| Dinspre Blaj (cu bunăvoinţa preşedintelui "Unirea Pres", prof. Gh. Ciul), ne-a parvenit o carte semnată se tânărul Ciprian Vestemean ("Cuvântul sculptează"), (n. 1 august 1985, Blaj; studii la Şcoala "Toma Cocişiu", Liceul Teologic Greco-Catolic "Sfântul Vasile cel Mare", masterand, anul I la Universitatea "Babeş-Bolyai", Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj; publică poezii în "Unirea blăjeană"; are două volume de poezii, eseuri despre natură, cumpătare, iubire, cuprinse în volumul "Cucerirea culmilor". Este prezent cu articole în publicaţii din Blaj, Oradea, Iaşi, Buzău etc.), apărută la Editura Anamarol 2009, dedicată "înregii omeniri, căci pe toţi vreau să vă văd modele de sfinţi". Structurată pe capitole, printre care: "O mică invitaţie", "Aion, chronos, kairos", "A fi sau a nu fi sfânt", "Elixirul bunătăţii", "Eroul din TINE", "Dor de (A)CASĂ, "Lacrimosa", "Speologul lui Dumnezeu", "Un zid... lumea", "Înmormântarea lumii", "Plăcere trecătoare: păcatul, deşertăciune, "Muribundul din mine", "Boala - un rău necesar sau o binecuvântare?", "Un punct final moartea?", "Un umil sfat de S.F. binecuvântat" etc., cartea ar putea fi luată ca un jurnal intim în care preaplinul trăirii şi al meditaţiilor profunde a bătut la uşa revărsării până când pagina s-a deschis îmbrăţişându-i cuvintele precum numele pruncii. Şi cuvântul care de mult, cu mult mai demult a învăţat să sculpteze, şi-a continuat şi perfecţionat stilul, uns şi pătruns mereu de dorinţa de a schimba o istorie mai mult sau mai puţin trăită, devenind "un inventar de suflete", dacă vreţi acea garderobă în care iubirea îşi lasă veşmintele alegând, ca şi autorul, "drumul sfinţeniei", ca o poveste fără de sfârşit ce ne lasă în urmă, care trebuie continuată cu orice preţ pentru a nu întrerupe însăşi lunga ei respiraţie, spre ea însăşi, făcând din timpul ei "un timp de har", adică acea aură a exploziei dumnezeirii în care, chipul nostru e nufărul sfânt după care se zbate întreg universul. Şi-atunci ne întoarcem la cuvânt, la felul în care această sfinţenie a început să sculpteze în el pentru | a-i reliefa adâncimea hrănitoare protectoare, pentru că "el a fost şi este începutul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era însuşi Cuvântul", acea lumină a misterului fără de care nu putem trăi. Şi astfel totul se întâmplă în cuvânt, acest fagure inimitabil în care sufletul ciopleşte necontenit cărări înspre Marele Creator, pentru a stopa "păcatul care ucide", acea muşcătură din măr ce ne reneagă. Acest fel de a sculpta este chiar continuarea mirificei poveşti, acea seminţă mirabilă ce conţine însuşi A.D.N.-ul cuvântului, în care "găsim urma mâinilor" fertile ale lui Dumnezeu, infintul creaţiei sale ce ne sfinţeşte fiinţa precum primăvara fructul din floare şi nu admite jumătăţi de măsură, nici "drăgălăşeniile" dintre "calea sfântă" şi deşertăciune, nici falsele trăiri într-o casă precum cerul. Ajuns aici, nimeni nu mai poate sta în calea acestei sculpturi, pentru că ea este fereastra neîntreruptă deschisă spre lume, acea lacrimă de bucurie din care izvorăşte respiraţia inimii. "Trăiască bucuria", spune tânărul autor. Dar trebuie adâncită această urare, pentru că bucuria netrăită cum trebuie poate rămâne pentru totdeauna o cută ascunsă a fiinţei. Şi ea, ca şi iubirea tinde spre desăvârşire. Bucuria este frumoasă, un sfetnic bun atâta timp cât degajă lumină. Poate că doar felul nostru de a sculpta în cuvânt rămâne cadoul intim al fiecăruia ce ajunge sau nu la Dumnezeu. Poeţi şi preoţi, gânditori şi sculptori, nu sunt altceva decât rădăcinile acestei sculpturi, şi dacă-s îmbrăcate în adevăr au şansa unei străluciri aparte dincolo de ispite, al neîncrederii în tine însuţi, a pierderii fericirii. Felul nostru de a sculpta în cuvânt este ceea ce rămâne: casa noastră - acel miros sfânt de bucurie şi jertfă, în care moartea nu poate face pui, în care răsună un cor mirabil şi noi îl reverberăm dorinţele: "Doamne, vreau să Te urmez în toate până la moarte şi viaţă veşnică". Un îndemn: cititorule, treci părerea ta, măcar în gând, dacă ai stat cu adevărat câteva clipe uimit de ustensilele cu care cuvântul sculptează, înlănţuindu-le în noi poveşti fără sfârşit! |
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu