LITURGHIA BISERICII

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

LITURGHIA BISERICII

EXPRESIE A TEOLOGIEI DESPRE

SFÂNTA TREIME

SEMINAR

COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DRD.

PINTEA ZAHARIA

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN I, TEOLOGIE PASTORALĂ

BLAJ, 2006

INTRODUCERE

Cum se înfăptuieşte acum şi aici comuniunea noastră cu Sfânta Treime? În ce mod unitatea comunitară a lui Dumnezeu întreit poate inspira viaţa socială şi eclezială?

De la Conciliul Vatican al II-lea şi până astăzi, ecleziologia vorbeşte tot mai mult despre Biserică în termeni de koinonia, comuniune în Duhul Sfânt, prin care credincioşii devin părtaşi la harul lui Isus Cristos şi la iubirea lui Dumnezeu[1]. Astfel Biserica ştie că unitatea sa este întemeiată pe koinonia Fiului cu Tatăl în Duhul Sfânt. Iată ce spune Decretul despre ecumenism al Conciliului: „Duhul Sfânt, care locuieşte în cei care cred, care umple şi conduce înreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos, încât este principiul unităţii Bisericii. El realizează diversitatea harurilor şi slujirilor [2] , îmbogăţind cu diferite daruri Biserica lui Isus Cristos, orânduindu-i pe sfinţi pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea trupului lui Cristos ” [3]. În acelaşi decret, Conciliul adaugă:

,,Acesta este misterul sacru al unităţii Bisericii în Cristos şi prin Cristos, sub acţiunea Duhului Sfânt ce realizează diversitatea darurilor. Supremul model şi principiu al acestui mister este unitatea, în Treimea Persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt ”[4].Această uniune armonioasă se reflectă în Sfânta Liturghie a Bisericii care este expresia celebrată a teologiei despre Sfânta Treime.

Şi omului postmodern îi este la îndemână ceea ce de-a lungul timpului a fost izvor de înţelepciune pentru omenire, Sfânta Scriptură, depinzând numai de el însuşi dacă o va primi în viaţa sa. Cuvântul Vieţii veşnice va afla cel ce cu pioşenie se apleacă asupra Cărţii Cărţilor, învăţătura Bisericii dintru începuturi, fidel transmisă până la noi cei din ziua de astăzi. Cuvântul Adevărului absolut este cuprins în Biblie şi altă carte ca ea nu-i: este ca hrana care ne hrăneşte, ca soarele care ne încălzeşte, ca ochii care ne luminează, este tot ce se poate întâmpla mai bun şi mai frumos şi mai cu folos omului integral, trup şi suflet, precum şi umanităţii întregi.

1. MISTERUL BISERICII

1.1. BISERICA, SACRAMENT ÎN CRISTOS

Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, ne spune că Cristos este LUMINA NEAMURILOR; de aceea Concilul Ecumenic Vatican al II-lea, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura (Mc 16, 15), să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii. Şi întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc, ea îşi propune să arate mai limpede credincioşilor şi lumii întregi, continuând învăţătura conciliilor anterioare, natura şi misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos.

1.2. PLANUL TATĂLUI DE MÂNTUIRE UNIVERSALĂ

Părintele veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat lumea întreagă, a hotărât să ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine, iar atunci când ei au căzut, în Adam, nu i-a părăsit, ci le-a dăruit mereu ajutoare spre mântuire, în vederea lui Cristos Răscumpărătorul, „care este chipul nevăzutului Dumnezeu, întâiul născut mai înainte de toată făptura” (Col 1, 15). Pe toţi cei aleşi, Tatăl „i-a cunoscut” din veşnicie „în preştiinţa Sa şi i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie întâiul născut între mulţi fraţi” (Rom 8, 29). Iar pe cei care cred în Cristos a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în chip minunat în istoria poporului Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în „timpurile din urmă”, a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după expresia Sfinţilor Părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, „de la dreptul Abel până la ultimul ales”, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală.

1.3. MISIUNEA FIULUI

A venit, aşadar, Fiul, trimis de Tatăl care ne-a ales întru El înainte de întemeierea lumii şi ne-a predestinat spre înfiere, deoarece a vrut să adune toate în El (cf. Ef 1, 4-5. 10).

De aceea Cristos, pentru a împlini voinţa Tatălui, a pus început Împărăţiei Cerurilor pe pământ şi ne-a revelat taina Sa, iar prin ascultarea Sa a săvârşit Răscumpărarea. Biserica – Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister – creşte vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu. Acest început şi această creştere sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (cf. In 19, 34) şi sunt prevestite de cuvintele Domnului despre moartea Sa pe Cruce: „Iar Eu, când voi fi înălţat de la pământ, voi atrage pe toţi la Mine” (In 12, 32). Ori de câte ori se celebrează pe altar Jertfa Crucii, în care „Cristos, peştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor 5, 7), se împlineşte opera Răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul Pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1 Cor 10, 17). Toţi oamenii sunt chemaţi la această unire cu Cristos care este Lumina luminii, de la care venim, prin care trăim, spre care tindem.

1.4. DUHUL CARE SFINŢEŞTE BISERICA

O dată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17, 4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt ca să sfinţească necontenit Biserica şi astfel cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2, 18). El este Duhul vieţii, izvorul apei săltătoare spre viaţa veşnică (cf. In 4, 14; 7, 38-39), prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat, până când va învia în Cristos trupurile lor muritoare (cf. Rom 8, 10-11). Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (1 Cor 3, 16, 6, 19) şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (Gal 4, 6; Rom 8, 15-16. 26). El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul (In 16, 13), o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele Sale (cf. Ef 4, 11-12; 1 Cor 12, 4; Gal 5, 22). Prin puterea Evangheliei, El întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei. Căci Duhul şi Mireasa spun Domnului Isus: „Vino!” (cf. Ap 22, 17). Astfel, Biserica universală se înfăţişază ca „popor adunat în comunicarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”.

1.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Misterul Sfintei Biserici se manifestă în întemeierea ei. Într-adevăr, Domnul Isus a pus început Bisericii sale proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgădiută de veacuri în Scriptură: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 1, 15; cf. Mt 4, 17). Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos. Cuvântul Domnului este comparat cu sămânţa care este semănată pe ogor (cf. Mc 4, 14): cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos (cf. Lc 12, 32) au primit însăşi împărăţia lui Dumnezeu; apoi sămânţa, prin puterea proprie, încolţeşte şi creşte până în timpul secerişului (cf. Mc 4, 26-28). Minunile lui Isus sunt dovada că Împărăţia lui Dumnezeu a şi venit pe pământ: „Dacă cu degetul lui Dumnezeu scot diavolii, a venit la voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 11, 20; cf. Mt 12, 28). Dar, înainte de toate, Împărăţia se manifestă în însăşi Persoana lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, care a venit „ca să slujească şi să-şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 45).

După ce Isus, pătimind moartea pe Cruce pentru oameni, a înviat, El a apărut rânduit ca un Domn, Cristos şi Preot în veac (Fp 2, 36; Evr 5, 6; 7, 17-21) şi a revărsat asupra ucenicilor Săi pe Duhul promis de Tatăl (Fp 2, 32). De atunci, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi a instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii. Între timp, crescând încetul cu încetul, ea aspiră la Împărăţia desăvârşită şi din toate puterile speră şi doreşte să se unească în slavă cu Regele său[5].

2. IDENTITATEA TREIMICĂ

Învăţătura despre Sfânta Treime este o moştenire comună a Bisericilor catolice şi ortodoxe, modelul trinitar inspirând eforturile membrilor acestor comunităţi creştine spre comuniunea deplină şi vizibilă a tuturor credincioşilor [6].

Creştinul participant activ la rugăciunea comunitară, numind şi invocând permanent cele trei Persoane treimice, ştie că Dumnezeul său este Treimea în numele căreia se adună la cultul public unde experiază întru celebrare liturgică prezenţa luminoasă şi mărturisitoare a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. De fapt, atât în experienţa rugăciunii publice, cât şi a celei particulare „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, creştinul se deschide întru invocarea prezenţei mântuitoare a Sfintei Treimi. Numind Treimea în limbajul său specific, creştinul se deschide de fapt spre iubirea infinită şi veşnică a lui Dumnezeu Treime. De aceea, aşa cum spune un proverb, „a vorbi înseamnă a iubi şi a iubi înseamnă a vorbi”. A vorbi despre Treime înseamnă a iubi Treimea, căci „Dumnezeu este iubire”[7] şi din iubirea Treimei se naşte atât discursul mărturisitor, cât şi experienţa spirituală creştină ce au ca temei Revelaţia lui Dumnezeu în istorie, evenimentul peren al întâlnirii mântuitoare a lui Dumnezeu cu omul în orizontul existenţei sale de pelerin spre împărăţia lui Dumnezeu.

Înainte de a fi o reflecţie într-un orizont cultural mai larg, mărturisirea Treimei într-un context liturgico-pastoral de către comunităţile creştine prin rostirea, mai ales la Botez şi în Liturghia euharistică, în mod corect a formulei de credinţă trinitare, cu numirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh pe baza Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei, constituie cadrul structurii doctrinare şi a experienţei Dumnezeului Treime, într-o perspectivă soteriologică şi mântuitoare. Viaţa creştină ca mărturisire a Dumnezeului Treimii înseamnă, a însemnat şi trebuie să însemne pentru creştini o înţelegere a propriei existenţe spirituale în planul lui Dumnezeu revelat în istorie, a Dumnezeului-Iubire care ne-a mântuit prin Jertfa Fiului Său Isus Cristos şi o experienţă a iubirii de Dumnezeu prin Duhul Sfânt exprimată în comuniunea eclezială.

În contextul actual, creştinii sunt chemaţi spre a-şi contura identitatea lor religios-spirituală, la cunoaşterea mărturisitoare, adică la proclamarea credinţei trinitare, a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ce începe cu Botezul, uşa de intrare în Biserica lui Cristos, cu numele Căruia se numesc[8] şi se continuă toată viaţa prin participarea la viaţa liturgico-sacramentală ce culminează cu unirea cu Cristos în Euharistie, experienţa spirituală în rugăciune şi iubire de Dumnezeu şi de oameni.

Credinţa trinitară ca fidelitate şi încredere întru iubire faţă de Dumnezeu este un temei solid pentru angajarea creştină într-un praxis social, cu respectarea valorii omului, a unor relaţii comunitare corecte, drepte din care să se excludă marginalizarea, decalajele nejustificate între categorii sociale, un echilibru acceptat liber prin care oamenii să poată înţelege că, de fapt, lumea, existenţa lor este un dat, un dar ce vine de dincolo de ei, din transcendent, de la Dumnezeul Treimii, în limbajul teologiei creştine, a învăţăturii Bisericii Mântuitorului Isus Cristos [9].

3. LITURGHIA

Sfânta Liturghie este în mod esenţial structurată după schema trinitară: de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt şi la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest mod, în viaţa Bisericii totul se desfăşoară organic, după libera alegere divină, după liberul şi iubitorul plan al Tatălui. Totul apără şi dă mărturie despre lucrarea comună a Treimii Preasfinte în vederea mântuirii noastre. Aceasta este, de fapt, însăşi structura vieţii noastre creştine: mărturia trinitară.

Sfântul Vasile cel Mare a exprimat cel mai bine acest adevăr atunci când a spus că noi credem şi trăim după cum am fost botezaţi:

„Noi credem după cum am fost botezaţi şi-l preamărim pe Dumnezeu după cum credem. Aşadar, pentru că ne-a fost dăruit un Botez de către Mântuitorul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, noi facem mărturisire de credinţă conform cu acest Botez şi o doxologie conform cu această credinţă, preamărindu-l pe Duhul Sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece suntem convinşi că el nu este străin de natura divină”[10].

Lucrarea mântuirii noastre este lucrarea comună a Treimii nedespărţite. După ce Isus Cristos, Fiul celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu[11], a făcut toată viaţa ucenicia ascultării faţă de Tatăl[12], oferindu-se Tatălui ca jertfă pentru iertarea păcatelor noastre[13], ne-a dăruit ca Mângâietor pe Duhul Sfânt, ca să fie cu noi în veac [14]. Cine primeşte pe Duhul Sfânt care de la Talăl purcede [15], prin suflarea celui Înviat[16], acela devine templul Duhului Sfânt[17], un lăcaş viu al nedespărţitei Treimi[18]. Aşadar, cine este în Cristos Isus, este o făptură nouă; lucrurile vechi şi tot omul cel vechi dispar şi apar altele noi[19]. Toată această lucrare îndumnezeitoare a omului e săvârşită de Treimea economică sau mântuitoare.[20]

Contextul în care Biserica îşi desfăşoară misiunea în acest început de mileniu ne oferă imaginea unei lumi fărâmiţate, predispusă la dezbinări, dar şi pe cea a dorinţei de unitate şi armonizare. Rămâne ca imperios necesar dialogul inter-bisericesc şi inter-teologic cultivat tot mai intens în ultimele decenii şi fundamentat pe rugăciunea Mântuitorului Isus Cristos: „Ca toţi să fie una, după cum tu, Părinte, întru Mine şi eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una”[21]. Mai întâi, Cristos ne arată că misiunea Bisericii în lume este aceea de a unifica persoana umană, de a o aduna din risipire şi a o armoniza cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu, de a armoniza persoana privită separat, dar şi integrată în comunitatea rugătoare, de a armoniza, în cele din urmă, comunităţile rugătoare aparţinând diferitelor tradiţii. Toate acestea se reflectă în Sfânta Liturghie, în special în Ectenia mare ale cărei prime patru cereri vizează realităţile amintite: Cu pace, (în pace cu noi înşine), Domnului să ne rugăm; Pentru pacea de sus (pacea cu Dumnezeu)…, pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor…; iar în partea finală a Sfintei Liturghii, înainte de rostirea rugăciunii Tatăl nostru, rugăciune comună tuturor tradiţiilor creştine, ne rugăm pentru unirea credinţei[22]. Totodată, rugăciunea Mântuitorului vizează unitatea Bisericii care trebuie să reflecte unitatea şi modul de vieţuire al Sfintei Treimi.

Între Biserică şi rugăciunea ei există o legătură foarte strânsă şi foarte profundă, amândouă având ca temelie şi centru Sfânta Treime. „Biserica e treimică, pentru că e liturgică sau liturghisitoare, pentru că slujeşte Dumnezeului întreit şi se uneşte cu El în Taine; sau, numai fiindcă e treimică poate fi liturghisitoare, dând putinţa membrilor să se dăruiască prin Fiul în Duhul, Tatălui, şi unii altora…”[23].

Cu vrednicie supracinstind şi preamărind, binecuvântarea preotului, îmbrăcat în toate ornatele, în faţa Sfintei Mese, cu uşile împărăteşti deschise, rostită cu glas înalt, făcând semnul crucii cu Evanghelia deasupra antimisului, deschide slujirea Sfintei Liturghii cu formula: „ Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit, acum şi pururi şi în vecii vecilor ”, la care credincioşii stând în picioare consfinţesc cu un Amin unanim rostit.

Urmează Ectenia mare sau a păcii, după care din nou Preotul slăveşte Sfânta Treime astfel: „Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururi şi în vecii vecilor”, credincioşii întărindu-i spusele cu Amin.

Corul cântă Antifonul I care debutează cu elogiul Sfintei Treimi: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit…”. Preotul se roagă în acest timp în taină, după care urmează Ectenia mică, urmată de o nouă închinare a preotului către Sfânta Treime: „Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit, acum şi pururi şi în vecii vecilor ”. Rostirea preoţească este totdeauna întărită cu Amin-ul care consfinţeşte prin încredinţarea cu glas tare al poporului că „aşa este”, în accepţiunea populară astfel tradus şi înţeles.

Urmează Antifonul II, cântat de Cor, debutând cu anume delimitări: ale momentului, acum; ale spaţiului, pururea, adică în tot locul; şi ale extensiei timpului, în vecii vecilor, sau totdeauna, urmate de precizări clare ale caracteristicilor Persoanei a doua a Sfintei Treimi:

· unul născut,

· Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu,

· fără de moarte,

· întrupat pentru mântuirea noastră,

· întrupat din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria,

· neschimbat întrupat şi răstignit,

· Cristos Dumnezeu numit,

· călcător cu moartea pe moarte (prin înviere),

· unul fiind din Sfânta Treime,

· preamărit împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt,

· mântuitorul nostru.

Se rosteşte, în acest timp, o nouă rugăciune în taină a preotului, apoi, cu glas tare, o a doua Ectenie mică.

Preotul aduce lauda Dumnezeului întreit: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Antifonul III, Fericirile, se cântă începând cu „Întru împărăţia Ta când vei veni, pomeneşte-ne pe noi, Doamne…”, acel Doamne căruia în încheiere i se precizează identitatea şi unitatea: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit”.

Închinăciunile preotului şi ale diaconului înaintea Sfintei Mese sunt în număr de trei. Apoi, preotul luând Sfânta Evanghelie o dă diaconului, care o ridică deasupra capului, cu Învierea înainte, şi fac Ieşirea cea mică, cu Sfânta Evanghelie. Ajunşi în faţa uşilor împărăteşti, diaconul ţinând Evanghelia pe umărul stâng, îşi pleacă capetele, iar preotul spune rugăciunea Intratului mic, în Taină, care începe cu „Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru…”, încheindu-se cu acordarea a „toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. După binecuvântarea intratului, diaconul dă preotului să sărute Evanghelia, apoi o întoarce cu Învierea spre popor, o înalţă deasupra capului, merge în uşile împărăteşti şi spune cu glas înalt: Înţelepciune, drepţi ! Corul credincioşilor răspunde cântând: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Cristos. Mântuieşte-ne pe noi Fiule al lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, pe noi care-ţi cântăm Ţie: Aliluia”!

După ce se cântă troparul şi condacul versului de rând sau al sărbătorii, preotul cu glas înalt proclamă: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, credincioşii întărindu-i spusele cu Amin-ul. În timp ce se cântă imnul Întreit-sfânt, preotul se roagă în taină: „Dumnezeule Cel sfânt, care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit sfânt eşti lăudat de Serafimi şi preamărit de Heruvimi, şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce din nefiinţă întru fiinţă ai adus toate, care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte…”. Preotul face trei închinăciuni înaintea Sfintei Mese, apoi spune în taină rugăciunea scaunului celui de sus, îndreptată aceleiaşi Sfinte Treimi.

Considerate nu ca semne, ci ca semnificaţii care trimit către nenumăraţi semnificaţi cifrele, aici cifra trei, permit nu atât acumularea de cunoştinţe, cât mai ales deschiderea spiritului faţă de cunoaştere. Cifrele sunt purtătoare de simboluri, atât la nivelul omului, cât şi la acela al cosmosului, ascunzând infinitul îndărătul finitului aparenţei lor. Cifra trei este însoţitoarea principiului ceresc.[24] Trei reprezintă cerul.

După terminarea imnului Întreit-sfânt diaconul, din partea dreaptă a sfintelor uşi, spune cu glas înalt: Să luăm aminte. Iar preotul, din dreptul scaunului de sus, binecuvântând, spune: Pace (†) tuturor. Cititorul răspunde: Şi spiritului tău, apoi citeşte sau cântă pe antifonul versului de rând, prohimenul şi stihul apostolului zilei. Diaconul invocă şi proclamă: Înţelepciune! Cititorul citeşte adresa apostolului zilei, după care diaconul atrage atenţia în mod deosebit prin rostirea: Să luăm aminte. Cititorul face citirea lecturii din Apostol, după care preotul din faţa Sfintei Mese spune binecuvântând: Pace (†) ţie, cititorul răspunzând: Şi spiritului tău. Se cântă apoi, pe versul indicat, Aliluia cu stihurile din psalmi, prescrise, cântându-se prelung şi repetat. Diaconul sau preotul (dacă nu este diacon) cădeşte Sfânta Masă împrejur şi Altarul, după care preotul spune rugăciunea Evangheliei, în taină: „Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea nestricăcioasă a cunoaşterii dumnezeirii Tale, şi deschide ochii minţii noastre spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri; Pune în noi frica fericitelor Tale porunci, pentru ca toate poftele trupului călcându-le, viaţă sufletească să petrecem, toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta gândind şi săvârşind. Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Cristoase Dumnezeule, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi celui fără de început al Tău Părinte, şi preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

După terminarea căditului, diaconul vine la preot, şi plecându-şi capul, cere binecuvântarea pentru citirea Sfintei Evanghelii, apoi diaconul rosteşte către mulţimea credincioşilor, ridicată în picioare, următoarele recomandări esenţiale:

„Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie.”

Preotul dăruieşte: „ Pace (†) tuturor ”. Corul credincioşilor răspunde: Şi spiritului tău, creându-se o comuniune în pace a spiritelor chemate să cinstească pe Dumnezeu prin Cuvânt, Sfânta Evanghelie, precum cântă corul credincioşilor: Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie! Solemn, în acest timp, diaconul iese pe uşile împărăteşti, iar pe uşile diaconeşti ies acoliţii având lumânări aprinse. Diaconul se aşează sub candelabru, sau între sfeşnicele împărăteşti, iar acoliţii îl încadrează. Diaconul citeşte Evanghelia. Credincioşii ascultă stând în picioare sau în genunchi. După terminarea lecturii textului evanghelic, preotul îl binecuvântează pe diacon cu formula: Pace (†) ţie, celui ce binevesteşti. Diaconul duce Evanghelia preotului. Acesta o înalţă în faţa poporului, apoi o pune pe Sfânta Masă, peste antimis.

După Evanghelie se spune predica.

După predică Diaconul, ieşind pe uşa dinspre miazănoapte, rosteşte Ectenia cererilor stăruitoare. În acest timp, preotul rosteşte în taină Rugăciunea cererilor stăruitoare. Totul se cere şi se săvârşeşte în numele Treimei celei de o fiinţă: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor, la care aderă cu Amin credincioşii.

Când se celebrează Liturghia pentru cei adormiţi, aici se spune cuvenita Ectenie. Din rugăciunea pentru cei adormiţi, rostită de preot, reies esenţiale caracteristici ale persoanelor unit treimice: Dumnezeul sufletelor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat şi viaţă lumii Tale ai dăruit, Însuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitului robului Tău (N.), în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea, şi tot păcatul ce l-a făcut, cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i, că nu este om în viaţă, care să nu păcătuiască; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul... Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău (N.), Cristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte, şi preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Urmează Ectenia pentru cei chemaţi şi rugăciunea pentru catehumeni: ...Ca şi aceştia împreună cu noi să mărească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Urmează o Ectenie mică, timp în care preotul spune în taină rugăciunea întâia a credincioşilor, ectenie care se termină cu proclamaţia: Înţelepciune, rostită de diacon, şi a preotului: Că ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin–ul vine ca aprobare, după care urmează o a doua Ectenie mică, în timpul căreia preotul spune în taină, rugăciunea a doua a credincioşilor, la sfârşitul cărora, din nou, diaconul invocă şi proclamă Înţelepciune, preotul închinând totul Treimei: Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi Ţie mărire să înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Se intonează imnul Heruvic în care se aduc cântare întreit sfintei făcătoare de viaţă Treimi.

În acest timp preotul se roagă în taină, nevrednicia şi învrednicirea fiind meditate aici, căci... pentru a sluji Ţie mare şi înfricoşat lucru este, chiar şi puterilor cereşti... Împărate al măririi... şi mă învredniceşte cu puterea Sfântului Tău Spirit... pe mine păcătosul şi nevrednicul robul tău să-Ţi aduc darurile acestea. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel care Te aduci, Cel care primeşti şi Cel care Te împarţi, Cristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără început al Tău Părinte şi preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorul Tău Spirit..., elogiind persoanele Treimii împreună.

Simbolistica numărului trei revine în rugăciunea de taină a preotului care recită de trei ori, cu mâinile ridicate, imnul Heruvic, închinându-se de fiecare dată, adică de trei ori.

Preotul cădeşte Sfânta Masă, împrejur altarul şi întreaga Biserică, spunând în taină Psalmul 50 sau troparul de umilinţă.

În Psalmul 50 cere: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea... Ţie unui am greşit, şi ce este rău înaintea Ta am făcut... Că iată adevărul ai iubit, cele neadevărate şi ascunse ale înţelepciunii tale le-ai arătat mie... Întoarce faţa Ta de la păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le... Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi cu spirit stăpânitor întăreşte-mă... Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta... Bine fă, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului... [25].

În timpul căditului, preotul este precedat de diacon, care poartă o lumânare aprinsă. După ce se întorc în altar, se închină de trei ori în faţa Sfintei Mese, spunând în taină: Dumezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!

Se face Ieşirea cea mare cu cinstitele daruri, în timp ce credincioşii îngenunchiază, ascultând şi răspunzând cu Amin-uri, pomenirii: tuturor, a Arhiereilor, a conducătorilor ţării, a ctitorilor şi a binefăcătorilor bisericii, a celor vii şi a adormiţilor pentru care se aduce sfânta jertfă, ca Domnul să-i pomenească întru împărăţia Sa.

Diaconul, apoi preotul intră în altar. Preotul pune potirul pe antimis, ia discul de la diacon şi-l pune lângă potir, aşa precum erau şi la proscomidiar. În acest timp spunând în taină troparele prescrise, din care aflăm multe despre persoana a doua a Treimii celei sfinte: Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-au pus. În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, şi în rai cu tâlharul, şi pe scaun ai fost, Cristoase, cu Tatăl şi cu Spiritul, toate umplându-le, cel ce eşti necuprins. Purtător de viaţă mai înfrumuseţat decât raiul şi decât toată cămara împărătească mai luminat, s-a arătat, Cristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.

Se acoperă cinstitele daruri cu aerul care s-a tămâiat. Diaconul cădeşte pe preot, după care plecându-se unul spre celălalt, invocă ambii împreună lucrarea Sfântului Spirit, a treia persoană a unicei Treimi. Apoi, diaconul ieşind pe uşa dinspre miazănoapte, se aşează între sfeşnicele împărăteşti şi spune Ectenia punerii înainte; preotul în acest timp spune în taină rugăciunea punerii înainte către Dumnezeu atotţiitorul, invocând Spiritul cel bun al harului Său pentru învrednicirea aducerii de daruri şi jertfe şi peste tot poporul. Din Ectenia punerii înainte, din cele formulate aici ca cerere, ceea ce nu se face dacă nu există şi o cât de mică încredinţare că s-ar putea obţine, ne apare un Dumnezeu apărător, mântuitor, îndurător şi păzitor; dătător al îngerului de pace, credincios îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre; cu milă şi iertător al păcatelor noastre; dătător al celor bune şi de folos sufletelor noastre şi a păcii lumii; răspunzător bun la înfricoşătoarea judecată a lui Cristos. Născătoarea de Dumnezeu, ne apare aici preasfântă, curată, binecuvântată, Doamna noastră, pururea Fecioară Maria, toţi sfinţii pomenindu-o, iar viaţa noastră este imperios necesar a o închina toată lui Cristos Dumnezeu.

Credincioşii se ridică în picioare. Preotul, din sfintele uşi binecuvântează adunarea credincioşilor cu: Pace (†) tuturor. Credincioşii întorc pacea preotului zicând: Şi spiritului tău. Diaconul cere credincioşilor: Să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim... la care credincioşii, cântând, răspund mărturisind: Pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Spirit, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, la care preotul se închină de trei ori, în faţa Sfintei Mese, în taină angajându-se: Iubi-Te-voi, Doamne, tăria mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea! Sărută cinstitele daruri, aşa cum sunt acoperite, precum şi Sfânta Masă. Dacă sunt mai mulţi preoţi celebranţi, după ce sărută şi ei sfintele şi cinstitele daruri, se sărută pe umeri, unii pe alţii, zicând: Cristos în mijlocul nostru!, la care se răspunde: Este şi va fi!

Diaconul spune, rămânând la locul său în faţa iconostasului: Uşile, uşile! Cu înţelepciune să luăm aminte! Toată adunarea credincioşilor, împreună cu celebranţii, rostesc solemn Simbolul credinţei care depune mărturie despre Crezul nostru cel într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care Toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi s-a făcut om.

Şi s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat.

Şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăşi va să vină cu mărire, să judece viii şi morţii; a căruia împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit; Care a grăit prin prooroci.

Într-una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică.

Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.

Aştept învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Diaconul zice: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă cu pace o aduce.

Corul credincioşilor răspunde: Mila păcii, jertfa laudei.

Mărturisirea Crezului este un moment foarte important în structura Sfintei Liturghii. În centrul Simbolului de credinţă stau articolele în care mărturisim opera Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră, care, din nesfârşita sa iubire de oameni, a trimis pe Unicul Fiu al Tatălui ceresc spre a ne răscumpăra şi a ne împăca cu Dumnezeu, împărtăşirea noastră de roadele mântuirii îndeplinindu-se sub lucrarea Duhului Sfânt.[26]

Diaconul intră, pe uşa dinspre miazăzi, în altar. Preotul, ieşind din altar spre credincioşi, îi binecuvintează, zicând: Darul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit (†) să fie cu voi, cu toţi, la care aceştia răspund: Şi cu spiritul Tău.

Preotul ridică mâinile, zicând: Sus să avem inimile!

Corul răspunde: Avem cătreDomnul.

Preotul împreunând mâinile se întoarce în altar, zicând: Să mulţumim Domnului.

Corul cântă: Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite.

În timp ce corul credincioşilor cântă acest imn, preotul având alături pe diacon se roagă în taină rugăciunea prescrisă din care reies alte caractristici ale lui Dumnezeu: cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind, Tu şi Unul Născut Fiul Tău şi Sprirtul Tău cel sfânt aducătorul nostru în fiinţă, din nefiinţă, cel ce ridici pe cei căzuţi... Cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana întru cei de sus. Binecuvântat este cele ce vine întru numele Domnului: Osana întru cei de sus!

Preotul cu mâinile ridicate se roagă în taină: ...Stăpâne iubitorule de oameni... Sfânt eşti şi prea Sfânt..., lumea Ta aşa de mult ai iubit-o încât pe Fiul Tău, Unul născut L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Care venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinindu-o, în noaptea în care am fost vândut, ori mai ales Însuşi pe Sine s-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea în sfintele şi preacuratele şi imaculatele Sale mâini, mulţumind şi binecuvântând (†), sfinţind şi frângând, dat-a sfinţilor Săi învăţăcei şi apostoli zicând (Aici când se ajunge se sună din clopoţel şi se trag clopotele bisericii, iar preotul arătând spre darul de pâine, zice cu glas înalt):

Luaţi; mâncaţi; acesta este trupul meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor.

Urmează un Amin solemn şi prelung repetat.

Preotul face o închinăciune adâncă, apoi binecuvântând potirul, zice în taină: Asemenea şi (†) potirul, după cină, zicând (Apoi cu glas înalt, arătând spre potir zice):

Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.

Prelung, un Amin consfinţeşte, iar Preotul după ce face o închinăciune adâncă, se roagă în taină, cu capul plecat:

Aducându-ne dar aminte de această poruncă mântuitoare şi toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea de-a dreapta, de-a doua şi preamărita iarăşi venire, (aici diaconul prinde, cu mâinile cruciş, discul şi potirul se înalţă în semnul crucii, în timp ce preotul spune cu glas Înalt:)

Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate.

Credincioşii cântă în cor: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie-Ţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezelul nostru.

Preotul spune în taină, de trei ori, cu mâinile ridicate, troparul Orei a treia, intercalat cu stihurile psalmului 50:

Doamne, Cel ce pe preasfântul Tău Spirit, în ceasul al treilea L-ai trimis apostolilor Tăi, pe Acela Bunule, nu-L lua de la noi, ci –L înnoieşte întru noi, cei ce ne rugăm Ţie.

Inimă curată zideşte în mine, Dumnezeule, şi spirit drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Spiritul Tău cel sfânt nu-L lua de la mine.

Preotul continuă să se roage în taină, cu capul plecat:

Încă aducem Ţie această jertfă cuvântătoare fără vărsare de sânge, şi cerem şi ne rugăm şi ne plecăm în faţa Ta: trimite Spiritul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte (diaconul arătând spre disc spune: Binecuvântează părinte, Sfânta Pâine), Şi fă adică pâinea aceasta (†) cinstit trupul Cristosului Tău.

Diaconul rosteşte Amin-ul, apoi arătând spre potir zice: Binecuvântează, părinte, Sfântrul Potir. Preotul binecuvântează: Şi ce este în potirul acesta (†) cinstit Sângele Cristosului Tău. Diaconul rosteşte Amin-ul, apoi arătând spre amândouă zice: Binecuvântează, părinte amândouă Sfintele.

Preotul binecuvântează: Preafăcându-le (†) cu Spiritul Tău cel sfânt.

Preotul se roagă în taină, ca să fie celor ce se vor cumineca spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea Sfântului Spirit, spre plinirea împărăţieai cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă... jertfa cuvântătoare pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşii, părinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliştii, mucenicii, mărturisitorii, pustnicii şi pentru tot sufletul ce s-a săvârşit întru credinţă.

Credincioşii se ridică din genunchi.

Preotul, având cădelniţa, şi cădind spre Sfintele Taine, spune cu glas înalt:

Mai ales pentru preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Maria.

Corul cântă Cuvine-se cu adevărat, din care reies caracteristicile Născătoarei: pururea fericită, preanevinovată, Maica Dumnezeului nostru, mai onorată decât Heruvimii, mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, Născătoare fără stricăciune a Cuvântului lui Dumnezeu, într-adevăr Născătoare de Dumnezeu – persoana a doua a Preasfintei Treimi.

Se cădeşte Sfânta Masă împrejur. Preotul face dipticele, în taină, o înşiruire de pomeniri de la prooroci şi apostoli, sfinţi, adormiţi, preoţime, diaconime şi toată tagma preoţească, Sfânta Biserică Catolică şi apostolică, la cei care petrec într-o viaţă cinstită şi în curăţie, conducătorii care stăpânesc peste pământ şi toată oastea, rugându-se: Dă-le, Doamne, paşnică domnie, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă liniştită şi fără tulburare să petrecem, întru toată frica lui Dumnezeu şi cuviinţa.

Cu glas înalt, preotul cere lui Dumnezeu, pomenirea Sfântului Părinte Papa şi Preafericitului nostru Arhiepiscop precum şi a Episcopului locului: pe care îi dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întregi, cinstiţi, sănătoşi, întru ziele îndelugate, drept învăţând Cuvântul adevărului Tău.

Preotul se roagă în taină pentru oraşe şi sate, cei ce călătoresc, cei bolnavi, cei ce ostenesc, cei robiţi, cerând pomenirea celor ce aduc daruri şi fac bine în sfintele bierici şi îşi aduc aminte de cei săraci.

Apoi cu glas înalt preotul zice:

Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a preamări şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului si al Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Întorcându-se spre credincioşi, preotul îi binecuvântează cu mâna, din sfintele uşi: Şi să fie mila marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Isus Cristos (+) cu voi cu toţi.

Urmează o ectenie care în finalul ei vorbeşte despre unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Spirit cerând, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră, lui Cristos Dumnezeu să o dăm.

Toată adunarea spune rugăciunea Domnească. Preotul fiind cu mâinile ridicate.

Ca o concluzie la cele de mai sus, Liturghia la începutul ei ne apare ca o sărbătoare adevărată, plină de lumină în prezenţa Sfintei Treimi. Această lumină a Sfintei Treimi este mai întâi anunţată, cerută apoi în rugăciune, când spunem: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oamnei, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale” şi experimentată, în cele din urmă, de participanţii la Sfânta Liturghie: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi”, exclamăm în finalul Sfintei Liturghii, după ce ne-am împărtăşit.

Unele dintre imnurile pe care le întâlnim în prima parte a Sfintei Liturghii, Liturghia Catehumenilor, şi care au conţinut trinitar, au vârste venerabile şi apar aici din două motive: pe de o parte, pentru a face din întreaga Sfânta Liturghie un imn de preamărire adresat Sfintei Treimi, iar pe de altă parte, pentru a propăvădui participanţilor la slujbă învăţătura despre Sfânta Treime, având în vedere că aceată primă parte a Sfintei Liturghii are un pronunţat caracter didactic. Ne referim aici la imnul: „Unule-Născut...” a cărui alcătuire este atribuită împăratului Justinian (527-565) şi la imnul Trisaghion despre care toţi tâlcuitorii spun că este adresat Sfintei Treimi. Astfel, expresia „Sfinte Dumnezeule”, este adresată lui Dumnezeu-Tatăl, existenţa absolută. Cel care a grăit lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”; expresia „Sfinte tare” este adresată lui Dumnezeu-Fiul, „Cel viu şi lucrător” (Evr 4, 12), care a biruit pe diavol şi ne-a dat puterea să-l biruim şi noi; expesia „Sfinte fără de moarte” este adresată lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, cel făcător de viaţă; iar formula de încheiere „miluieşte-ne pe noi” se adresează uniunii tremice. Dacă originile acestui din urmă imn nu sunt sigure, se ştie cu certitudine că el a fost introdus în rânduiala Sfintei Liturghii în secolul V.

Anafora liturgică este precedată de o serie de elemente care pregătesc pe slujitori şi înteaga comunitate în vederea participării la cele două momente care urmează: sfinţirea darurilor şi împărtăşirea . Aceste elemente pregătitoare constau în dialogul dintre preotul slujitor şi comunitate, concretizat în formula: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim”, rostită de preot, iar comunitatea (corul) răspunde: „Pe Tatăl pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”; urmează apoi sărutarea păcii şi rostirea Crezului. Toate aceste trei elemente au în comun ideea că Sfânta Treime este temeiul iubirii şi comuniunii inter-umane, dar şi modelul şi sursa iubirii şi comuniunii. Iubirea şi comuniunea sunt mărturii văzute, concrete ale credinţei în Sfânta Treime care, ea însăşi, este iubire şi comuniune.

Elementele menţionate scot în evidenţă două adevăruri esenţiale adânc înrădăcinate în Noul Testament şi în Tradiţia Sfântă, şi anume: Comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii este condiţie fundamentală pentru participarea la săvârşirea Sfintei Jerfe şi la împărtăşirea din ea. Urmarea cea dintâi a căderii este instabilitatea în iubire, pierderea comuniunii cu Dumnezeu şi dezbinarea. Nu poate exista unire în jurul Sfântului Potir fără unitate de credinţă.

Cea mai importantă parte a Sfintei Liturghii este Rugăciunea Sfintei Jertfe. Conţinutul acestei rugăciuni este trinitar. Aceasta înseamnă că dacă inima Sfintei Liturghii este Sfânta Treime, Liturghia toată este plină de Sfânta Treime.

În finalul Sfintei Liturghii, credinciosul care a lăudat pe Dumnezeu în Treime şi a experimentat comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, trăieşte starea de luminare, ca împărtăşire din Lumina cea cu trei străluciri. De aceea, cântă: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.

4. PROCLAMAŢIA DE ADERARE A POPORULUI CREDINCIOS

Termenul Amin[27] înseamnă înainte de toate desigur, într-adevăr, cu siguranţă, sau pur şi simplu, da. A spune Amin înseamnă a proclama că se consideră adevărate cele spuse, pentru a se ratifica o spusă sau a se asocia unei unei rugăciuni. Aclamaţie prin care adunarea se uneşte cu acela care se roagă în numele ei, Amin presupune că, pentru a adera la cuvintele ascultate, li se înţelege sensul [28]. Semn de aderare, aclamare, Amin încheie şi cântările celor aleşi, în liturghia cerească [29], unde se uneşte cu Aleluia.

Aminul lui Dumnezeu este Cristos Isus. Într-adevăr, prin El, Dumnezeu îşi realizează pe deplin făgăduinţele şi arată că nu există în El Da şi Nu ci numai Da [30]. Căci Isus nu este numai acela care spune adevărul rostind cuvintele lui Dumnezeu, ci este Cuvântul însuşi al Dumnezeului adevărat, Aminul prin excelenţă, Martorul credincios şi adevărat[31]. De aceea creştinul, dacă vrea să fie credincios, trebuie să răspundă lui Dumnezeu în unire cu Cristos, căci El este cel care rosteşte singurul Amin eficace, spre slava lui Dumnezeu[32]. Biserica rosteşte acest Amin în unire cu cei aleşi în cer [33] şi nimeni nu-l poate rosti dacă nu are cu el harul Domnului Isus; de aceea urarea care încheie Biblia, pecetluită de un ultim Amin, este ca acest har să fie cu toţi[34].

CONCLUZIE

Cu toţii, trebuie să fim convinşi că manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar, „cu o gură şi cu o inimă”[35].

Din cele prezentate, rezultă câteva concluzii importante pentru viaţa noastră trăită în perspectiva mântuirii, pentru viaţa liturgică la care suntem invitaţi să participăm şi pentru dialogul interteologic.

Prin însuşi actul Botezului săvârşit în numele Sfintei Treimi, credinciosul este invitat şi făcut părtaş la un nou mod de viaţă fundamentat pe iubire şi comuniune. Prin acelaşi act el dobândeşte o conştiinţă treimică ce-l determină la o viaţă plină de iubire şi comuniune. Pierderea conştiinţei treimice înseamnă căderea din Biserică.

Întreaga viaţă liturgică este un imn adresat permanent Sfintei Treimi. Misiunea fiecărui mădular în parte şi a întregului trup tainic al lui Cristos astăzi impune consolidarea permanentă a conştiinţei treimice.

În dialogul interteologic şi interbisericesc este necesar ca unele confesiuni să descopere că Sfânta Treime este modelul unităţii Bisericii, dar şi temeiul şi centrul manifestărilor liturgice. Când acest fapt va fi conştientizat de toţi, crezut şi trăit de toţi, nu numai Biserica va fi plină de Treime, ci şi viaţa noastră şi relaţiile dintre noi. În acest stadiu al cunoaşterii şi al relaţiilor dintre creştini nu va fi vorba de învingători şi de învinşi, ci de fraţi împăcaţi între ei, care preamăresc cu adevărat Treimea ca structură a supremei iubiri.

ABREVIERI

Apoc – Apocalipsa

Cap. – capitolul

Cf. – conform

Cor – Corinteni

dr. – doctor

Ed. – Editura

Fap – Faptele Apostolilor

Ef – Efeseni

Evr – Evrei

In – Ioan

Lc – Luca

lect. – lector

Mt – Matei

nr. – numărul

p. – pagina

pp. – paginile

pr. – preot

prof. - profesor

BIBLIOGRAFIE

· ***Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

· ***Dialog Teologic, Revista Institutului Teologic Romano-Catolic, Iaşi, Anul III, nr. 5, 2000.

· ***Orologhion, care cuprinde urmarea Orelor şi câte sunt de lipsă spre săvârşirea laudelor de toate zilele, Ediţia a V-a, cu binecuvântarea Excelenţei Sale Înaltpreasfinţitului Domn Dr. Vasile Suciu, Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş; multiplicat prin fotocopiere, Blaj, 1992.

· Micul Liturghier, tipărit cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Lucian, Arhiepiscop de Alba Iulia şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, 2004.

· Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Léon-Dufor şi Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jaques Guillet, Marc-François Lacan, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001.

· Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986.

· Eduard Ferenţ, Dumnezeul cel viu, unic în fiinţă şi întreit în Persoane, Ed. Presa Bună, Iaşi, 1997.

· Eduard Ferenţ în Pneumatologia. Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Făcătorul, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999.

· Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri (mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere), Ed. Artemis, Bucureşti, 1994.

· P. Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1998.

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………….2

1. MISTERUL BISERICII..........................................................................3

1.1. BISERICA, SACRAMENT ÎN CRISTOS...........................................3

1.2. PLANUL TATĂLUI DE MÂNTUIRE UNIVERSALĂ.....................3

1.3. MISIUNEA FIULUI.............................................................................4

1.4. DUHUL CARE SFINŢEŞTE BISERICA............................................4

1.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU.........................................................5

2. IDENTITATEA TREIMICĂ ..................................................................5

3. LITURGHIA............................................................................................7

4. PROCLAMAŢIA DE ADERARE A POPORULUI CREDINCIOS......21

CONCLUZIE...............................................................................................22

ABREVIERI................................................................................................23

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................24

[1] 2 Cor 13, 13.

[2] 1 Cor 12, 4-11.

[3] Ef 4,12.

[4] Unitatis Redintegratio, nr. 2.

[5] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000. Vezi Constituţia domatică despre Biserică, Lumen gentium, Cap. I, nr. 1-5.

[6] Dialog Teologic, Revista Institutului Teologic Romano-Catolic, Iaşi, Anul III, nr. 5, 2000, Sfânta Treime izvorul şi temeiul unităţii creştine, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000, vezi p.11, editorialul Trăirea credinţei în Sfânta Treime, semnată pr. prof. dr. Wilhelm Dancă.

[7] 1 In 4, 8.

[8] Fap 11, 26.

[9] Dialog Teologic, Revista Institutului Teologic Romano-Catolic, Iaşi, Anul III, nr. 5, 2000, Sfânta Treime izvorul şi temeiul unităţii creştine, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000, vezi pp. 57-67 comunicarea Sfânta Treime, temei al mărturiei şi experienţei spirituale creştine, autor pr. lect. dr. Gheorghe Petraru, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Iaşi.

[10] Sfântul Vasile cel Mare, Lettres, II, ed. Z. Courtonne, Cerf, Budé 1961, 86. Cf. Eduard Ferenţ, Dumnezeul cel viu, unic în fiinţă şi întreit în Persoane, Ed. Presa Bună, Iaşi, 1997, p. 493.

[11] Mt 1, 24; Lc1, 35.

[12] In 6, 38; 10, 17; 14, 31; 19, 30.

[13] Evr 9, 26; 9, 14; 10, 12.

[14] In 14, 16; 15, 26.

[15] In 15, 26.

[16] In 20, 22; 1 In 4, 13.

[17] 1 Cor 6, 19.

[18] 1 Cor 3, 16.

[19] 2 Cor 5, 17.

[20] Toată pneumatologia Evanghelistului Ioan, ca rod pascal al Mielului înjunghiat pentru păcatele noastre, s-a tratat aparte de către pr. prof. dr. Eduard Ferenţ în Pneumatologia. Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Făcătorul, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999, pp. 145-186.

[21] In 17, 21.

[22] Micul Liturghier, Tipărit cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Lucian, Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, 2004, Tiparul executat la Tipografia Presa Bună Iaşi, pp. 41-42. 93.

[23] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986, p. 394.

[24] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri (mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere), Ed. Artemis, Bucureşti, 1994, pp. 308, 310.

[25] Orologhion, care cuprinde urmarea Orelor şi câte sunt de lipsă spre săvârşirea laudelor de toate zilele, Ediţia a V-a, cu binecuvântarea Excelenţei Sale Înaltpreasfinţitului Domn Dr. Vasile Suciu, Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş; multiplicat prin fotocopiere, Blaj, 1992, pp. 5-6.

[26] P. Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1998, p.226.

[27] Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Léon-Dufor şi Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jaques Guillet, Marc-François Lacan, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p. 23.

[28] 1 Cor 14, 16.

[29] Apoc5, 14; 19,4.

[30] 2 Cor 1, 19.

[31] Apoc 3, 14.

[32] 2 Cor, 1, 20.

[33] Apoc 7, 12.

[34] Apoc 22, 21.

[35] Micul Liturghier, tipărit cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Lucian, Arhiepiscop de Alba Iulia şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, 2004, Ediţie îngrijită de pr. Ioan Fărcaş. Vezi Cuvânt înainte, pp. 14-15.