luni, 24 martie 2008

THEOLOGICAE


Sperăm într-un viitor mai

ferice în iubire!!!

Lumea s-a schimbat şi este în continuă schimbare... azi mai mult ca niciodată avem nevoie de oameni care să simtă, să trăiască şi să educe moral. Acel cuvânt care în trecut avea rezonanţă în viaţa culturală şi spirituală a poporului român azi s-a dizolvat, detronat şi alături de libertate a primit o conotaţie eronată.

Un singur remediu există: să ne întoarcem la adevăratele valori la care strămoşii noştri ţineau din toată inima. Printre acestea se numărau dragostea faţă de semeni, credinţa în Dumnezeu, speranţa că prin muncă, trudă şi dăruire lucrurile se pot îndrepta spre bine, ele erau ţinute strâns prin moralitate, rezultând astfel: fericirea.

Propunere?! De mai mulţi ani se studiază modul de gândire şi dezvoltare în diverse medii ale tineretului. Faptul că sunt student la Academia Teologică din Blaj nu este o întâmplare, Dumnezeu mi-a cerut mai mult, am primit şi acum trebuie să dăruiesc, aşa cum nu este o întâmplare faptul că am observat ceea ce se petrece în jurul meu, iar dacă vrem ca viitorul să fie mai bun şi să „trăim bine!” trebuie să avem grijă cum creştem intelectual şi spiritual.

Doresc să aprofundez împreună cu dumneavoastră aspecte pur practice, legate bineînţeles de teologie dar şi de raţiunea zilelor noastre.

Studiul meu implică ideea de caritate, adică iubirea. Aceasta se poate manifesta în multe forme şi spre multe direcţii. Doresc să fiu pozitiv de aceea expunerea mea se va baza pe trei teme concrete:

- iubirea lui Dumnezeu şi a noastră faţă de El;

- iubirea faţă de aproapele, şi în principiu a prietenilor;

- iubirea unei persoane de sex opus.

Expunerea mea are ca şi carte de căpătăi Sfânta Scriptură, Sfinţii părinţi şi alţi scriitori celebrii. Îmi propun să creştem împreună, adică să reluăm anume părţi ale celei mai cunoscute cărţi din istoria lumii pentru a căuta rezolvarea multora dintre problemele cu care ne confruntăm şi ne vom putea confrunta pe viitor. Toţi avem de câştigat prin aprofundarea învăţăturilor ei, valabile peste miile de ani, fără erori sau subînţelesuri aşa cum ne oferă televiziunea, internet-ul sau strada deseori.


Iubirea este o moştenire

Iubire. Acest cuvânt apare de foarte multe ori în Biblie. Prin acest cuvânt se defineşte Dumnezeu şi în acelaşi timp se exprimă ataşamentul ce-l are faţă de noi, sentiment ce trebuie să fie pur, cultivat şi trăit ca astfel să se oglindească în noi exact ca într-o oglindă, adică să reflectăm peste tot aceeaşi bucurie într-o lume în care este mai multă dragoste a ştiinţei şi mai puţină ştiinţă a dragostei.

Performanţa pe care o reuşeşte Dumnezeu în iubirea Sa este că ne iubeşte pe fiecare, de parcă n-am exista decât noi în toată lumea.

Această lume nu este decât o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu faţă de noi, cel puţin aşa spune filosoful francez Henri Bergson. De aceea, El ne va judeca după cum, cât şi pentru ce L-am iubit! Ne-a creat pentru a ne face fericiţi. La acest dar nu-i putem răspunde decât prin credinţă şi iubire. Iubirea este o moştenire divină! În afară de El, după cum spune Pascal, nu-i decât viciu, mizerie, eroare, întuneric, moarte, disperare.

Viaţa creştinului autentic este o viaţă de permanentă credinţă sau încredere într-un Dumnezeu plin de iubire, care ştie ce este cel mai bine pentru copiii Săi şi care are întotdeauna în vedere binele lor veşnic[1].

Dar El ne spune că adevărata dragoste este atunci când nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul[2]. Căci dacă în suflet domneşte iubirea vom răspândi în jur bucurie, iubire şi vom avea puterea de a ne dărui. Sfântul Pavel scrie corintenilor un imn al dragostei spunându-le: Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu va pieri niciodată[3].

Iubirea este un lucru mare, un mare bine, care face din greu, uşor, şi trece lin peste toate asperităţile. Duce o povară fără să fie împovărătoare şi îndulceşte tot amarul. Iubirea se cere preţuită, nu ascunsă. Iubirea vrea să fie liberă, departe de dorinţele lumeşti. Nimic nu e mai dulce ca iubirea... Ea este ceva din realitatea raiului adus aici, pe pământ... Darul pe care-l putem oferi aproapelui: nimic nu e mai dulce ca dragostea; nimic mai puternic, mai înălţător; nimic mai cuprinzător; nimic mai fericit, mai plin, mai bun... în cer sau pe pământ!

Vocaţia mea este iubirea, – ne spunea Sfânta Tereza de Lisieux – vrei un mijloc care să te conducă la desăvârşire? Numai un singur mijloc cunosc, şi acesta este iubirea!

Pe primul plan în viaţa noastră trebuie să fie Dumnezeu, căci atât de mult ne-a iubit încât ne-a dat viaţă şi L-a sacrificat pe singurul Său Fiu pentru a ne răscumpăra, ca oricine, oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică[4]. De la Isus, Cuvântul Adevărat, am primit porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele[5]. Cea mai mare poruncă! Pentru a o împlini, trebuie să ne dăruim Lui, iubindu-L mai presus de orice, din toată inima, ca şi noi la rândul nostru să fim iubiţi de El.

Vom fi iubiţi dacă vom fi asemenea Lui, adică sfinţi, umili, buni, iertători, şi de folos tuturor. Când vom realiza acestea, toţi ne vor spune că suntem drepţi, ne vor urma, cinsti şi iubi, căci ajutorul nostru va veni de la Dumnezeu[6] şi tot ce facem, va fi spre mai mare mărirea Lui.

Sfântul Ioan, apostolul şi evanghelistul dragostei dumnezeieşti, îl defineşte pe Dumnezeu astfel: Dumnezeu dragoste este![7], şi ea cuprinde înţelesul adânc şi adevărat al numelui: Bunul Dumnezeu, obişnuit în popor.

Dumnezeu este numit „bun” nu numai pentru că El e drept cu făpturile Sale, ci şi pentru că El este prea drept, desăvârşit, fără margini în milostivire, ceea ce înseamnă că El este totul: numai iubire!

Fiindcă este atât de bun a ales să devenim copiii Lui, de aceea, ca unui Tată, suntem datori să-i fim ascultători, respectându-i cererile şi regulile (poruncile) la care dacă vom medita sincer şi cu atenţie vom ajunge la concluzia că ele au fost date tot spre mai mare binele nostru trupesc şi spiritual. Domnul rămâne în cei ce plinesc legea Sa[8] şi se îngrijeşte de fiecare în parte, de aceea aceşti oameni nu mai au temeri de nimic, nici de boală, nici de însăşi moartea...

Dumnezeu din iubire ne dă libertatea deplină de alegere. A fi liber nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să ştii că poţi să vrei, spune cunoscutul filosof francez Jean-Paul Sartre. Libertatea este posibilitatea de a alege binele, căci după cum spune marele istoric Nicolae Iorga: „om (cu adevărat) liber e acela care n-are nevoie să spună nici o minciună (adică se simte împăcat cu sinele, cu Dumnezeu)”. Toate îmi sunt îngăduite, spune Sfântul Apostol Pavel, dar nu toate îmi folosesc, nu toate zidesc[9], nu mă voi lăsa biruit de ceva[10]. Iar Mântuitorul: „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”[11]. Aşadar, El nu vrea să intre cu forţa în sufletele noastre, să conducă, însă dacă Îl vom primi, va intra cu Dânsul şi fericirea, căci „acela este cu adevărat liber, care trăieşte pentru Cristos”, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este vrednic de toată dragostea noastră. El ne oferă dragostea Sa, dăruindu-ni-se întreg nouă ca: Dumnezeu, Mântuitor, Prieten, Frate, dar în sfârţit, atenţie!, ca Judecător... El nu cere altceva decât ceea ce suntem datori a-i dărui: dragostea noastră. Acesta este semnul că vrem să fim fericiţi aici pe pământ şi dincolo de acesta!

Înaintea Tatălui său, Isus cuprinde, repară, completează, îndumnezeieşte toată firea omenească, făcând astfel posibilă intrarea în Paradis, cine crede în paradis... Dar aceasta, să reţinem, doar prin Isus, cu Isus şi având încredere în El![12] Căci nu putem intra în Cer dacă mai înainte nu a intrat Cerul în noi. Iar pentru creştinul autentic Cerul se pronunţă: ACASĂ!

Sfântul Augustin ne spune: Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce-ţi place! Dacă îl vom iubi cu adevărat vom face numai ce ar face şi simţi Isus, pentru a nu-L supăra cu ceva pe Dumnezeu. Practicarea dragostei dumnezeieşti are o mare putere de a înălţa şi forma sufletele. Dragostea către Dumnezeu luminează mintea, este o torţă aprinsă care ne luminează pentru a asculta şi pătrunde cuvântul Lui.


În apropierea aproapelui meu

Prin aproapele recunosc şi demonstrez că-l iubesc pe Dumnezeu! Cum? Dacă voi fi plin de iubirea lui Dumnezeu, voi iubi tot ceea ce iubeşte Dumnezeu: voi iubi pe aproapele meu.

În aproapele Îl văd pe Isus care a poruncit să ne iubim unul pe altul aşa cum ne-a iubit El[13]. Motivul iubirii aproapelui nu este pentru el însuşi, ci pentru Dumnezeu care a creat şi pe aproapele şi l-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, ca pe noi. Dumnezeu este Cel ce este[14] iar noi zidirea Lui, nu putem înţelege fără iubirea desăvârşită a aproapelui, ceea ce este mai presus de zidire, adică Ziditorul. Aproapele este răscumpărat cu sângele lui Isus şi este chemat, împreună cu noi, la fericirea veşnică. Deci iubirea noastră pentru aproapele este iubirea lui Dumnezeu. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci plinirea legii[15].

Iubirea înseamnă dăruirea totală, precum a făcut Isus, trebuie să-I urmăm exemplul căci spune: pildă v-am dat vouă, precum am făcut Eu aşa să faceţi şi voi[16]. Apoi: poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii[17].

Să ne dăruim cu inimă deschisă aproapelui nostru, ajutându-l de fiecare dată, îngrijindu-ne de el în boală şi vizitându-l când ar avea nevoie de noi, căci favoarea nu o facem numai lui, ci mai ales lui Isus care spune: „Mie, mi-aţi făcut”[18]. Dacă dispunem de o stare bună materială, cu care am fost binecuvântaţi, să fim milostivi, făcând acte de caritate pe care Tatăl nostru, Care vede în ascuns, le va răsplăti[19]. Să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu!

Oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu[20].

Prietenia este un lucru sfânt. Prietenia este ceva din realitatea raiului adus aici, pe pământ, de aceea încă din tinereţe se leagă multe prietenii cu fel de fel de oameni, buni sau răi, dar va trebui să ştim face alegeri veritabile şi veşnice, toate acestea după nişte criterii prestabilite.

Să fim prudenţi deoarece cum ne vor fi prietenii, aşa vom fi şi noi.

Nu în deşert spune Sfântul Pavel: Adunările rele strică deprinderile bune[21].

Noi trebuie să ne iubim sub formă agapică, adică cu iubire creştinească. Să ne facem prieteni buni, morali, cu ajutorul cărora să trecem împreună peste toate greutăţile vieţii.

Prietenie înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci mai ales când ar putea greşi! Prietenia, în acelaşi timp, este cel mai desăvârşit dintre sentimentele omeneşti, pentru că este cel mai liber, cel mai curat şi cel mai profund. Un prieten adevărat este un adevărat refugiu, cine îl găseşte, a găsit o comoară de preţ. Un prieten fidel nu are preţ. Valoarea lui nu se poate măsura[22].

Să ne însoţim cu cei umili şi simpli, evlavioşi şi bine crescuţi, tratând cu ei despre lucrurile care edifică. Să căutăm pasiuni asemănătoare cu înclinaţii spre adevăr, spre lucrurile plăcute lui Dumnezeu, pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, spune Isus, sunt şi Eu în mijlocul lor[23]. În acest mod, toate lucrurile bune, vor fi binecuvântate.

Cristos este exemplul principial de iubire faţă de aproapele. El îi numeşte fraţi, surori, prieteni, pe aceia care fac voia Tatălui Său din cer[24], care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc[25]. Şi tot El le spune sfinţilor apostoli, că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai spun slugi, deoarece sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”[26]. Îi sunt prieteni aceia ce-L urmează şi se dedică cu tot ceea ce sunt ei, căci din iubire şi prietenie El şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre noi!

El a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse: Domnul S-a sfârşit îmbrăţişându-ne!

Să nu lăsăm să crească iarbă pe calea prieteniei! Nici să nu mergem la acea persoană doar din interes personal. Dacă ne este prieten, în tot timpul are nevoie de noi, de încurajările şi sfaturile noastre. Nepăsarea este somnul minţii omeneşti. De multe ori doar după ce a secat fântâna preţuim apa... După ce pierzi un prieten bun îţi dai seama de valoarea lui. NU lăsa să se întâmple asta! Demonstrează că poţi, nu fi ca ceilalţi! Nu lăsa să se producă o ruptură din cauza unor neînţelegeri, învaţă de acum că nedreptăţile se scriu pe nisip, iar binefacerile pe marmură.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!


Iubind o persoană întreaga viaţă...

Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, de aceea prieteniile dintre ei, nu sunt rele atâta timp cât se află în concordanţă cu legile divine şi nu se caută plăcerile trupeşti; devin periculoase când sunt bazate numai pe calităţi externe: frumuseţe, voce, surâs, eleganţă etc., fără de calităţi spirituale, care dăinuiesc pentru eternitate, deoarece adevărata frumuseţe stă în curăţia inimii! Frumuseţea sufletească se răspândeşte ca o lumină misterioasă asupra frumuseţii fizice, spune un reprezentant al romantismului, Victor Hugo.

Farmecul este înşelător şi frumuseţea este deşartă[27]. Totul trece, frumuseţea trupească este o floare trecătoare dar sufletul dacă este curat, devine un crin veşnic de care Dumnezeu se bucură şi-l ocroteşte. El vrea pe pământ o grădină plină cu crini. Nu ai vrea şi tu să creşti în grădina Lui...?

Iubirea este ceva firesc, dacă te îndrăgosteşti de cineva devii altfel, depinzi într-un anume fel de acea persoană, fără ea te simţi neputincios/ă. Atenţie, în astfel de cazuri nu numai că îţi poţi face rău, dar poţi deveni „marionetă”, adică persoana iubită se poate folosi de tine în scopuri proprii. Ca suflete căutătoare şi iubitoare de Dumnezeu, va trebui să ne controlăm simţurile şi gândurile ca nu cumva din neatenţie, mai ales a trupului, care este înclinat spre deşertăciunea plăcerii, să cădem în păcat.

Fii stăpân pe pasiunile tale, ca să nu ajungă ele stăpâne pe tine! învăţăm din Manualul lui Epictet.

Dacă se caută un partener de viaţă, legea divină să fie temelia acelei relaţii cu gândul mereu la căsătorie. Credem că acest fapt îi va ajuta pe cei doi să nu profite unul de celălalt. Adică, exact ca într-o căsnicie, nici unul nu profită de celălalt, ci se corectează, completează şi edifică, conştienţi fiind că Domnul le va fi Judecător. „O căsnicie bună este aceea în care fiecare îi încredinţează celuilalt rolul de grădinar al solitudinii sale” (Rainer Maria Rilke).

A iubi înseamnă să ieşi din tine şi să trăieşti în celălalt ca şi cum ai trăi în tine! Iubirea, după Sfântul Ioan Gură de Aur, „este bucuria de a face altora bucurie”, adică, este „o adevărată slujbă pentru Dumnezeu” spune Sfântul Ciprian. Sau dacă l-am cita pe Dostoevski, am spune că „dragostea îi face pe oameni să se simtă egali”. Aşadar, iubirea este un fragment de infinit căzut pe pământ, deoarece viaţa fără dragoste este o umbră a lucrurilor care ar putea fi. Dragostea îi arată omului cum ar trebui să fie. Când iubeşti, ne mărturiseşte dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi nici nu-ţi vine să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste.

A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, înseamnă a face ca toate sentimentele omeneşti: teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singura fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nici o limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicţiile, aceasta este definiţia lui Honoré de Balzac.

A fi îndrăgostit de cineva înseamnă mult mai mult decât a fi stăpânit de un sentiment copleşitor, înseamnă a lua o hotărâre, a face un calcul, a te angaja printr-o promisiune. Dacă dragostea ar fi doar un sentiment nestatornic n-ar exista nici o bază pentru făgăduinţa de a iubi pe cineva pe toată durata vieţii. Sentimentele vin şi se duc. Cum aş putea promite statornicie dacă m-aş baza numai pe ele, fără să mă bizuiesc pe judecata minţii şi pe voinţa caracterului?

Iubirea este o prietenie care a luat foc, iar „când iubeşti puternic, găseşti întotdeauna ceva nou în persoana iubită” ne învaţă Blaise Pascal. Iubirea trebuie să fie o jertfă de dedicare, slujire unul faţă de celălalt şi nu o unire pentru a păcătui. Într-un cuplu iubirea trebuie să călăuzească pe cei doi în luarea tuturor deciziilor. Dar această iubire trebuie să fie o iubire reciprocă, autentică, generoasă, care poate ajunge până la sacrificiul de sine dacă e necesar; nu este un egoism propriu mascat sub numele de iubire. Aşadar, Iubeşte-i celuilalt mai întâi sufletul! Dacă te vei îndrăgosti de suflet, Dumnezeu va binecuvânta relaţia voastră şi nimic nu poate interveni pentru a o destrăma în afară de păcat. Nu te lăsa ispitit, căci fericit va fi acela care îndură ispita, deoarece, pus la încercare, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El[28].

Iubiţi-vă mult dar nu uitaţi de Dumnezeu!



[1] Cf. Ioan 1, 12.

[2] 1 Ioan 3, 18.

[3] 1 Cor 13, 4-8.

[4] Cf. Ioan 3, 16.

[5] Cf. Matei 22, 37-39.

[6] Psalm 120, 2.

[7] 1 Ioan 4, 8, 16.

[8] Cf. 1 Ioan 3, 24.

[9] 1 Corinteni 10, 23.

[10] 1 Corinteni 6, 12.

[11] Apocalips 3, 20.

[12] Ioan 14, 6.

[13] Cf. Ioan 13, 34.

[14] Exod 3, 14.

[15] Romani 13, 10.

[16] Ioan 13, 15.

[17] Ioan 13, 34-35.

[18] Matei 25, 40.

[19] Matei 6, 3-4.

[20] 1 Ioan 4, 7.

[21] Cf. 1 Corinteni 15, 33.

[22] Ecclesiasticul 6, 14.

[23] Matei 18, 20.

[24] Cf. Matei 12, 46-50.

[25] Luca 8, 21.

[26] Ioan 15, 13-15.

[27] Proverbe 31, 30.

[28] Iacob 1, 12.


2 comentarii:

  1. Lucrare a studentului teolog în

    Anul III la Facultatea de Teologie

    Greco-Catolică, Departamentul Blaj,

    Ciprian Emil VESTEMEAN

    RăspundețiȘtergere
  2. CU ORICE RISC

    de Mihai Târnăveanu

    Siprian băiat mumos
    Si călare si pe zos
    Spaidărman hăl înţăpat
    Si cu totul deochiat

    Evadatul din trup
    Fără nici un heirup
    Când vrea el sare peste masă
    Spirituala fire nu şi-o lasă

    De crezi că te vor înţălege
    Pântecoşi fărădelege
    Te amăgeşti
    Nu are rost să te mai amăreşti

    Să fi tu îsuţi totdeauna sincer
    Prieteneşte mă-nţelege ţ-o cer
    În zarva lumii ăsteia zurlii
    Cu risc de-a apărea altora truli.

    20 Martie 2008,
    Blaj, (la minut)

    RăspundețiȘtergere