joi, 15 mai 2008

slujitorii altarelor




UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

LEVIŢI ŞI PREOŢI

COORDONATOR:

PR. PROF. CĂLIN-DANIEL PAŢULEA

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

ANUL I, TEOLOGIE PASTORALĂ

BLAJ, 2005




ABREVIERI

cap. – capitolul

cf. – conform

Cor. - Corinteni

DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române

Dt – Deuteronom

Ed. – Editura

Evr – Evrei

Ex – Exod

Ieş – Ieşire

Jdc – Judecători

Lev – Levitic

Num – Numeri

pag. – pagina

pp. – paginile

pr. – preot

Rg – Regi

Sam – Samuel


INTRODUCERE

În cadrul prezentei teme de seminar intitulată Leviţi şi preoţi, propusă a se oglindi în Cartea Vechiului Testament Numeri, capitolul 3, versetele de la 5 la 10, dorim să aruncăm o privire dincolo de simplitatea aparentă a limbajului, explicând anumiţi termeni, documentând pe alţii, astfel încât să încercăm a pătrunde esenţa comunicării, care este una de tip cu totul special, extraordinar, fiind vorba în cele şase versete în discuţie de însuşi cuvântul lui Dumnezeu adresat în mod direct fiinţei omeneşti, un dialog unisensual aici, direcţionat dinspre Creator către creaţia sa. Vorbele Domnului sunt prin excelenţă simple, în antiteza faptelor care sunt de neasemuit, ambele, vorbă şi faptă, fiind profunde şi greu de pătruns ca orice este transcendent minţilor noastre, de aceea se vrea necesară analiza pe text, pentru apropierea de bogăţia semnificaţiilor aflată în simplitatea adresării.

1. TEXTUL CERCETAT.

Originea şi originalitatea textului supus cercetării noastre nu se va pune în discuţie, el integrat fiind în cărţile canonice ale Pentateuhului, încât o modestă spaţialitate acordată unei astfel de lucrări, de mai mică amploare, precum un seminar, sau chiar o lucrare mai amplă, nu va aduce nici o cât de modestă contribuţie, în acest sens ne mai fiind nimic de zis. Citând textual din Sfânta Scriptură, versetele de cercetat, aflate în capitolul 3 a cărţii Numerilor sub titlul Slujba leviţilor, sunt următoarele:

5. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

6. „Apropie seminţia lui Levi, şi pune-o înaintea preotului Aaron, ca să fie în slujba lui.

7. Ei să aibă grijă de tot ce este dat în paza lui şi de tot ce este poruncit întregii adunări, înaintea cortului întâlnirii: să facă slujba cortului.

8. Să aibă grijă de toate uneltele cortului întâlnirii, şi de tot ce este poruncit copiilor lui Israel: ei să facă slujba cortului.

9. Să dai pe Leviţi lui Aaron şi fiilor lui; ei să-i fie lui în totul, din partea copiilor lui Israel.

10. Pe Aaron şi pe fiii lui să-i pui să păzească slujba preoţiei lor; iar străinul care se va apropia, să fie pedepsit cu moartea.”[1]

2. IDENTIFICAREA PERSONAJELOR

2.1. MOISE

Moise este cea mai complexă personalitate a Vechiului Testament. A fost proroc, legiuitor, istoric, filozof, teolog şi un mare conducător.

Era din seminţia lui Levi. Pe tatăl său îl chema Avram, iar pe mama sa Iochebad.

A trăit în timpul faraonilor Set I şi Ramses al II-lea, deci în secolul al XIII-lea î.Cr.

Când s-a născut Moise, mama sa nu l-a omorât, după cum era porunca egiptenilor, ci l-a ascuns, dându-l apoi pe apa Niluilui într-un coşuleţ, fiind urmărit de Miriam, sora lui mai mare.

După rânduirea lui Dumnezeu, Moise, care înseamnă „scos din apă”, este aflat de fiica lui Faraon şi înfiat de aceasta. Doică a fost luată chiar mama lui, ceea ce presupune că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea pentru fiu.

După 12 ani Moise este luat la curtea lui Faraon, primind cea mai înaltă educaţie diplomatică şi militară. Faraon hotărâse să-l lase ca urmaş pe tronul său. Moise însă n-a căzut în idolatrie.

Când avea 40 de ani, apărând un evreu, a omorât un egiptean şi de aceea a fugit în Madian, la preotul Ietro, care adora pe Dumnezeu. Căsătorindu-se cu Sefora, fiica acestuia, el a stat la curtea preotului şi conducătorului Ietro patruzeci de ani, ca păstor al oilor sale. În acest timp, prin răbdare, înfrânare şi contemplaţie, Moise s-a învrednicit de mari descoperiri. După ce i se arătă îngerul în flacăra rugului de pe Sinai, el este trimis să scoată pe evrei din robie. Pentru această misiune primeşte ca ajutor pe Aaron, fratele său mai mare. I s-a dat şi harul facerii de minuni, ca să fie crezut de evrei. Pentru că Faraon n-a voit să dea drumul evreilor, zece plăgi sau pedepse s-au abătut asupra Egiptului. În cele din urmă evreii sunt lăsaţi să plece spre Canaan, călătoria având să dureze 40 de ani, din cauza cârtirii şi necredinţei lor. În acest timp, Moise a făcut multe minuni. Pe muntele Sinai el a primit cele zece porunci dumnezeieşti, precum şi instrucţiunile în legătură cu facerea Cortului Sfânt.

El nu a intrat în Canaan, ci a murit pe muntele Nebo, în vârstă de 120 de ani, fiind înmormîntat în pământul Moabului. La schimbarea la faţă, printre cei prezenţi pe Tabor a fost şi Moise. El a scris Pentateuhul sau primele cinci cărţi din Biblie: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul. În limba ebraică Pentateuhul se numeşte Tora (lege).

Moise avea să prefigureze pe Mântuitorul; mana din pustie – Sfânta Împărtăşanie, iar Marea Roşie – apa Botezului. Este sărbătorit la 4 Septembrie.[2]

2.2. Aaron

Aaron este primul arhiereu al Vechiului Testament. Era din seminţia lui Levi şi a fost fratele mai mare al lui Moise. S-a născut în Egipt, pe când evreii erau în robia acestei ţări. Atunci când Dumnezeu a eliberat poporul evreu din robie, Aaron a fost cel mai apropiat părtaş al lui Moise, însoţindu-l în faţa lui Faraon şi ajutându-l să conducă poporul prin pustie timp de 40 de ani. După o chemare specială şi o rânduială revelată de Dumnezeu lui Moise, Aaron a fost sfinţit ca primul arhiereu al Legii Noi (Ieş 29; Lev 8). La această chemare se referă apostolul Pavel când vorbeşte despre slujirea preoţească, zicând: Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat ca şi Aaron (Evr 5,4).

Împreună cu fiii săi Nabad şi Abiud şi cu alţi şaptezeci dintre bătrânii lui Israel, Aaron a însoţit pe Moise a doua oară pe muntele Sinai, unde au fost date cele zece porunci dumnezeieşti. Sfânta Scriptură consemnează însă şi unele slăbiciuni ale lui Aaron, atât faţă de popor cât şi faţă de fiii săi. Cu toate aceste slăbiciuni, slujirea de arhiereu a lui Aaron a fost adeverită de Dumnezeu prin minunea înverzirii toiagului său, căci din douăsprezece toiege puse în cortul sfânt, numai cel al lui Aaron a înflorit şi a făcut migdale (Num17).

Aaron a murit pe muntele Hor, înainte de intrarea evreilor în Canaan. El rămâne una din personalităţile de seamă ale Vechiului Testament, care prefigura pe Arhiereul Iisus Hristos.[3]

2.3. Leviţii

Leviţii sunt membrii seminţiei lui Levi. Levi (însemnând inimos) este fiul lui Iacov şi al Liei. Această seminţie a fost aleasă pentru rânduiala preoţiei Vechiului Testament. Din ea făcea parte arhiereul Aaron. Ei împlineau slujiri preoţeşti inferioare, ajutau pe preoţi la aducerea jertfelor, iar alţii se ocupau cu îngrijirea Cortului Sfânt şi apoi a Templului. Au fost consacraţi acestei slujiri pentru că la muntele Sinai nici un levit nu s-a închinat la viţelul de aur, adică nu s-a întinat cu idolatria.

Leviţii nu au primit pământ de moştenire în Canaan şi trăiau din zeciuiala şi din darul primului născut de parte bărbătească. Erau rânduiţi în mai multe cete, nu plăteau impozite şi nu erau soldaţi.[4]

2.4. PREOŢII

Preot[5], în accepţiunea Dicţionarului explicativ al limbii române, este slujitorul unui cult religios, învestit cu dreptul de a oficia actele de cult; popă. Un alt înţeles, asfel prezentat aici, ar fi: cel care slujeşte un ideal, o învăţătură; apostol. Marele preot este denumit conducătorul suprem al cultului (la evrei, egipteni, etc.). Originea cuvântului preot îşi are rădăcinile în latinescul presbiterium.

2.4.1. FUNCŢIILE SACERDOTALE

În religiile antice, preoţii sunt slujitorii cultului, păstrătorii tradiţiilor sacre şi purtătorii de cuvânt ai divinităţii, în calitatea lor de prezicători. În Israel, în ciuda evoluţiei sociale şi a dezvoltării dogmatice care se remarcă de-a lungul timpului, preoţii exercită mereu două slujiri de bază, care sunt două forme de mijlocire; oficierea cultului şi slujirea Cuvântului.

Preotul este omul sanctuarului. Păzitor al chivotului în epoca antică (1Sam 1-4; 2Sam 15, 24-29), el îi primeşte pe credincioşi în casa lui Iahweh (1Sam 1) şi prezidează liturghiile în timpul sărbătorilor poporului. (Lev 23,11; 20). Actul esenţial împlinit de el este jertfa. Aici apare în plinătatea rolului său de mijlocitor: el îi înfăţişează lui Dumnezeu ofranda adusă de credincioşi, iar acestora le transmite binecuvântarea divină. Aşa este Moise la împlinirea jertfei legământului de pe Sinai (Ex 24, 4-8); aşa este Levi, capul întregii sale descendenţe (Dt 33,10). După exil, preoţii împlinesc această sarcină în fiecare zi, prin „jertfa necontenită” (Ex 29, 38-42). O dată pe an, Marele Preot apărea în postura de mijlocitor suprem, aducând jertfă, în ziua Ispăşirii, pentru iertarea tuturor greşelilor poporului (Lev 16).

În plan secundar, preotului îi revine şi împlinirea unor rituri de consacrare şi de purificare: ungerea regilor (1 Rg 1,39; 2 Rg 11,12), purificarea leproşilor(Lev, 14) sau a lăuzei (Lev 12,6).

2.4.2. ISTORICUL INSTITUŢIEI PREOŢEŞTI

Întrucât rămâne în veci, Isus are o preoţie nepieritore (Evr 7, 24). De aceea pentru a defini mijlocirea lui Cristos, scrisoarea către evrei o apropie de o funcţie care există în Vechiul Testament, ca în toate religiile învecinate: cea a preoţilor. Pentru a înţelege preoţia lui Isus, este, aşadar, important să cunoaştem cu precizie preoţia din Vechiul Testament, care a pregătit-o şi prefigurat-o.

La popoarele civilizate învecinate Israelului, mai ales în Mesopotamia şi în Egipt, funcţia preoţească era deseori asigurată de rege; acesta era asistat de un cler ierarhizat, cel mai adesea ereditar, constituind o adevărată castă. Nimic asemănător la patriarhi, unde nu există nici un templu, nici preoţi specializaţi ai Dumnezeului lui Abraham, Isaac şi Iacob. Tradiţiile din Geneză îi prezintă pe patriarhi ridicând altare în Canaan (Gn 12,7; 13,18; 26,25) şi aducând jertfe (Gn 22; 31, 54; 46,1). Ei îndeplinesc o preoţie familială, întâlnită la majoritatea popoarelor antice. Singurii preoţi care apar sunt străini: preotul-rege al Ierusalimului, Melchisedec (Gn 14, 18), şi preoţii lui Faraon (Gn 41, 45; 47, 22). Tribul lui Levi nu este deocamdată decât un trib profan, fără atribuţii sacre (Gn 34, 25-31; 49,5).

Începând cu Moise, el însuşi un levit, pare a se manifesta specializarea acestui trib în îndeplinirea funcţiilor cultuale. Relatarea arhaică din Ex 32, 25-29 exprimă caracterul esenţial al acestei preoţii: tribul lui Levi este ales şi consacrat de însuşi Dumnezeu pentru a-i sluji. Binecuvântarea dată lui Moise, spre deosebire de cea dată lui Iacob, îi atribuie sarcinile specifice preoţilor (Dt 33, 8-11). Este adevărat că acest text reflectă o situaţie ulterioară. Leviţii sunt, atunci, preoţi prin excelenţă (Jdc 17, 7-13, 18-19), ataşaţi diferitelor sanctuare din ţară. Dar, alături de preoţia levitică, se exercita în continuare preoţia familială.(Jdc 6, 18-29; 13,19; 17,5; 1Sam 7,1).[6]

Dumnezeu a făcut din Israel o naţiune sfântă. Pentru a sfinţi mereu poporul, domnul oferă poporului său preoţia. Primul mare preot a fost Aaron. Fiii lui îl ajutau. Leviţii - cei din tribul lui Levi – au fost singurii care nu s-au închinat viţelului de aur. Ei au fost aceia care au fost aleşi de Dumnezeu să-i ajute pe preoţi în slujirea de la cortul întâlnirii sau de la templul de mai târziu. Preoţii aveau următoarele îndatoriri:

· să mijlocească între Dumnezeu şi popor prin rugăciuni şi jertfe;

· să instruiască poporul în legea Domnului;

· să descopere voinţa lui Dumnezeu pentru ca poporul să o poată împlini;

· să vegheze asupra problemelor legate de căsătorie şi de disciplina familială.[7]

3. STUDIUL TEXTULUI

Capitolul 1,1 – 10,10 a cărţii Numerilor, din care face parte şi textul analizat de noi, într-o împărţire tradiţională luând în considerare etapele peregrinării prin deşert, este considerat ca pregătiri pentru plecarea de la muntele Sinai, acestui capitol urmându-i apoi drumul de la Sinai la Quadeş, unde a staţionat Israel timp de 38 de ani (cap. 10,11 – 20,21), apoi drumul de la Quadeş la Moab (cap. 20,22 – 36,13). Mesajul teologic al cărţii este grija permanentă a lui Dumnezeu pentru poporul său. De aceea are loc recensământul de la muntele Sinai. La evrei recensământul era un act religios şi putea fi efectuat numai din porunca lui Dumnezeu (1, 1-4 ). Evenimentele descrise s-au petrecut în timpul peregrinării Israelului prin deşertul peninsulei Sinai.[8]

Din textul cercetat reies exact atribuţiile preoţilor şi leviţilor: preoţii aduc sacrificiile, iar leviţii sunt ajutoarele preoţilor şi păzitorii cortului.[9]

Moise are un rol dificil în întâmplările povestite în această carte, el fiind mediator între Dumnezeu şi popor. El este profetul cererilor lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp stă în faţa Lui ca apărător tenace al poporului infidel.

Ar fi o greşeală să se afirme că Moise este autorul cărţii Numerilor (în sensul strict al cuvântului, aşa cum este înţeles de noi astăzi). Analiza istorică şi literară a textului cărţii Numerilor arată preponderenţa tradiţiilor iahvistă, elohistă şi sacerdotală. Aceasta din urmă a dat acestei cărţi forma actuală.[10]

Domnul, vorbind lui Moise, ca unui vrednic de apropiere, fixează şi alte grade ale apropierii, astfel legiferându-le: apropie seminţia lui Levi, dar şi drastica poruncă privind pe străinul care se va apropia, să fie pedepsit cu moartea. Seminţiile însoţitoare cortului întâlnirii aveau fiecare locul şi rolul lor bine precizat în acest cadru, uneori nomad, alteori seminomad, leviţii bucurându-se de anumite privilegii, decurse din apropierea lor de cele sfinte, la porunca dumnezeiască.

Din text se înţelege că Aaron avea atribuţii de pază care, din momentul rânduirii leviţilor în slujba sa, se responsabilizează în contul acestora împreună cu paza asupra a tot ceea ce este poruncit întregii adunări, precum şi însărcinarea de a face slujba cortului. Se accentuează importanţa celor de mai sus, devenite porunci dumnezeieşti prin enunţarea lor în versetul 7, prin repetiţia acestora şi enumerarea lor din nou în versetul 8, cu accent pe „grija de toate uneltele cortului întâlniri, şi de tot ce este poruncit copiilor lui Israel”, cu iarăşi impunerea voinţei divine ca, „ei să facă slujba cortului”.

Versetul 9 ne lasă să întrevedem o rânduială ereditară, leviţii fiind închinaţi lui Aaron şi descendenţilor, fiii lui, preoţia atribuită fiind în exclusivitate bărbaţilor, care sunt puşi, în versetul 10, „să păzească slujba preoţiei lor.” Ca orice purcede de la Dumnezeu, disciplina în respectarea poruncii trebuie să primeze sub sancţiunea capitală.

Prin aceste şase versete omul acelor timpuri reiese ca un privilegiat şi iubit al dumnezeirii, societatea ca una aleasă de Domnul ca loc de sălăşluire în mijocul ei. Rolul lui Dumnezeu este unul civilizator, sistematizator, continuu creativ, activ prin grăire directă, fiind un rol conducător suprem propagat prin conducătorul mijlocitor între El şi poporul ales.

CONCLUZII

Dumnezeu este fidel făgăduinţelor sale, legământului pe care l-a făcut cu aceşti bărbaţi iluştri şi credincioşi, în ciuda murmurului sau a răzvrătirii poporului, popor ales.

Destinatarii acestei cărţi sunt israeliţii din totdeauna, ca cei care cred în Dumnezeu, să evite greşelile făcute în cursul călătoriei prin deşert a părinţilor lor. De aceea Sfântul Apostol Paul spune că acestea au fost scrise spre instruirea noastră (cf. 1Cor.10,11), pentru a nu repeta greşelile poporului Domnului din Vechiul Testament.

Dumnezeu manifestă o grijă deosebită faţă de cei chemaţi să-l slujească, pe care îi luminează întru tot ceea ce au de îndeplinit pe acest traseu, cu condiţia ascultării poruncii şi a respectării Legii. În planul dumnezeiesc omul este chemat mereu la o apropiere, explicabilă numai prin iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia înfăptuită după chipul şi asemănarea Sa. Cei chemaţi să slujească lui Dumnezeu sunt numiţi de acesta în persoană, ca un Atotştiutor, de la care nu purcede nimic întâmplător, cu atât mai puţin slujitorii altarelor.


BIBLIOGRAFIE

1. ***Biblia sau Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, 1997.

2. Sorescu Vasile – Figuri , evenimente şi locuri biblice, dicţionar, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1995.

3. Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2002.

4. Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Léon-Dufor şi Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jaques Guillet, Marc-François Lacan, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001.

5. Sescu Petru, Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001.

6. Botiza Ioan Vasile, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu”, Cluj Napoca, 2002.

7. ***Septuaginta, Colegiul Noua Europă, Ed. Polirom, 2004, volum coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşnaschi, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu.



[1] Biblia sau Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, 1977, Num 3, 5-10.

[2] Sorescu Vasile – Figuri , evenimente şi locuri biblice, dicţionar, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1995, p.84.

[3] Ibidem, pag. 9

[4] Ibidem, pag. 130

[5] cf. Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p.842.

[6] Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Léon-Dufor şi Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jaques Guillet, Marc- François Lacan, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, pp. 575-581.

[7] Sescu Petru, Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001, p.52.

[8] Botiza Ioan Vasile, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu”, Cluj Napoca, 2002, pp. 102, 103.

[9] Septuaginta, Colegiul Noua Europă, Ed. Polirom, 2004, volum coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşnaschi, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, p. 433.

[10] Sescu Petru, Introducere în Sfânta Scriptură, Studii biblice I, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2002, p.55.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu