sâmbătă, 24 mai 2008

ECUMENISMUL: RETROSPECTIVĂ TEOLOGICĂ, ACTUALITATE PASTORALĂ, PERSPECTIVE ŞI DIFICULTĂŢI



UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ



DOCUMENTUL DE LA BALAMAND


STUDIU ÎN CADRUL

SESIUNII DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

ECUMENISMUL: RETROSPECTIVĂ TEOLOGICĂ, ACTUALITATE PASTORALĂ, PERSPECTIVE ŞI DIFICULTĂŢI


COORDONATOR:

CONF. UNIV. DR. PR. IOAN MITROFAN

STUDENT: MIHAI C. SZILAGY

AN I, TEOLOGIE PASTORALĂ


BLAJ, 2006




INTRODUCERE

Într-o epocă marcată de o secularizare crescândă, care-i cheamă pe creştini la o acţiune comună în speranţa împărăţiei lui Dumnezeu, normele care reglementează relaţiile dintre catolici şi ceilalţi creştini, precum şi diferitele forme de colaborare pe care le practică, sunt stabilite în aşa fel încât promovarea unităţii dorite de Cristos să poată fi continuată în mod echilibrat şi coerent, în linia şi conform principiilor stabilite de Conciliul Vatican II [1].

Mişcarea ecumenică vrea să fie un răspuns la dorul harului lui Dumnezeu, chemându-i pe toţi creştinii la credinţa în misterul Bisericii, conform planului lui Dumnezeu care vrea să conducă omenirea la mântuire şi la unitatea în Cristos prin Duhul Sfânt. Această mişcare cheamă pe creştini la speranţa că se va realiza pe deplin rugăciunea lui Isus ca toţi să fie una [2]. Îi cheamă la acea dragoste care este porunca nouă a lui Cristos şi darul prin care Duhul Sfânt îi uneşte pe toţi credincioşii [3].

Duhul Sfânt, care locuieşte în cei care cred, care umple şi conduce întreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos, încât este principiul unităţii Bisericii. El realizează diversitatea harurilor şi slujirilor, îmbogăţind cu diferite daruri Biserica lui Cristos, orânduindu-i pe sfinţi pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea trupului lui Cristos [4].

1. DEZBINĂRILE DINTRE CREŞTINI ŞI RESTABILIREA UNITĂŢII

De-a lungul istoriei, nesăbuinţa şi păcatul oamenilor s-au opus voinţei unificatoare a Duhului Sfânt şi au slăbit puterea iubirii care depăşeşte tensiunile ce apar în viaţa Bisericii.

Încă de la începuturile Bisericii s-au produs sciziuni. După aceea, au apărut neînţelegeri mai grave şi unele Biserici din Orient nu s-au mai aflat în comuniune cu scaunul Romei şi cu Biserica din Occident[5]. Mai târziu, predominant în Occident, dezbinări mai profunde au dat naştere altor comunităţi bisericeşti. Aceste sciziuni aveau la originea lor probleme doctrinale sau disciplinare şi chiar divergenţe privind natura Bisericii. Asemenea divergenţe continuă să-şi exercite influenţa şi provoacă uneori noi diviziuni. Decretul Conciliului Vatican II despre ecumenism recunoaşte că unele disensiuni au apărut uneori din vina unor oameni de ambele părţi [6]. Cu toate acestea, oricât de mult vinovăţia oamenilor a putut dăuna comuniunii, aceasta nu a fost niciodată distrusă. De fapt, plinătatea unităţii Bisericii lui Cristos s-a păstrat în Biserica Catolică, în timp ce alte comunităţi bisericeşti, cu toate că nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, în realitate păstrează o anumită comuniune cu ea. Conciliul se exprimă astfel: Această unitate [...] credem că dăinuie în Biserica Catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor [7] .

Textele conciliare indică elementele care sunt împărtăşite de Biserica Catolică şi de Bisericile Orientale, pe de o parte, şi de către Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi comunităţi bisericeşti de cealaltă parte [8]. Duhul lui Cristos nu refuză să se folosească de ele, ca de nişte instrumente de mântuire [9]. Totuşi nici un creştin sau creştină nu poate fi mulţumit cu aceste forme imperfecte de comuniune, care nu corespund voinţei lui Cristos şi slăbesc Biserica sa în îndeplinirea misiunii ei. Harul lui Dumnezeu a determinat membrii mai multor Biserici şi comunităţi bisericeşti să caute cu fermitate să depăşească diviziunile moştenite din trecut şi să reconstruiască o comuniune de iubire prin rugăciune, pocăinţă, cerere reciprocă de iertare pentru păcatele diviziunii din trecut şi din prezent, şi prin întâlniri în vederea iniţiativelor de colaborare şi de dialog teologic. Acestea sunt obiectivele şi activităţile a ceea ce se numeşte mişcare ecumenică[10].

La Conciliul Vatican II, Biserica Catolică s-a angajat solemn să acţioneze pentru unitatea creştinilor. Decretul Unitatis redintegratio precizează că unitatea voită de Cristos pentru Biserica sa se realizează prin predicarea fidelă a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor şi prin conducerea exercitată cu iubire de către apostoli şi succesorii lor, adică episcopii avându-l în frunte pe succesorul lui Petru. Decretul afirmă că această unitate constă în mărturisirea aceleiaşi credinţe, în celebrarea comună a cultului divin şi în înţelegerea frăţească a familiei lui Dumnezeu[11]. Această unitate, care prin însăşi natura sa cere o deplină comuniune vizibilă a tuturor creştinilor, este scopul ultim al mişcării ecumenice. Conciliul declară că această comuniune nu cere nicidecum sacrificarea bogatei diversităţi a spiritualităţii, disciplinei, riturilor liturgice şi a elaborării adevărului revelat care s-au dezvoltat între creştini[12], în măsura în care această diversitate rămâne fidelă tradiţiei apostolice[13].

Apelul la unitate şi dragoste este îndreptat împotriva neştiinţei, împotriva mistificării, împotriva minciunii, împotriva urii dintre fraţii de acelaşi sânge...[14], este crezul unui înalt Ierarh ortodox, PS Iustinian Chira, Episcop al Maramureşului. De aceea se simte nevoia acută a cunoaşterii, demistificării, adevărului şi cultivării dragostei frăţeşti.

2. DIALOGURI

Pentru toată lumea este clar faptul că creştinismul se născuse în Orient şi aici au fost păstrate adevăratele tradiţii ale alcătuirii lui, în conformitate cu porunca Mântuitorului şi a ucenicilor Săi. Învăţătura de credinţă a fost definită în consens pancreştin în primul mileniu, prin cele 7 sinoade ecumenice. Până la 1054 Orientul şi Occidentul coexistaseră în comuniune, fără ca anumite tradiţii locale să împiedice această comuniune. Până în acest moment al marii şi dureroasei schisme, toate ereziile primului mileniu fuseseră învinse şi adevărurile de credinţă definitiv limpezite. De atunci încoace, îndeosebi în Occident, şi de aceea fiind percepute ca avându-şi cauza din catolicism, au avut loc noi alte diviziuni, începând cu secolul al XVI-lea, care au generat protestantismul, anglicanismul şi până în zilele noastre când au apărut mereu noi şi alte formaţiuni neo-protestante şi secte fel de fel.

În secolul contemporan nouă, ultimul al mileniului II, s-a manifestat o dorinţă de refacere a unităţii, care a apărut îndeosebi în formaţiunile mari occidentale, la care s-au raliat şi formaţiuni mai mici în acelaşi sens unificator.

În 1948 s-a constituit Consiliul Mondial (ecumenic) al Bisericilor.

În 1980, după multe pregătiri prealabile, Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică au hotărât să înceapă un dialog teologic bilateral pentru refacerea unităţii rupte la 1054. Anatemele reciproce fiind deja anulate, cele două Biserici s-au recunoscut ca Biserici-surori. Conferinţele pan-ortodoxe de la Rodos şi, de partea catolică Conciliul Vatican II, au deschis drumuri pline de speranţă. S-a creat o Comisie mixtă internaţională de dialog teologic între Ortodoxie şi Catolicism, alcătuită din 28 de ortodocşi (câte doi din fiecare Biserică) şi toţi atâţia catolici. Delegaţii ortodocşi au fost numiţi de fiecare din cele 14 Biserici canonice, iar cei catolici au fost numiţi de Sanctitatea Sa Papa.

Până la a şasea sesiune a dialogului (iunie, 1990, Germania, Freising) lucrările Comisiei mixte internaţionale de dialog între Ortodocşi şi Catolici au mers destul de bine. Au dat speranţe în rezolvarea unor divergenţe dintre cele mai importante între cele două Biserici, ajungându-se la vederi comune sau foarte apropiate. Aici poate fi dat un singur exemplu: La Bari, în Italia, Comisia a avut două întâlniri (1986 şi 1987). S-au discutat Tainele de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie (Sfânta Împărtăşanie). După a doua întâlnire (1987), rezultatele au fost foarte bune. Aceasta se vede şi din faptul că, tot ce s-a hotărât în 1987 la Bari, apare acum în noul Catehism Romano-Catolic, aprobat de Sanctitatea Sa Papa în anul 1992 şi publicat în 1993 şi în româneşte. Care e noutatea? Se admit, cu aceiaşi valoare, cele două tradiţii, în paralel: tradiţia orientală şi tradiţia occidentală, fără să se spună că una ar fi rea şi alta ar fi bună. S-a ajuns astfel la concluzia că, în privinţa acestor Taine, cele două tradiţii pot coexista fără să constituie diferenţe ireductibile şi motive de separaţie între cele două Biserici.

Comisia internaţională de dialog ajunsese cu temele puse în discuţie, până în preajma celei mai importante, şi anume autoritatea şi conciliaritatea în Biserică, sau, mai bine zis: exercitarea autorităţii în Biserică prin conciliaritate[15].

La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”[16], considerată necesar a fi reglementată cu prioritate absolută. Partea catolică a acceptat reglementarea problemei uniatismului.

3. BALAMAND 1993 - SESIUNE A DIALOGULUI TEOLOGIC

Astfel, Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, la a VII-a Sesiune plenară, care a avut loc la Balamand, în Liban, între 17 – 24 Iunie 1993, a discutat problema Uniatismului, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, în urma căreia a fost elaborat şi aprobat ceea ce s-a numit de atunci Documentul de la Balamand.

După ce documentul a fost difuzat, a devenit obiectul unei ample dezbateri şi se poate afirma că a generat la modul general aprecieri pozitive, chiar ţinând cont de natura sa , adică de aceea de a fi un document de dialog care a trebuit să integreze două moduri diferite de a înţelege problema studiată şi care în acelaşi timp poate să nu mulţumească prin diversele aspecte ale conţinutului său.

Anumite critici aduse documentului se datorează cu siguranţă echivocului însuşi al său, scopului şi semnificaţiei care se acordă în contextul actual afirmaţiilor pe care el le conţine. Din această cauză, este necesar să fie clarificate anumite argumentaţii făcute pe marginea textului de la Balamand, pentru a evita confuzia şi a promova colaborarea între catolici şi ortodocşi care constituie de fapt scopul primar în redactarea documentului.

Ceea ce afirmă textul de la Balamand este destul de clar şi reprezintă ceea ce comisia a dorit să exprime. Orice interpretare a documentului şi orice concluzie care s-ar putea trage din lectura lui nu implică autoritatea Comisiei, ci exprimă opinia subiectivă a celui care a făcut interpretarea textului sau a tras acele concluzii personale. Documentul de la Balamand se referă la tema generală despre uniatism ca metodă. El nu abordează direct şi nu intră în esenţa situaţiilor particulare. Nu trebuie uitată marea diversitate a timpului, circumstanţelor, şi istoria ce caracterizează originea diverselor Biserici Catolice Orientale. Nici o comunitate nu trebuie să considere că toate afirmaţiile documentului se referă în mod automat la situaţia care îi este proprie[17].

După întâlnirea de la Balamand s-au făcut declaraţii de genul: în urma deciziilor luate de către Comisia mixtă internaţională catolică-ortodoxă, una sau alta dintre Bisericile Catolice Orientale ar fi încetat să mai existe. Declaraţiile de acest gen contrastează în mod vădit cu ceea ce se afirmă în document foarte clar. De fapt, unul dintre cele trei principii fundamentale stabilite în text afirmă: În ceea ce priveşte Bisericile Orientale Catolice, este clar că ele au, (...) dreptul de a exista şi de a activa pentru a răspunde necesităţilor spirituale ale credincioşilor [18].

Ceea ce Comisia refuză este metoda, şi ea este refuzată ca şi metodă în coordonarea actualelor încercări de căutare a comuniunii între Bisericile din Orient şi Occident. După Conciliul Ecumenic Vatican al II-lea, viziunea Bisericii Catolice s-a reînnoit, şi este în concordanţă cu modul în care catolicii şi ortodocşii se consideră într-un chip nou în relaţiile lor cu misterul Bisericii şi se redescoperă ca Biserici surori [19].

Documentul de la Balamand exprimă cu convingere că metoda de urmat astăzi în încercarea de a realiza împreună (catolici şi ortodocşi) voinţa lui Cristos pentru ai săi şi planul lui Dumnezeu faţă de Biserica sa, este cu siguranţă dialogul teologic în curs [20]. Aceasta îşi urează de altfel ca Bisericile Catolice Orientale: să fie integrate – atât la nivel local, cât şi la nivel universal – dialogului de iubire în respect reciproc şi în încredere reciprocă regăsită şi ca ele să intre în dialogul teologic cu toate implicaţiile sale practice [21].

Ţinând cont de ceea ce s-a afirmat mai sus, se poate spune practic că modul în care documentul abordează problema este următorul: acesta, pe de o parte refuză uniatismul ca metodă de urmat astăzi pentru a căuta să restabilească deplina comuniune între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, iar pe de altă parte, afirmă cu claritate dreptul pe care Bisericile Orientale deja în comuniune cu Roma îl au de a exista şi de a acorda asistenţă credincioşilor lor.

O altă afirmaţie fundamentală a documentului de la Balamand este cea care priveşte libertatea inviolabilă a persoanelor şi obligaţia universală de a urma exigenţele conştiinţei [22]. Prozelitismul şi definirea sa au fost studiate în două rânduri în cadrul Grupului Mixt de Lucru între Biserica Catolică şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor. De aceea când textul de la Balamand se referă la prozelitism, foloseşte termenul în sensul în care a fost definit de către Conciliul Ecumenic Vatican al II-lea şi explicitat în diversele întâlniri ecumenice. De aceea, când Bisericile Catolice Orientale, pe care guvernele comuniste după al II-lea război mondial le-au desfiinţat pe nedrept, se adresează acelora care erau credincioşii lor sau noilor generaţii ale aceloraşi credincioşi, pentru a se reîntoarce la Biserica lor, acestea nu pot fi acuzate de prozelitism. Comisia consideră că orice persoană din Bisericile Catolice Orientale, care a fost implicată direct sau indirect (făcând parte din familie) în timpul regimului comunist, cît timp aceste biserici au fost desfiinţate, ar trebui să fie liberă să se reîntoarcă la Biserica Catolică sau să rămână în Biserica Ortodoxă, în funcţie de ceea ce îi dictează conştiinţa[23]. Tot în acest context, trebuie să situăm perspectiva teologică de Biserici surori. Bisericile Catolice şi Bisericile Ortodoxe recunosc existenţa aceleiaşi structuri sacramentale dată de Cristos Bisericii sale pentru a acorda mântuirea tuturor celor care cred în El. Problema ecumenică se situează deci nu direct la nivelul persoanelor, ci la nivelul Bisericilor, ce trebuie să restabilească între ele unirea, care este voinţa Domnului.

Regulile stabilite la Balamand nu sunt norme canonice, ci, aşa cum s-a spus, reguli practice, care au valoare atât pentru unii cât şi pentru alţii.[24] Din unele comentarii ale documentului de la Balamand s-ar putea deduce că aceste reguli sunt împotriva uneia dintre părţile în cauză, în mod precis că ele sunt în detrimentul Bisericii Catolice. Aceasta nu corespunde adevărului. Încrederea reciprocă se poate instaura numai dacă regulile vor fi observate de ambele părţi; dacă atât de o parte cât şi de cealaltă va exista dorinţa de iertare; dacă atât unii cât şi alţii vor dori să-şi purifice memoria[25].

Regulile din documentul de la Balamand încurajând dialogul şi consultarea reciprocă, îndeamnă să fie evitată orice violenţă şi orice formă de presiune, cheamă la respect pentru celebrările liturgice faţă de cealaltă Biserică, recomandă să se rezolve orice cauză de contencios între Biserici prin dialog frăţesc mai curând decât să se recurgă la autorităţile civile. Problemele între fraţi într-adevăr, ar fi bine să fie rezolvate în familie, chiar dacă a apela la autorităţile civile este un drept inalienabil în cazul în care nu ar fi avut nici un efect toate încercările de a rezolva problemele în mod paşnic. Totuşi, decizia de a recurge la autorităţile civile trebuie să fie cu adevărat ultima încercare, deoarece ea prezintă creştinii care nu au reuşit să trăiască ca fraţii şi reprezintă dealtfel un scandal în ochii lumii.

4. PAŞI NOI ÎNSPRE REGĂSIRE

Pe drumul ecumenismului e de subliniat întâlnirea celor doi reprezentanţi ai Românilor – unul al Bisericii Ortodoxe şi altul al Bisericii Unite –, reuniţi la Viena în 29 Mai 1996, prin grija Organizaţiei Pro Oriente [26]. De partea ortodoxă, în nume personal, au acceptat invitaţia la dialog ÎPSS Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit ortodox al Sibiului, care a avut alături pe PSS Andrei Andreicuţ, Episcopul ortodox de Alba-Iulia, şi pe prof. Dr. Constantin Voicu, decan la Sibiu, care nu au venit cu mandat nici din partea P.F. Patriarh Teoctist, nici din partea Sfântului Sinod, considerând dialogul neoficial. De altfel, şi invitaţiile au fost făcute personal, şi nu Bisericii Ortodoxe Române. Pentru mai mult decât o consultaţie neoficială, ar fi trebuit luate alte măsuri şi făcute alte preparative, şi nu fără implicarea Vaticanului şi, cel puţin al Comisiei de dialog internaţional dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, dacă nu şi a altor foruri ortodoxe. Aceasta pentru că problema relaţiilor în cauză este a noastră, a celor din România, dar ea nu este numai a noastră. Ea este implicată în relaţiile dintre Ortodoxie şi Catolicism, în lumina şi în perspectiva dialogului oficial în vederea unităţii, dialog organizat şi încă în desfăşurare între cele două Biserici. Discutarea problemelor noastre, între noi, ar putea fi totuşi relevantă pentru marele dialog şi pentru perspectivele lui, considera ÎPSS Antonie Plămădeală [27]. Ştim, mai spune ÎPSS Antonie, că după ce Documentul de la Balamand a fost semnat, Biserica Catolică Orientală (unită) din România l-a respins, considerând că Documentul nu reflectă situaţia reală şi eclesiologică a acestei Biserici [28].

Biserica Română Greco-Catolică Unită cu Roma, a fost reprezentată la dialogul cu fraţii ortodocşi de la Viena, la cel mai înalt nivel arhieresc şi teologic, fiind în măsură de a-şi asuma răspunderea acestui angajament şi a continuării lucrării începute aici [29]. ÎPSS Lucian Mureşan, Mitropolit al Bisericii Române Unite, prezintă comunicarea cu titlul Coexistenţa între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică în România, însoţit fiind de către ÎPSS George Guţiu, Episcop de Cluj-Gherla şi Dr. Ioan Mitrofan, profesor la Seminarul din Blaj[30].

În măsura în care un dialog teologic între cele două părţi nu exista şi părea aproape imposibil până la întâlnirea de la Pro Oriente, acest Simpozion vienez nu poate fi caracterizat decât ca o iniţiativă cu atât mai lăudabilă cu cât există litigii pentru care nu se fac eforturi reale de soluţionare din partea nici uneia dintre Bisericile Românilor, putându-se constitui pentru viitor ca un punct de dezgheţ al relaţiilor frăţeşti, dialogice şi constructive.

CONCLUZIE

Putem să fim sau nu în deplin de acord cu afirmaţiile documentului de la Balamand, dar nu se poate nega în nici un fel importanta şi urgenta datorie la care sunt chemate Bisericile astăzi: ele trebuie să instaureze un nou climat bazat pe respectul reciproc şi pe dragostea fraternă care trebuie să-i caracterizeze pe învăţăceii lui Isus, uniţi în comuniunea Bisericilor surori.

Documentul de la Balamand ne aminteşte că în anumite ţări unde tensiunea este mai mare, credincioşii ambelor Biserici în timpul regimului comunist au suferit, mărturisit credinţa lor şi dovedit fidelitate faţă de Biserică. Suferinţele lor – afirmă în plus documentul – ne cheamă la unitate şi la a da, la rândul nostru, o mărturie comună spre a răspunde rugăciunii lui Cristos ca toţi să fie una pentru ca lumea să creadă (In 17, 21) [31].

BIBLIOGRAFIE


· ***Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.

· Octavian Bârlea, Ecumenism românesc I, Extras din Buna Vestire, Anul XII, Nr. 4, Roma , Tipografia Poliglotă Gregoriană, 1975.

· Iustinian Chira Maramureşanul – Apel la conştiinţă şi raţiune, Ed. Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1990.

· Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, a VII-a Sesiune plenară, Balamand, 17–24 Iunie 1993, Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, Documentul de la Balamand, text şi comentariu, Arhiepiscopia Sibiu, 1993.

· Câteva consideraţii asupra Documentului de la Balamand.

· Perspective, nr. 71-72, Ianuarie-Iunie 1996, Anul XIX, Paşi noi? Mitropoliţii Antonie Plămădeală pentru Românii Ortodocşi şi Lucian Mureşan pentru Românii Uniţi la simpozionul organizat de Pro Oriente în Viena, la 29 Mai 1996, cu întâmpinări de la Dr. Ioan Marin Mălinaş şi Mons. Octavian Bârlea.

· Conciliul Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism, Seria Documente nr. 21, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2001.

· Decretul conciliar despre ecumenism Unitatis redintegratio, în Conciliul

Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, Ediţie revizuită, Ed.

Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.


ABREVIERI

cf. – conform

Dr. – doctor

Ed. – Editura

Ef – Efeseni

Ibidem – (lat.) în aceiaşi lucrare, sau în acelaşi pasaj.

In – Ioan

ÎPSS – Înalt Preasfinţia Sa

nr. – numărul

p. – pagina

pp. – paginile

PS – Prea Sfinţitul

UR – Unitatis redintegratio



[1] Conciliul Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism, Seria Documente nr. 21, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2001, pp.9-10.

[2] In 17, 21; cf. Ef 4, 4.

[3] Conciliul Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, Îndreptar pentru aplicarea principiilor... , p. 11.

[4] UR nr. 2, cf. Ef 4, 12.

[5] UR nr. 3 şi nr. 13.

[6] UR nr. 3.

[7] UR nr. 4.

[8] UR nr. 21-23.

[9] UR nr 3.

[10] UR nr.4.

[11] UR nr.2.

[12] UR nr. 4 şi 15-16.

[13] Conciliul Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism, pp. 20-21.

[14] Iustinian Chira Maramureşanul – Apel la conştiinţă şi raţiune, Ed. Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1990, p. 3.

[15] Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, a VII-a Sesiune plenară, Balamand, 17 – 24 Iunie 1993, Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, Documentul de la Balamand, text şi comentariu, Arhiepiscopia Sibiu, 1993, pp. 3-1o, din Cuvântul introductiv al Mitropolitului Antonie al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului la prezenta ediţie.

[16] Ibidem, p.12, art. 1 din Introducere la conţinutului Documentului de la Balamand.

[17] Câteva consideraţii asupra Documentului de la Balamand, ale Preşedintelui Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, Edward Idris Cardinal Cassidy, la câteva luni după apariţia Documentului.

[18] Documentul de la Balamand, Introducere, nr. 3., în Câteva consideraţii asupra Documentului de la Balamand, ale Preşedintelui Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, Edward Idris Cardinal Cassidy.

[19] Documentul de la Balamand, nr. 12.

[20] Ibidem, nr. 15.

[21] Ibidem, nr. 16.

[22] Ibidem, nr. 16.

[23] Ibidem, nr. 24.

[24] Ibidem, nr. 21.

[25] Ibidem, nr. 20.

[26] Perspective, nr. 71-72, Ianuarie-Iunie 1996, Anul XIX, Paşi noi? Mitropoliţii Antonie Plămădeală pentru Românii Ortodocşi şi Lucian Mureşan pentru Românii Uniţi la simpozionul organizat de Pro Oriente în Viena, la 29 Mai 1996, cu întâmpinări de la Dr. Ioan Marin Mălinaş şi Mons. Octavian Bârlea; p. 4, Pregătirea dialogului.

[27] Ibidem, pp. 10-11. Vezi Comunicarea ÎPSS Dr. Antonie Plămădeală al Bisericii Ortodoxe Române, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, intitulată Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Greco-Catolică din România.

[28] Ibidem, p. 14.

[29] Ibidem, p. 38.

[30] Ibidem, p. 6.

[31] Documentul de la Balamand, nr. 33.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu