se consacre, atât cât îi îngăduia sănătatea, studiului Sfintei Scripturi, al Părinţilor Bisericii şi al moralei creştine [4]. Optând pentru credinţă, el se îndoieşte de atotputernicia raţiunii şi renunţă la speranţele umaniste ale demnităţii omului; cu el înregistrăm un moment de criză în progresul ideologic al unei părţi din burghezia franceză, similar, în planul istoriei generale a culturii. Dar dacă, alături de el, îl găsim pe Racine, în ale cărui tragedii aflăm aceeaşi conştiinţă tragică a existenţei, nici unul nici celălalt nu are discipoli imediaţi; Cugetările lui pascal şi Fedra lui Racine corespund unui moment de criză, după care raţiunea îşi reia drumul ei progresiv; gândirea lui Descartes, şi nu aceea a lui Pascal, va asigura continuitatea culturii franceze, şi prin ea a culturii europene, de la umanism la iluminism, de la demnitatea omului la egalitatea între oameni.

Privite ca expresia acestui moment de criză între ev mediu şi epoca modernă, între credinţă şi raţiune, Cugetările, care se nasc din opţiunea pentru cea dintâi, se ridică polemic împotriva celeilalte deşi folosesc toate mijloacele ei de argumentare şi le ilustrează admirabil; ele sunt opera unui credincios mânuind toate posibilităţile de investigaţie ale raţiunii. Cugetările nu sunt operă de misticism sau de cufundare în rugăciune; în ele, Pascal continuă a fi un om de ştiinţă şi un filozof, pe care nevoia chinuitoare a certitudinii l-a dus la credinţă. Au greşit aşadar filozofii atunci când au încercat să arate, în felul lor, fără să-şi dea seama că prin altcineva decât prin ei înşişi vor dobândi perfecţiunea, drumul acestor perfecţiuni şi a împăcării omului. Ei nu cunoscuseră încă natura lui adevărată şi nu au putut decât să-i susţină orgoliul şi concupiscenţa. Unii l-au înălţat până la Dumnezeu, şi i l-au asemuit, pe când alţii, dimpotrivă, umilindu-l, i-au descoperit nimicnicia. Au aprins astfel, în sufletul lui , rând pe rând, orgoliul şi lenea, încrederea şi deznădejdea, şi , dacă au înlăturat vanitatea cu care se privea, l-au împins însă spre durerea totalei umilinţe.

Credinţa nu îngăduie însă aceste greşeli; ea singură, iar nu filozofia, cuprinde în acest moment, pentru Pascal, tot adevărul. Ea ne arată că, în micimea în care ne găsim,putem totuşi să aflăm totuşi un drum de înălţare. Aici gândirea lui Pascal apărea strâns apropiată de jansenism prin concepţia harului divin, a graţiei. În natura complexă a omului, gânditorul arătase semnul unei superiorităţi latente, cuprinsă în conştiinţa însăţi a micimii lui; dar salvarea lui, sau actualizarea acestei superiorităţi, atârnă numai de acţiunea graţiei, deoarece suntem prin noi înşine incapabili de a cunoaşte, dacă Dumnezeu nu ne acordă graţia. De neputinţa dobândirii ei de unii dintre noi, nu trebuie să ne îndoim: în căderile nenumărate ale omului, numai graţia l-a salvat. Cu o incomparabilă elocinţă, Pascal arată din nou, în termenii figuraţi ai religiei, contradicţiile omeneşti, zugrăvind tabloul patetic al condiţiei omului în univers.

Totul în jurul lui şi în el îi arată prezenţa păcatului, a unei naturi corupte şi decăzute din desăvârşirea ei (VII,441). Dar credinţa creştină îl învaţă că , dacă totul a fost pierdut prin vina primului om, totul a fost redobândit prin jertfa unui Mântuitor. Omul se naşte potrivnic lui Dumnezeu şi potrivnic iubirii lui, şi totuşi această iubire o simte necesară. Îşi dă seama că este despărţit de Dumnezeu, dar înţelege că numai el singur, prin păcat, este cauza acestei înepărtări de El; înţelege că trebuie să ne naştem vinovaţi , sau Dumnezeu ar fi nedrept (VII, 489); în alternativa ce i se înfăţişează spre a explica tristeţea condiţiei sale, el nu poate să-şi recunoască decât sieşi păcatul, pentru că nu-L poate socoti pe Dumnezeu nedrept.

O nădejde de salvare există, dar ea nu este egală pentru toţi. Căci dacă toţi au păcătuit, Dumnezeu, care nu datorează nimănui mântuirea, îi va salva numai pe unii, pe aceia pe care El îi va alege. În conştiinţa dureroasă a micimii omului, se introduce această nouă cauză de umilinţă, născută din incertitudine şi anxietate, din speranţa salvării mereu abătută de nesiguranţă. Celor drepţi pe care îi vedem înălţându-se până la asemănarea cu Dumnezeu, glasul Lui le aminteşte că ei poartă totuşi, în ei, germenul corupţiei, şi că niciodată nu pot fi siguri şi nu trebuie să fie siguri de mântuirea lor, iar celor răi le spune că şi ei poartă în fiinţa lor putinţa de a primi graţia şi deci de a fi salvaţi (VII, 435). Teama este micşorată prin nădejde, iar speranţa încrezătoare este continuu doborâtă de îndoială. Dacă omul nu este făcut pentru Dumnezeu, de ce nu este fericit decât în Dumnezeu ? dacă omul este făcut pentru Dumnezeu, de ce este atât de potrivnic lui Dumnezeu ? (VII, 438).

Păcatul şi graţia reapar în meditaţia lui Pascal lămurind contradicţia arătată. Căci deşi nici o milă nu s-ar cuveni omului care a păcătuit, totuşi graţia îi este uneori dăruită. Prin aceasta omul se deosebeşte de toate celelalte fiinţe: el este înălţat deasupra întregii naturi şi va deveni ca asemenea lui Dumnezeu şi participând la divinitatea Lui (VII, 434). Micimea nu-i este caracteristică omului, care poate fi înălţat; căci dacă este nedemn pentru Dumnezeu de a se uni cu omul mizerabil, nu este însă nedemn de El de a-l scoate din starea de nenorocire. (VII, 510). Şi Dumnezeu îi dăruieşte omului mai întâi putinţa rugăciunii; căci rugându-se, el mărturiseşte nevoia graţiei prin care doar poate să înfăptuiască binele pe care-l vede impunându-i-se spre realizare. Prin rugăciune, graţia suficientă – spre a folosi termeni consacraţi, deşi nu în acord strict cu gândirea lui Pascal – devine graţie eficace.

Dar nu toţi oamenii au putinţa de a se ruga: Pentru a-şi păstra preeminenţa, scrie Pascal, Dumnezeu dă rugăciunea cui îi place (VII, 513); a te putea ruga înseamnă a fi aşadar un ales, aşa cum va fi un ales cel care va avea graţia. Căci aceasta nu îi este dată omului prin legea faptelor sale, sau pentru ele, ci ca un dar al lui Dumnezeu pe care numai de la El îl poate aştepta (VII, 516 şi 517). Credinţa este un drum spre graţie, dar aceasta nu apare la capătul oricărei credinţe. Ne este dată deci această primă incertitudine, şi alături de ea, cealaltă, tot atât de grea: căci capacitatea de a săvârşi binele nu ne este dăruită pentru totdeauna, graţia putându-ne fi reluată. Închişi în această îndoită incertitudine, putând primi şi apoi pierde graţia, suntem continuu frământaţi de deznădejde şi mândrie (VII, 524).

Condiţiei umane îi revine, prin urmare, nu orgoliul sau înjosirea pe care i le-au atribuit gânditorii , ci acel orgoliu şi acea înjosire care poartă fiecare în sine germenul celeilalte simţiri. Proprie omului este mişcarea spre umilinţă care închide în sine, nu resemnarea în micime, ci voinţa de înălţare; după cum îi aparţine măreţia care nu este rod al meritului propriu, ci al graţiei, şi care înseamnă totodată conştiinţa dureroasă a unei capacităţi egale de păcat şi de micime. Singură concepţia creştină îi îngăduie însă omului această înjosire care îi lasă totuşi capacitatea de a face binele, şi care îi dă o sfinţenie ea însăşi pătrunsă de urma păcatului (VII, 525 şi 529).

Ţinta întregii gândiri a lui Pascal – apologia religiei creştine – acum se justifică. Dintre toate religiile, creştinismul este singura adecvată condiţiei umane, întrucât numai el o lămureşte. În universul mut, omul este singur ca şi rătăcit în acest colţ al universului (XI, 693), fără a şti cine l-a pus aici şi ce a venit să facă în aceste locuri. Mulţi dintre oameni trăiesc nestingheriţi în această neştiinţă; dar întrebarea se impune, şi în căutarea unui răspuns Cărţile sfinte arată nădejdea unui Mântuitor.

ÎNCHEIERE

Se poate vorbi cu adevărat de o familie a spiritelor pascaliene, întrucât scrisul gânditorului exprimă o anumită înţelegere a existenţei pe care o regăsim, în esenţă aceeaşi, în momente diferite ale culturii occidentului. Şi ea se vădeşte mai întâi în stilul scrisului francez care a avut, în proza lui Pascal exemplul unui clasicism impregnat de germenii romantismului.

Dacă textul adevărat şi integral al Cugetărilor ar fi fost găsit şi publicat, nu în 1842, ci în 1824, el ar fi influenţat cu siguranţă Romantismul. Mai mult decât această influenţă directă asupra unui anumit moment al istoriei literare, credem însă că scrisul lui Pascal a pătruns în adâncime şi s-a infiltrat în gândirea câtorva spirite înrudite indiferent de şcoala şi epoca de care erau legate. Pascal nu a determinat niciodată un curent sau o şcoală, mărginite în timp şi loc; spiritul lui a întâlnit însă, la intervale, spirite înrudite în care a retrăit şi care, alăturându-i-se, au constituit acea „lignée de Pascal” pe care o putem identifica atât în unele figuri care l-au precedat în timp cât şi în unele care coboară strâns din el. Dacă în antichitate îl putem apropia, nu de gînditori ca Platon sau Aristotel, ci de marii scriitori Eschil şi Euripide, care au avut viziunea tragică a existenţei, îi găsim mai târziu spirite înrudite în planurile diferite ale scrisului religios francez: într-un plan superficial îl putem apropia, privind numai forma preocupărilor religioase asemănătoare, de linia lui Chateaubriand, dar în plan de adîncime nu-i găsim puncte de apropiere autentice decît în cîteva trăsături ale scrisului religios al lui Péguy şi Jacques Rivière. Ca şi aceştia, Pascal înseamnă, în cultura franceză, într-o proporţie desigur nemăsurat mai înaltă, îmbinarea, numai aici posibilă, a unei ascuţimi şi netezimi de spirit clasic, cu sentimentul tragic şi patetic al existenţei; pe care îl socotim romantic întrucât cuprinde în el o sete de infinit şi o melancolie pe care numai acest stil de cultură îl cunoaşte. Prin această îmbinre, Cugetările sunt o operă poate unică în cultura occidentală, dar tot prin aceasta, gândirea lui Pascal a putut să pătrundă, nu numai scrisul filozofic tehnic limitat ca atare, ci, mult mai larg, întreaga cultură, în aspectele ei de poezie şi filozofie. Ca atare, Pascal poate fi privit ca fiind la originile îndepărtate ale romantismului, şi tot în acest sens el pătrunde acel spiritualism francez care ni se înfăţişează, în trăsăturile lui cele mai artistic reuşite, în paginile lui Péguy şi ale lui Jaques Rivière.

S-a scris despre actualitatea lui Pascal. Ea este într-adevăr, şi într-un fel pe care încercăm să-l subliniem, aceea a gânditorului. Într-adevăr, preocuparea conducătoare a lui Pascal nu este cunoaşterea şi nici existenţa, a lui Dumnezeu sau a lumii; meditaţia lui se strânge în jurul întrebărilor asupra locului şi rostului omului în existenţa care îl înconjoară; şi pentru că aceasta îl cuprinde şi îl absoarbe în imensitatea ei materială, i se impune problema cealaltă, a salvării omului. Din planul materiei, acesta se salvează mai întâi înălţându-se şi închizându-se în planul spiritului, al gândirii raţionale şi discursive, întrucât în această formă cunoaşte el, obişnuit, spiritul; dar din aceasta, mai departe, el trebuie să se salveze din nou, deoarece raţiunea nu poate răspunde întrebărilor lui esenţiale; şi această a doua salvare, care singură îi dă cunoaşterea adevărată a lui însuşi şi a condiţiei lui în lume, se înfăptuieşte în planul credinţei, aşadar al graţiei şi carităţii divine.

Filozofia următoare, care a revenit asupra asupra problemei condiţiei umane, a revenit oare asupra ei în acelaşi fel, adică cu aceeaşi anxietate dusă până la punctul extrem în care salvarea se arată numai în Dumnezeu? În măsura în care a făcut-o, vom putea spune că Pascal a retrăit în istoria gândirii moderne. Este totuşi greu să găsim momente de intensitate asemănătoere în punerea aceleiaşi probleme ale condiţiei omului. Putem vorbi de tulburarea lui Spinoza în paginile finale ale Eticei, dar ele au depăşit sentimentul tragic al condiţiei umane întrucât au rezolvat existenţa omului în îndreptarea ei spre iubirea intelectuală a lui Dumnezeu, posibilă şi deci mângâietoare. Putem vorbi, în succesiunea istorică, de tulburarea lui Hume, dar ea aparţine numai ordinii cunoaşterii, întrucât reduce pe om la esenţa lui de spirit gânditor, şi nu priveşte în nici un fel consecinţele momentului sceptic la care gândirea lui a ajuns, constrânsă a se opri aici. O tulburare apare la Kant, în clipa în care exprimă măreţia spiritului uman, dar este tulburarea bucuriei, şi nu a deznădejdii pascaliene; şi acelaşi avânt încrezător se întrevede în gândirea idealiştilor romantici, atunci când omul apare făuritor al lumii. Iar dacă pesimismul pătrunde adânc în gândirea lui Schopenhauer, el nu izvorăşte din axietatea vie a lui Pascal, ci dintr-o speculaţie metafizică, în care ordinea cosmicului primează, iar aceea a omenescului nu este centrală. Anxietatea este minimă chiar într-o gândire ca aceea a lui Bergson: deoarece în ea omul este creator în măsura în care participă la creativitatea elanului vital.

Saltul în credinţă, la care recurgea Pascal, şi a cărui necesitate explică tensiunea interioară şi dureroasă a acestei gândiri, nu este posibil şi nu se impune într-o gândire laică, circumscrisă în cuprinsul omenescului. Se întrevede astfel apropierea reală a gândirii lui Pascal doar de unii termeni ai existenţialismului, cuprinzând în acesta întreaga familie de spirite afine, de la Augustin la Pascal şi Leopardi, până la Kirkegard şi la contemporanii noştri; tuturor le este comună problema omului în nevoia lui de salvare adică de înfrângere a deznădejdii pe care tăcerea eternă a spaţiilor infinite o generează.

În uscăciunea, cel puţin aparentă, a raţionalismului cartezian, ce-i era contemporan, era deci nouă şi uimitoare această punere a problemei omului şi această dezvăluire a micimii lui. Putea să pară totodată neaşteptată soluţia ei ultim religioasă într-un secol care urma procesul emancipărilor de absolut. Era însă o soluţie atinsă după o îndelungată peregrinare şi căutare a spiritului, iar noutatea şi modernitatea ei consta în aceasta. Pascal se insera astfel în linia acelei familii de spirite pentru care existenţa era nelinişte şi străduinţă, iar nu înaintare geometrică şi orgolioasă spre certitudine; germenii fecunzi ai scrisului său, şi actualitatea lui, în acest sens, stau tocmai în cotiturile trudnice ale căutării lui.

Mai mult decât pentru mulţi alţi gânditori, scrisul a însemnat pentru el o lămurire cu sine, născută din frământarea unei vieţi care cunoscuse opririle succesive în ştiinţă şi în pasiunile lumii. Mai mult decât pentru ei, filozofia este, în scrisul său, structura firească în care i se dezvoltă căutarea spiritului. Ea este, întrucât se defineşte ca punere mereu nouă de probleme, consubstanţială spiritului său, care nu a găsit pacea decât atunci când a renunţat la planul omenesc şi s-a refugiat în dogmă. Filozofia apare deci drept modul de expresie singur propriu spiritului lui Pascal; şi poate spiritului omenesc prin excelenţă întrucât acesta este, adânc şi universal, spirit căutător.[5]

ABREVIERI

drd. – doctorand

fr. – limba franceză

n.n. – nota noastră

p. – pagina

pp. – paginile

pr. – preot

prof. – profesor

BIBLIOGRAFIE

· ***Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.

· Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Aion, Oradea, 2000. Text stabilit de Leon Brunschvig, ediţia a II-a, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu.

· Nina Façon, Blaise Pascal, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.

CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................2

1. LUMINA ADEVĂRULUI ŞI BUCURIA CUNOAŞTERII............2

2. MĂRTURII DESPRE ISUS CRISTOS............................................3

3. PASCAL APOLOGET AL RELIGIEI CREŞTINE......................13

ÎNCHEIERE........................................................................................16



[1] Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Aion, Oradea, 2000. Text stabilit de Leon Brunschvig, ediţia a II-a, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu.

[2] Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.

[3] Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Aion, Oradea, 2000. Text stabilit de Leon Brunschvig, ediţia a II-a, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, secţiunea a XII-a, Mărturii despre Isus Cristos,pp.361-375.

[4] Nina Façon, Blaise Pascal, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, p. 175.

[5] Nina Façon, Blaise Pascal, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pp.174-175, 230-237.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu