sâmbătă, 17 mai 2008

GAUDIUM ET SPES, C.V.II


UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ


CONCILIUL VATICAN II

CONSTITUŢIA PASTORALĂ

PRIVIND BISERICA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

GAUDIUM ET SPES

COORDONATOR:

LECT. UNIV. IRINEU FĂRCAŞ

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN I, TEOLOGIE PASTORALĂ

BLAJ, 2006


INTRODUCERE

Păşind înainte trebuie, mai întâi, să ne cercetăm conştiinţele şi să ne examinăm comportamentul întrebându-ne, împreună cu Prea Sfinţia Sa Petru Gherghel, Episcop de Iaşi:

„Noi, la 40 de ani, ce-am făcut cu viaţa noastră creştină în lumina acestui mare dar (n.n. Conciliul Vatican II) făcut de Duhul Sfânt Bisericii lui Cristos?” (cf. Descoperirea Conciliului al II-lea din Vatican, în Dialog teologic, nr.11/2003, Adieri peste cortină, Iaşi, Ed. Sapientia, 2003, p. 26).

Indiferent care va fi răspunsul la această dificilă întrebare, urmarea nu poate fi decât una singură: a înţelege că Dumnezeu a vorbit din nou lumii prin glasurile reunite ale Părinţilor conciliari şi nemuritorilor Suverani pontifi Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea. Doar astfel vom putea redescoperi temeiurile acelui elan misionar de care lumea întreagă, ţara noastră şi noi toţi, oameni recenţi avem atâta nevoie.[1]


1.CONCILIUL VATICAN II

1.1. SCURTĂ RETROSPECTIVĂ ISTORICO-CONCILIARĂ

În1869-1870, Papa Pius IX (1846-1878), convoacă Conciliul Vatican I, care din pricina izbucnirii războiului franco-german, şi-a suspendat lucrările înainte de termen fără să-şi fi terminat opera, aprobând doar constituţia (Pastor Aeternus) despre autoritatea jurisdicţională şi magisterială absolută a Papei proclamat primat universal „de juro divino” cu putere „nemijlocită” asupra întregii Biserici şi infailibil, nereuşind să discute şi constituţia despre episcopi care era pregătită. Conciliul Vatican I a rămas astfel neterminat.

Semnale importante trimiţând spre o înnoire teologică (neotomismul lansat în enciclica Aeterni Patris din 1879) şi spre un catolicism social (enciclica Rerum Novarum din 1894) ca şi în direcţia unei încercări de unire cu Răsăritul ortodox „separat”, au fost emise de Papa Leon XIII (1878-1903). Evoluţiile oficiale de după 1900 pe fondul întunecat al ascensiunii extremismelor şi totalitarismelor în Europa interbelică au stat sub semnul ambiguităţii. Papa Pius X (1903-1914) a condamnat „modernismul” în teologie ca relativism istoric (enciclica Pascendi, 1907). Pe Scaunul apostolic a stat apoi Pius XI (1922-1939). În acest timp s-a declanşat o veritabilă renovare a teologiei catolice prin depăşirea scolasticii învechite, întoarcerea la izvoarele credinţei: Biblia, Părinţii Bisericii şi Liturghia, şi printr-o reflecţie mai profundă asupra modernităţii şi a problemelor epocii.

A urmat epoca pontificatului lui Pius XII (1938-1958), marcată de experienţa traumatică a totalitarismelor şi a celui de-al doilea război mondial şi de speranţele de reconstrucţie ale lumii postbelice legate de democraţie, de drepturile omului, de decolonizare şi ascensiune a marxismului dar şi de împărţirea Europei şi a lumii în sfere dee influenţă şi de „războiul rece” dintre superputeri. Roma oscila între exigenţele contradictorii ale închiderii tradiţionale în imobilism defensiv şi cele ale deschiderii, schimbării şi înnoirii. Reacţia la schimbare a fost iniţial una negativă, de reafirmare, prin enciclica Mystici corporis din 1943, a Bisericii Catolice unica adevărată, iar pe Papă drept izvorul puterii episcopilor – şi de condamnare a aşa numitei „nouvelle théologie” franceze promovată de H. De Lubac, Y. Congar, J. Danielou, Th. de Chardin ş.a. ca revizionism teologic inacceptabil (enciclica Humani generis, 1950) sau de interzicere a experimentului preoţilor muncitori (în 1954). Au existat şi planuri de reluare şi finalizare a Conciliului Vatican I, atât de către Pius XI în 1922, cât şi de către Pius XII între 1948- 1951. Din motive de vârstă înaintată însă, Pius XII a decis să lase sarcina convocării şi conducerii conciliului pe seama succesorului său.

Pe 9 Octombrie 1958 moare Papa Pius XII iar în 28 Octombrie e ales în locul său Angelo Roncalli, patriarhul Veneţiei, care şi-a luat numele de Papa Ioan XXIII. Întrucât acesta era deja în vârstă de 77 de ani se credea că va fi doar un Papă de tranziţie. Spre surpriza generală însă, pe 25 Ianuarie 1959, la abia trei luni de la instalare, Ioan XXIII a anunţat în bazilica San Paolo Fuori le Mura convocarea unui conciliu ecumenic de tip special însă, având drept temă înnoirea internă (aggiornamento – o aducere la zi) a Bisericii pentru a răspunde eficient problemelor lumii contemporane, înnoire internă care să facă Biserica Catolică credibilă şi atractivă pentru creştinii separaţi de Roma chemaţi să urmărească aceste eforturi ca o pregătire şi o contribuţie la căutarea unităţii creştine. O comisie pre-pregătitoare a cerut de la 2800 de episcopi şi facultăţi de teologie să-şi exprime punctele de vedere şi dorinţele (vota) pentru conciliu; s-au primit 2150 de răspunsuri.

Episcopatul catolic era divizat: doar o minoritate compusă din episcopii din Europa Occidentală şi Orientul Apropiat se pronunţa pentru reforme prudente, majoritatea episcopilor din Italia, Spania, Irlanda, America Latină, ţările comuniste erau conservatoare, iar episcopatele din SUA, Brazilia şi ţările de misiune, erau scindate între reformişti şi conservatori. Aceştia din urmă, majoritari, doreau proclamarea unei noi dogme mariologice (Maria coredemptrix), a infailibilităţii absolute a Scripturii, a Papei ca izvor suprem al întregii jurisdicţii şi a unor delimitări critice de modernitate; practic se dorea o reeditare a Conciliului Vatican I. Pe 5 Iunie 1960 Ioan XXIII deschidea prin Supremo Dei motu pregătirea oficială a Conciliului, iar pe 14 Iulie anunţa că acesta nu va fi reluarea şi continuarea Conciliului Vatican I, ci se va intitula Conciliul Vatican II. A subliniat din nou că va fi un conciliu episcopal, dar episcopii vor fi liberi să dezbată, nu se vor aduna doar să aprobe decrete deja elaborate, dar că la el vor fi invitaţi să participe ca experţi (periti) consultanţi cei mai importanţi teologi catolici ai momentului (numărul lor se va ridica la 450), precum şi observatori din partea celorlalte Biserici creştine (ortodocşi şi protestanţi vor fi în număr de 80 şi vor fi invitaţi ca să ia cuvântul în dezbatri). Era o procedură nemaiauzită prin care conciliul devenea dacă nu unul de unire a creştinilor, deci cu adevărat ecumenic, atunci măcar unul ecumenist. Pe lângă această noutate a invitării la conciliu a unor creştini condamnaţi în trecut de Biserica catolică ca schismatici (din pricina opoziţiei Moscovei şi din solidaritate ortodoxă, nici Constantinopolul n-a trimis observatori la sesiunea I. În urma vizitei cardinalului Willebrands la Moscova, Patriarhia Rusă trimite doi reprezentanţi în ultimul moment) şi eretici, era evidenta noutate a unui conciliu pastoral care nu-şi propunea să proclame noi dogme şi condamnări ( anateme ca în trecut), ci să formuleze învăţătura de credinţă şi figura instituţională a bisericii pentru lumea de azi. Bătrânul Ioan XXIII privea nu spre trecut, ci avansa cu curaj profetic spre prezent şi viitor dorind o reformulare a identităţii catolice tradiţionale dinamică şi deschisă spre întraga lume, încrezător în puterea de înnoire a Duhului Sfânt.

Timp de doi ani cele zece comisii pregătitoare (teologică; episcopi; disciplină; sacramente; studii; ordine; învăţământ teologic; Bisericile Orientale unite cu Roma; misiune; apostolat laic; plus recent înfiinţatul Secretariat pentru Uniunea Creştinilor), au elaborat 69 de proiecte de documente (scheme) pe temele cele mai diverse, din care însă doar 12 vor intra în cele 19 texte aprobate de conciliu.

1.2. DESCHIDERE, PARTICIPARE, SUCCESIUNEA PONTIFILOR CONCILIARI

Lucrările Conciliului s-au desfăşurat în 4 sesiuni de toamnă pe parcursul a patru ani, între 1962- 1965. Deschiderea solemnă a Conciliului Vatican II a avut loc pe 11 Octombrie 1962 în bazilica San Pietro în prezenţa a 2540 de episcopi (faţă de numai 700 prezenţi la Vatican I), dintre care doar 1041 din Europa (379 din Italia), 956 din cele două Americi, iar restul din Asia şi Africa (pentru prima dată europenii nu mai dominau). Între timp sănătatea Papei Ioan XXIII s-a agravat, el murind pe 8 Iunie 1963, nu înainte de a fi promulgat enciclica socială Pacem in terris, în care pentru prima dată un pontif roman se adresa nu numai credincioşilor catolici, ci tuturor oamenilor de pretutindeni în problemele grave create de războiul rece dintre supraputeri. (criza cubaneză din 22- 25 Octombrie 1962 avusese loc chiar în primele zile de lucrări ale Conciliului). Pe 21 Iunie 1963 a fost ales Papă cardinalul de Milano, Giovanni Battista Montini, care şi-a luat numele de Paul VI (1963-1978). Acesta s-a angajat să continue mai eficient lucrările Conciliului la care a invitat ca auditori şi laici, şi a promis reforma curiei romane al cărei centralism birocratic nemulţumea întreg episcopatul.[2]

O sintagmă – pronunţată, pare-se, prima dată de Papa Paul al VI-lea – caracterizează foarte bine Conciliul: catehismul vremurilor moderne. Catehismul este o lucrare cu caracter pedagogic, care conţine esenţialul învăţăturii Bisericii. Instrument indispensabil în procesul formării şi educării credincioşilor, catehismul este, deci, o sinteză sistematică a învăţăturilor cuprinse în Tezaurul adevărurilor revelate (lat.Depositum fidei) încredinţat urmaşilor apostolilor, episcopii. Înainte de a defini ce este un Conciliu, părintele Tamaş arată că termenul conciliu provine din limba latină şi înseamnă adunare. Mai departe acelaşi autor ne spune că un conciliu ecumenic este: „Adunarea tuturor episcopilor din Biserica întreagă, împreună cu Papa şi sub autoritatea Papei, discută şi hotărăsc în mod colegial probleme care privesc credinţa şi morala, precum şi organizarea pastorală a Bisericii universale.”[3] Numai Pontiful roman are dreptul să convoace Conciliul, să-l prezideze personal sau prin alţii, să-l transfere, să-l întrerupă sau să-l dizolve, să stabilească problemele ce trebuie tratate şi normele ce trebuie observate, şi să aprobe toate decretele (cf. Codul de drept canonic, Iaşi, 1995, can. 338).

1.3. DOCUMENTE CONCILIARE

În afară de conţinutul propriu-zis al documentelor, putem face o constatare, de mare importanţă pentru o înţelegere ierarhică a învăţăturilor de la Vatican II: ele sunt de tipuri diferite (în funcţie de importanţa conţinutului). Avem de-a face cu trei tipuri de texte conciliare: 1) constituţiile; 2) decretele; şi 3) declaraţiile. Din această perspectivă, să-i zicem tipologică, care e diferită de cea cronologică, documentele Conciliului Vatican II pot fi clasificate astfel:

I. Constituţiile:

1. Constituţia despre Liturghie (Sacrosanctum concilium)

2. Constituţia dogmatică despre Biserică (Lumen gentium)

3. Constituţia dogmatică despre revelaţia divină (Dei verbum)

4. Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et spes).

II. Decretele:

5. Decret despre comunicaţiile sociale (Inter mirifica)

6. Decret despre ecumenism (Unitatis redintegratio)

7. Decret despre Bisericile Orientale Catolice (Orientalium eccleziarium)

8. Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică (Christus Dominus)

9. Decret privind reînnoirea vieţii călugăreşti (Perfectae caritatis)

10. Decret privind formaţia preoţească (Optatam totius)

11. Decret privind apostolatul laicilor (Apostolicam actuosistatem)

12. Decret privind activitatea misionară a Bisericii (Ad gentes)

13. Decret privind slujirea şi viaţa preoţească (Presbiterorum ordinis)

III. Declaraţiile (Sesiunea publică den 28 Octombrie 1965):

14. Declaraţie privind educaţia creştină (Gravissimum educationis)

15. Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine (Nostra aetate)

16. Declaraţie privind libertatea religioasă (Dignitates humanae)

Ierarhia textelor emise de Vatican II: conţinând învăţătura revelată de natură dogmatică şi morală, constituţiile ocupă primul loc, urmate de acele documente – decretele – care conţin normative pentru edificarea dreptului canonic. În fine, declaraţiile ocupă ultimul loc în această ierarhie, ele conţinând anumite perspective ale autorităţii competente a Bisericii, Magisteriul, cu privire la probleme ale lumii contemporane.


2. GAUDIUM ET SPES

Problemele fiecărui timp trebuie să găsească un răspuns în lumina Evangheliei, deoarece omul, pe care Biserica trebuie să-l servească pentru a-l conduce la mîntuire nu este o abstracţie, ci omul concret al acestui timp determinat, cu calităţile şi defectele sale. De aceea se înţelege de ce Gaudium et spes a fost prezentată ca magna carta a umanismului creştin. Omul este, aşadar, axa întregii noastre expuneri, dar omul integral, în unitatea trupului şi a sufletului, a inimii şi a conştiinţei, a minţii şi a voinţei sale.[4]

Atât Papa Ioan Paul al II-lea, cât şi Cardinalul Joseph Ratzinger, pornesc de la aceiaşi afirmaţie de principiu: inima Conciliului Vatican II este Dumnezeu însuşi. În funcţie de această viziune – să-i spunem teo-centrică – sunt ordonate toate documentele conciliare, ele implicând cu necesitate eminenţa unei abordări teologice, care trebuie să reprezinte în mod necesar fundamentul studiului învăţăturilor de la Vatican II. Cristalizată în adoraţia desfăşurată în cadrul vieţii liturgice, care la rândul ei, reprezintă substanţa intimă a Bisericii, viziunea teologică de la Vatican II se adresează lumii întregi aşa cum se vede în Constituţia Pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes. Aceasta este, deci, ordinea studierii constituţiilor promulgate la Conciliul Vatican II.

Obiectul atenţiei noastre, „a patra Constituţie arată cum slăvirea lui Dumnezeu este dusă în lume şi numai astfel devine în întregime slăvirea lui Dumnezeu”. (Conferinţa în care Cardinalul Ratzinger rostea acestea s-a desfăşurat după cuvântul de deschidere al Papei Ioan Paul al II-lea la Congresul Internaţional despre Aplicarea Orientărilor Conciliului Ecumenic Vatican II din 27 Februarie 2000. Fragmentul citat este preluat din traducerea părintelui Wilhelm Dancă publicată în Dialog teologic din Iaşi, nr. 7/2001, p. 16).

În 7 Decembrie 1965, în a zecea sesiune publică a Conciliului Vatican II a avut loc promulgarea Constituţiei Pastorale privind Biserica în lumea contemporană – Gaudium et spes cu următoarele rezultate ale votării: 2309 pentru, 75 împotrivă şi 7 voturi invalide. Tot aici se încearcă reconcilierea dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă prin declaraţia mutuală că evenimentele din 1054 şi de mai târziu sunt regretabile şi depăşite. [5]

Această Biserică nu este statică, ci se manifestă în dinamismul evoluţiei spiritului uman în lume. Astăzi s-a ajuns la o civilizaţie planetară, la urbanizare pe scară largă, la planificare generală, la pluralism ideologic, la creşterea puterii statului ca instituţie şi la realizarea de uniuni geografice sau militare, dar mai ales apar tensiuni între dimensiunea colectivă a vieţii şi subiectivismul personal, individual al omului. De aceea, Constituţia Pastorală privind Biserica în lumea contemporană – Gaudium et spes, arată că Biserica are o menire universală, de a chema la mântuire întreaga familie umană, fiind în slujba omului sub călăuzirea Spiritului Sfânt în continuarea lucrării lui Cristos.[6] Biserica îşi desfăşoară activitatea în mijlocul mutaţiilor profunde care se produc în epoca contemporană, numai Cristos, prin Biserica sa Universală, putând aduce bucuria şi speranţa întregii umanităţi.[7]

CONCLUZIE

Lucrările Conciliului Vatican II prevăd amploarea modificărilor culturale specifice sfârşitului Mileniului II şi începutului unui nou Mileniu creştin, în cadrul cărora creştinismul este chemat să-şi actualizeze mesajul mântuitor adresat întregii umanităţi. Biserica Română Unită cu Roma se află în situaţia de a-şi îndeplini menirea ţinând seama de experienţa Bisericii Catolice dar şi de tradiţiile proprii, pentru a putea deveni cu adevărat o punte de legătură între creştini în spiritul dorinţei lui Cristos ca toţi să fie una.[8]

O retrospectivă aruncată asupra evenimentelor petrecute după Conciliu ne surprinde prin rezultatele descurajatoare în ce priveşte transpunerea în realitate a recomandărilor sale. Este însă cert că o dată cu trecerea timpului remedierea situaţiei critice va întâmpina mai multe obstacole.[9] Vom spune sus şi tare că, dată fiind profunzimea şi limpezimea mesajului său vizionar, actualitatea mesajului său îşi dovedeşte viabilitatea aplicabilităţii, cu toată implacabila trecere a timpului.

În ceea ce priveşte acest seminar sperăm să fi introdus, atât cât permite spaţiul unei astfel de lucrări, în o mai bună cunoaştere a temei abordată precum reiese din titlu, astfel atingându-ne scopul propus prin modestul cuprins.

BIBLIOGRAFIE

***Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Arhiepiscopia Romano- Catolică de Bucureşti, 2000.

1. Alexandru Buzalic, Concilul Vatican II şi Biserica Română Unită cu Roma, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004.

2. Eduard Ferenţ, Escatologia creştină, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2002

3. Ioan Tamaş, Mic dicţionar creştin catolic, Iaşi, Ed. Sapienţia, 2001.

4. Ioan I. Ică jr., Conciliul Vatican II, reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare. Reflecţiile unui teolog ortodox, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004.

5. Robert Lazu, Introducere în studiul documentelor Conciliului Vatican II, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004.

6. Robert Lazu, Conciliul Vatican II: O scrisoare pierdută?, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004.

ABREVIERI

cf. – conform

dr. – doctor

Ed. – Editura

jr. – junior

Lect. univ. - Lector universitar

p. – pagina

pp. – paginile

pr. – preot

prof. – profesor



[1] Robert Lazu, Conciliul Vatican II: O scrisoare pierdută?, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004, p. 8.

[2] Ioan I. Ică jr., Conciliul Vatican II, reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare. Reflecţiile unui teolog ortodox, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004, pp.61-67.

[3] Ioan Tamaş, Mic dicţionar creştin catolic, Iaşi, Ed. Sapienţia, 2001, pp. 69-70.

[4] Pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, Escatologia creştină, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2002, p.337.

[5] Robert Lazu, Introducere în studiul documentelor Conciliului Vatican II, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004, pp. 86-105.

[6] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Arhiepiscopia Romano- Catolică de Bucureşti, 2000, Gaudium et spes, n.3.

[7] Alexandru Buzalic, Concilul Vatican II şi Biserica Română Unită cu Roma, în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004, pp.41-42.

[8] Ibidem, p.52.

[9] Vilibald Appeltauer, Viaţa economico-socială în viziunea Constituţiei pastorale Gaudium et spes, , în Robert Lazu – Alin Tat, Perspective asupra Conciliului Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecţia Intellectus Fidei, Târgu Lăpuş, 2004, pp. 29-30.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu