vineri, 23 mai 2008

PĂSTORUL CEL BUN






UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ




PĂSTORUL CEL BUN

SEMINAR


COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DRD.

ANTON RUS

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN I, TEOLOGIE PASTORALĂ

BLAJ, 2006




INTRODUCERE

Constituţia despre liturgie, Sacrosanctum Concilium, al Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea, ne spune despre păstorii sufleteşti că, aceştia se vor îngriji cu zel şi răbdare de formarea liturgică precum şi de participarea activă a credincioşilor, atât interioară cât şi exterioară, după vârsta lor, condiţia, felul de viaţă şi cultura lor religioasă, îndeplinindu-şi astfel una din principalele lor îndatoriri de împărţitori fideli ai tainelor lui Dumnezeu. Vor avea totodată grijă să-şi conducă turma nu numai prin cuvânt, ci şi prin exemplu[1]. Nu se poate spera realizarea acestui obiectiv dacă înşişi păstorii sufleteşti nu sunt ei mai întâi pătrunşi de spiritul şi puterea liturgiei şi nu devin maeştrii ai ei[2]. Aceştia trebuie să primească o formaţie adecvată şi îngrijită în vederea acestei misiuni, în institute specializate[3]. Ei trebuie să pătrundă tot mai adânc ceea ce îndeplinesc în funcţiunile sacre, să trăiască viaţa liturgică şi să o împărtăşească şi credincioşilor care le-au fost încredinţaţi[4].

CHEMAREA LA PERFECŢIUNE

Tinerilor seminarişti, perfecţiunea li se pare uşor de atins. Primul entuziasm este ca vântul pentru velatura unei corăbii. Dar mai târziu va veni experienţa calmului sau a furtunii sau a vântului împotrivă suflător. Cu toţii însă, în ciuda acestora, suntem întotdeauna chemaţi la perfecţiune ( cf. Mt 5, 48). Evanghelia este pentru toţi cu aceiaşi valabilitate. Ea ne spune: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt 5, 48). Mântuirea este deschisă tuturor celor ce doresc să-şi salveze sufletul, nu este un privilegiu rezervat unui anumit statut, laici sau persoane consacrate. Urmând calea Evangheliei, s-ar spune că urmăm o viaţă conformă cu a protagonistului ei, Domnul nostru Isus Cristos. Termenul con form putând indica doar o formă exterioară, cu toate că are şi sensul de identic, ne conduce mai degrabă la o mai eficientă şi imediată cale în Cristos, originalul şi originarul. Adevărata perfecţiune se află numai în unire cu cel care deţine suma tuturor perfecţiunilor, artizanul artizanilor, Dumnezeul puterilor cereşti.

Dar a văzut cineva pe Dumnezeu?

Da! Fiul Său, Isus Cristos , Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (Mt 16, 16) ne conduce la El; prin Acesta, Tatăl ni s-a făcut cunoscut (In 1, 18), Fiul său fiind unica poartă care ne conduce la Tatăl.(In 7, 8). Mintea şi inima trebuie să se identifice cu prototipul, căci cine nu are viaţa plină de bogăţia harurilor sale cristice nu va reuşi, cu toată voinţa, să fie o copie a Sa. Drumul urmat de gândurile Sale, acesta este de urmărit şi de reconstituit mai mult decât un itinerar al faptelor, al paşilor, spre care l-au purtat tocmai cele dintâi.

Cine caută frumuseţea, instinctual caută ceea ce este pentru el cel mai frumos, la care asociază şi binele, căutând pe Cel ce singur este bun (Mt 19, 17). Scopul vieţii este imitarea lui Dumnezeu, în măsura în care este posibil omului, spunea Platon, dar acest ţel nu este uşor de atins.

Cartea Genezei spune să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Cristos este imaginea perfectă a perfecţiunii lui Dumnezeu. Părinţii răsăriteni ai Bisericii vorbesc despre imaginea pe care omul o primeşte în timpul Botezului, acel tipar al asemănării, care se desăvârşeşte apoi prin voinţa de perfecţionare tot restul vieţii. Imaginea îşi construieşte destinul propriu. Sfântul Grigore cel Mare, spune că sfinţenia este imaginea lui Dumnezeu, care se întipăreşte în sufletul omului cu pecetea darului Sfântului Spirit, omul pământesc devenind ceresc, omul lui Dumnezeu pe pământ. Acesta are o voinţă mai puternică de a respecta legile morale, canoanele bisericeşti şi este mai ordonat şi mai prompt în rezolvarea îndatoririlor sale.

Respectarea poruncilor ne călăuzeşte către sfinţenie, astfel primim îndreptări. Să nu uităm, totuşi, că Isus era contra fariseismului, contra unei respectări doar exterioare a legilor, pe câtă vreme valorile interioare suferă în modul cel mai dureros. Omul zilelor noastre, om practic, ar trebui să-şi folosească mai mult puterile pentru a face ceva concret pentru Biserică, pentru viaţa socială, pentru drepturile omului. Azi nu mai sunt suficiente smerenia, îndelunga meditaţie, adoraţia excesivă, şi abnegaţia. Şi omului postmodern îi este la îndemână ceea ce de-a lungul timpului a fost izvor de înţelepciune, pentru omenire, Sfânta Scriptură, depinzând numai de el însuşi dacă o va primi în viaţa sa. Cuvântul Vieţii veşnice va afla cel ce cu pioşenie se apleacă asupra cărţii cărţilor, învăţătura Bisericii dintru începuturi. Cuvântul Adevărului absolut este cuprins în Biblie şi altă carte ca ea nu-i: este ca hrana care ne hrăneşte, ca soarele care ne încălzeşte, ca ochii care ne luminează, este tot ce se poate întâmpla mai bun şi mai frumos şi mai cu folos omului integral, trup şi suflet, precum şi umanităţii întregi.

Cum putem accede la această oxigenare a vieţii pământeşti, tot mai poluată, mai murdară, care altfel duce inevitabil la deloc subite morţi spirituale, este doar o stare de curăţenie generală şi descălţare la intrarea pe acest tărâm misterios şi sacru. „Actul de a se descălţa simbolizează purificarea şi asceza, care îi îngăduie sufletului să simtă Prezenţa divină. Origen (Hom. Ios. VI, 3) vede în această poruncă necesitatea de a dezlega picioarele sufletului nostru, ca să nu le mai ţină în loc nici o legătură a morţii. Întrebându-se de ce Isus Nave trebuie să se descalţe într-un ţinut aflat încă sub dominaţia răului (păgânii), Origen răspunde că Prezenţa lui Dumnezeu sfinţeşte orice loc, indiferent de calitatea lui naturală (bună sau rea)”[5].

În limbaj bisericesc (fig.) Dumnezeu este socotit Părinte, creator şi protector al oamenilor. În accepţiunile dicţionarului explicativ al limbii române, prin părinte se mai înţeleg următoarele: tata şi mama, fiecare dintre cei doi părinţi; strămoşi, străbuni; orice bărbat considerat în raport cu copii săi, tată al lor; îndrumător, călăuzitor, protector spiritual; fondator, întemeietor, iniţiator (al unei ştiinţe, al unei mişcări culturale etc.), şef al religiei creştine, întemeietor sau conducător al Bisericii creştine, sau însuşi Sfântul Părinte Papa. Şi preotul este numit Părinte, ca un conducător spiritual al unei comunităţi locale, apropiat de originea latină a cuvântului parens, parentis. Dorind a pătrunde sensurile a ceea ce înseamnă a fi spiritual, legat de părintele spiritual, vom descoperi asociat acestuia inteligenţă, deşteptăciune, agerime şi...umor; este ceva care aparţine spiritului, privitor la spirit; ideal, imaterial; sufletesc. Cel mai adesea spiritualul este aflat aparţinând religiei sau bisericii; este bisericesc, religios, înrădăcinat în spirituel-ul limbii franceze, atât de generos împodobind frumoasa limbă română[6].

Imaginea unui părinte spiritual este aceea de tată şi mamă, de contopire şi înţelegere interioară, de iniţiator şi întreţinător al focului sacru, curăţitor şi mântuitor. Un părinte spiritual nu moare niciodată, tocmai datorită acestui spirit viu al său pe care-l transmite celor în nevoi aflaţi la acest capitol în anumite momente delicate ale vieţii, care mai apoi, chiar în lipsă fizică, prezenţa lui va fi pentru totdeauna o realitate, ceea ce-l nemureşte fiind inevitabil întipărit ca un poem testamentar:

Testamentul unui părinte spiritual către discipolul său

- duhovnicului meu -


Îţi aminteşti cum vorbeam?

Iată-mă acum în faţa ta pentru a vorbi inimii tale,

aşa cum tu ai vorbit din inima ta.

Nu ai spus multe, e adevărat,

dar am auzit, dincolo de cuvinte, vocea sufletului tău.

Fii bun sfătuitor la rândul tău,

chiar dacă nu foloseşti multe cuvinte;

tu vorbeşti puţin, şi nu cu gesturi atotştiutoare,

deoarece tu nu faci gesturi pretenţioase

Învaţă cu sufletul, învaţă cu viaţa ta.

Aşteaptă până ce sufletul vorbeşte,

şi respectă cu delicateţe tăcerile sale

şi tainele sale.

Nu face mult zgomot.

Ia seama:

ceea ce îi face bine unui suflet

îi poate fi vătămător altuia;

ceea ce astăzi îi poate fi de ajutor

îi poate deveni mâine o piedică.

Dar cine îi poate zice sufletului

de ce anume are nevoie?

Cum se va putea ajuta un suflet

zidit cu prejudecăţi?

Poate nu trebuie să-i tulburi

şi nici să-i împiedici calea.

Doar să fii o făclie netulburată

în zilele sau nopţile vieţii umane.

Poate cineva are nevoie de tine. Şi tu de el.

Chiar dacă el nu trebuie şi nu vrea să-ţi arate

sufletul său în toată goliciunea sa:

are ceva sacru în el, ceva sacru.

Există realităţi care rămân

veşnic inaccesibile oricărui ochi creat,

realităţi pe care nici o făptură nu le poate viola

prin înşelăciune sau cu forţa.

Doar Dumnezeu le cunoaşte,

El, care deja locuieşte în adâncul sufletului,

dincolo de uşile tăcute.

Există puţini oameni

care pot să-i înţeleagă pe alţii.

Care pot să-i asculte pe alţii.

Trebuie să mergi la ei ca unul dintre ai lor.

Preoţii au o mare putere asupra inimii omeneşti.

Tu exişti pentru persoanele care au nevoie de tine.

Fiecare om trebuie să fie o călugăriţă milostivă

pentru cei din jurul lui.

Nu trebuie să fi doar copleşit de bunătate,

ci să dezvolţi mugurul de bunătate

care este în fiecare om.

Poate oamenilor nu li-e mai foame şi sete

de iubire şi bunătate.

Le-au uitat.

S-au prea obişnuit cu lipsa lor.

Mulţi i-au rănit, uitat, dispreţuit.

Şi acum li-i teamă

să-şi apropie pe cineva de suflet.

L-au închis şi trăiesc fără de el.

Le este frică să-l deschidă.

Şi poate nu este vina lor.

Poate, dacă am înţelege

nu doar o dată,

dacă dorinţele, aşteptările, surâsul, plânsul

altora ar fi sacre pentru noi,

poate atunci am descoperi iubirea.

Dacă eşti egoist,

oamenii care te înconjoară

simt că tu eşti departe de ei.

Tu rămâi în singurătatea ta,

chiar dacă te apleci spre frământările lor.

Astfel vor rămâne nemulţumiţi

ca nişte amăgiţi.

Poate oamenii te iubesc,

te cinstesc, se înghesuie în jurul tău.

Trebuie să ştii că se va întâmpla să-i dezamăgeşti.

Nu ai destul timp, nu ai atâta putere.

Ştiu că eşti un om care le poate zice altora:

luaţi trupul meu şi sângele meu,

hrăniţi-vă cu mine, trăiţi din mine,

vreau să fiu pentru voi mâncare şi băutură,

putere, lumină şi căldură.

Dar uneori nici oamenii nu au încredere.

Sau noi suntem obosiţi.

Nu ne putem împovăra peste puterile noastre.

Ştiu că iubirea rupe vase de alabastru.

Dar uneori al nostru nu este plin.

Lasă altora înclinaţiile lor,

felul lor de a trăi, de a vorbi şi de a tăcea.

Uneori gândesc drept.

Dumnezeu găseşte că merită să fim buni.

Deschide-te lui Dumnezeu,

deoarece El iubeşte întinderea

unde să se poată revărsa.

Când vorbeşti altuia,

lasă uneori tăcerea să intre între voi,

tăcere care, între voi,

este ca un copil care se găseşte între părinţi

şi care îi separă şi totuşi îi uneşte.

Toate cuvintele pe care ni le spunem unul altuia

sunt doar nişte picături;

ceea ce este mai mult şi ceea ce este mai bun între noi

rămâne întotdeauna nerostit.

Tu ai destăinuit ochilor mei taina inimii tale.

Altfel nu aş fi cutezat vreodată să scot o vorbă

şi cu atât mai puţin să intru în adâncul sufletului tău.

Se caută oameni care care să zică şi să dea

ceva sufletului nostru.

Chiar şi un sfânt are clipe

în care ar vrea să-şi plece capul

pe umărul altuia.

Cei care nu vroiau să recunoască,

au devenit ursuzi şi nefericiţi.

Tu ai nevoie de mine.

Te pot ajuta.

Vreau să-ţi stau aproape.

Vreau să auzim ceea ce Dumnezeu ne va spune.

Îţi mulţumesc pentru încredere.

Îţi cunosc inima;

poţi avea încredere în mine

ca într-un frate credincios.

A trecut mult timp de când ai venit la mine;

dar în sfârşit am înţeles ceea ce porţi în suflet.

Dincolo de cuvinte.

Lumina este mai rapidă decât sunetul,

decât cuvintele căutate.

Şi eu mă încred mai mult în această lumină.

Îţi pot da răspunsul pe care-l ai deja în tine.

Gândurile şi idealurile cele mai diferite,

dacă sunt sănătoase şi sfinte, duc la Dumnezeu.

Chiar dacă drumul este greu.

Se întâmplă chiar ca cineva care şi-a consacrat viaţa

iubirii şi slujirii oamenilor,

să fie tulburat de întrebarea:

Ce înseamnă cu adevărat religia, religia mea?

Şi un altul nu reuşeşte să înţeleagă cu exactitate

ce ar însemna în fond

căsătoria şi problemele ei interminabile.

Tu ştii că eu nu vreau să acopăr

sau să minimalizez lucrurile.

Chiar dacă o parte a oamenilor

nu are curajul să privească în adâncime,

ţie pot să îţi arăt totul,

până şi valoarea ta.

Dragul meu, ţi-am spus multe lucruri.

Dar nu ajunge. Va veni o zi...

Va veni timpul în care nu te vei îndoi

doar de mijloace,

ci până şi de calea ta spre Dumnezeu,

timp în care viaţa ţi se va părea mizerabilă.

Iată marea tragedie.

Atunci va trebui să speri, să lucrezi, să te rogi;

atunci când, cu puterile frânte te vei lovi de îndoieli,

atunci Dumnezeu te va lua în braţele Sale.

Din ruini în braţele lui Dumnezeu.

Când îndoiala va ameninţa să te ucidă,

tocmai atunci vei fi în apropierea vieţii.

Va trebui să te lipseşti de mine.

L-ai văzut pe Dumnezeu de aproape.

Eu trebuie să mă retrag.

Va trebui să prinzi rădăcini în noul pământ

unde Dumnezeu te va transplanta.

N-am vrut niciodată să te câştig pentru mine

şi cu atât mai puţin să te reţin.

Din prima zi am avut o singură dorinţă,

aceea de a te călăuzi spre Dumnezeu.

Te reîncredinţez Spiritului înţelepciunii Sale,

Fii disponibil lui Dumnezeu şi oamenilor.

Mergi pe calea ta, prietenul Dumnezeului meu!

Fiecare dintre noi îşi cunoaşte acum

cu certitudine steaua sa.

Între noi este doar Dumnezeu.

El este în acelaşi timp

Depărtarea şi apropierea noastră.

Te binecuvântez.

Îţi strâng mâna şi privesc în ochii tăi,

dragul meu prieten,

şi nu găsesc nici un cuvânt.

Îţi mulţumesc că mi-ai încredinţat

cele mai tainice lucruri

ale sufletului tău,

care sunt pentru mine ca un sanctuar

în care trebuie să păstrez tăcerea.

De aici încolo nu mai pot nici să cer, nici să sfătuiesc.

Doar un cuvânt de rugăciune

îmi vine acum pe buze[7].

CONCLUZIE

Problema răsplăţii, nu se pune la Dumnezeu; tot ce face pentru om este gratuit din iubire pentru cel întocmit după chip şi asemănare. Aceiaşi problemă, din perspectiva umană, îşi găseşte rezolvarea în Cartea Înţelepciunii. Folosindu-se de distincţia dintre trup şi suflet şi de doctrina nemuririi sufletului (idei specifice gândirii greceşti), autorul acesteia afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om pentru nemurire (2, 23) şi că răsplata înţelepciunii este tocmai această nemurire care asigură celui care o posedă un loc lângă Dumnezeu (6, 18-19). Ceea ce se petrece aici pe pământ nu este decât o pregătire a altei vieţi, în care drepţii vor trăi cu Domnul, iar cei răi îşi vor primi pedeapsa. Aici se manifestă misiunea nobilă a păstorului sufletesc, în această pregătire [8], urmând exigenţele chemării la perfecţiune, dobândind înţelepciunea, care ne arată întruchiparea ei în dumnezeire.

ABREVIERI

Ed. – Editura

nr. – numărul

p. – pagina

pp. – paginile

BIBLIOGRAFIE

· *** Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

· ***Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.

· *** Septuaginta, volum coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Ed. Polirom, Bucureşti-Iaşi, 2oo4.

· Anton Rus, Privirea ce răzbate. Scrisori iubitei mele, poeme, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2004.

· Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001.




[1] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000, vezi Constituţia despre liturgie, Sacrosanctum Concilium, nr. 18, p. 17.

[2] Ibidem, nr.14, pp. 16-17.

[3] Ibidem, nr. 15, p. 16.

[4] Ibidem, nr. 18, p. 17.

[5] Septuaginta, volum coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Ed. Polirom, Bucureşti-Iaşi, 2oo4, p. 38.

[6] Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.

[7] Textul face parte din volumul de poeme Privirea ce răzbate. Scrisori iubitei mele, autor Anton Rus, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2004, pp.138-143.

[8] Sescu Petru (coordonator), Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, pp. 133-136.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu