Antropologie teologică

INTRODUCERE

Fiecare societate omenească are un mit originar, o istorie fundamentală, în raport cu toate celelalte. Aceste mituri originare cresc din izvorul conştiinţei de sine – vocea interioară care caută explicaţia fiecărui lucru. Dintotdeauna, de când există, conştiinţa de sine a ars strălucitor în mintea omenească, mitologia şi religia fiind componente ale istoriei umane. Chiar şi în această eră a ştiinţei probabil (?) lucrurile vor rămâne la fel.[1]

În luna Noiembrie a anului trecut (2005), „Universitatea Ecologică a organizat un simpozion dedicat relaţiei dintre religie şi ştiinţă, care după dezbateri de două zile a ajuns la concluzia că între ele există o complementaritate, şi nu un antagonism. Printre altele, s-au luat în discuţie principiul antropic din cosmogonie, cauzele finale, folosite de unii fizicieni, şi unele interpretări post-darwiniste ale filogenezei (inclusiv antropogenezei) ca fiind determinate de un program gândit, şi nu de întâmplare. Toate justifică ideea existenţei unei Inteligenţe Universale.”[2]

Noi nu ne vom feri să numim Dumnezeu pe creatorul şi guvernatorul inteligent al Universului. Este un semn al cinstirii noastre către cel ce ne-a plămădit din aceiaşi ţărână şi totuşi atât de diferiţi uneori.

Teologia creştină trebuie să fie mereu în concordanţă cu mărturia apostolică şi patristică. Acest îndreptar urmat întocmai ne îndrumă, însetaţi cum suntem, către izvoarele vieţii, către origini. Oare exisă om să nu dorească să-şi afle genealogia, ramurile, trunchiul, rădăcinile existenţei?

Prin Umanizarea Cuvântului şi Îndumnezeirea Fiinţei, sub acest titlu, pe un traseu aparţinând antropologiei teologice, atât cât permite extensia unei lucrări de seminar, vom încerca în cele ce urmează, prin prisma scripturisticii vetero testamentare, a Cărţii Genezei, împlinirii neo testamentare şi mărturiile revelate Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, o reconstituire a întrupării Logosului, punctul de referinţă al periplului uman în lume, cu scăderile şi plusurile sale cărora istoria le-a fost martoră, căderi şi ridicări, culminând cu aspiraţia frumoasei dezvoltări a germenelui ce îndumnezeieşte fiinţa, numită microteos. Bibliografia s-a consemnat în ordinea utilizării în cuprinsul prezentei lucrări.

1. PROMPTITUDINEA CUVÂNTULUI

Secole întregi filozofia s-a oprit la întrebarea: Ce este materia? O soluţie facilă era de a se ocoli întrebarea şi a se considera materia având un sens în sine şi existând dintotdeauna, sau să se spună că a fost creată de Dumnezeu, fără să se explice cum a rezultat materialul din nematerial, cum din nestricăcios şi atemporal s-a ajuns la stricăcios şi temporal. În ambele cazuri (atât cel al existenţei de sine cât şi cel al creaţiei ei de către Dumnezeu), materia a rămas la fel de neexplicată. A fost cu adevărat tragică disputa dintre materialişti şi idealişti (dispute plătite uneori cu mult sânge), din moment ce ambele tabere susţineau o poziţie metafizică la fel de arbitrară, dându-i numai nume diferit.

Înainte de a ajunge la explicaţiile fizicii din zilele noastre singura propunere de explicare a alcătuirii materiei din întreaga istorie a filozofiei a fost formulată de către Părinţii greci ai Bisericii. Sfântul Grigorie de Nyssa şi Maxim Mărturisitorul au înţeles materia ca pe un fapt energetic, au văzut alcătuirea materiei provenind din contribuţia şi unitatea de „calităţi logice”.

Lumea în întregimea ei şi până în cel mai mic element component al ei este logos lucrător, cuvânt pus în lucrare, energie creatoare personală a lui Dumnezeu. Conform cu relatarea din Geneză, Dumnezeu a creat toate numai prin cuvântul Său: „A zis şi s-a făcut”. Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece, ci se ipostaziază în eveniment lucrător „devenind de îndată natură.” Aşa cum cuvântul omenesc al unui poet constituie o nouă realitate, care este poezia, dincolo de acesta, dar în acelaşi timp rezultat şi manifestare a cuvântului său, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu lucrează dinamic la întemeierea şi formarea creaţiei.[3]

2. OMUL – ŢĂRÂNĂ ŞI SUFLET VIU DUMNEZEIESC

În tradiţia scrisă a descoperirilor lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură a Bisericii, Dumnezeu este afirmat ca Existenţă personală, iar omul ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu – existenţă personală şi acesta, deşi este natură creată. Această legătură iniţială a omului cu Dumnezeu care constituie modul însuşi în care omul există, este ilustrată în primele pagini ale Vechiului Testament, într-o relatare poetică şi simbolică, din care gândirea creştină şi-a extras totdeauna premisele fundamentale ale antropologiei eclesiale.

Citim, deci, în Cartea Genezei că Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Tot ce constituie lumea a fost făcut de Dumnezeu numai prin porunca cuvântului (logos) Său. În ziua a şasea, în aceiaşi zi în care a terminat creaţia chemând la existenţă animale sălbatice, târâtoarele pământului şi după ce a văzut Dumnezeu frumuseţea creaţiei întregi, a trecut la facerea omului. Prin limbajul său iconologic, istorisirea biblică consemnează o lucrare deosebită a lui Dumnezeu la crearea omului: nu mai este vorba numai de o poruncă creatoare, ci mai întâi de exprimarea unei hotărâri a lui Dumnezeu – în care exegeza creştină a văzut întotdeauna prima descoperire a Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Gen 1, 26).

Aici nu mai este vorba de încă una din făpturile care constituie lumea, ci de o făptură pe care voinţa lui Dumnezeu o distinge de toate celelalte pentru a fi chipul lui Dumnezeu în lume, lucru care înseamnă: arătarea, manifestarea, reprezentarea directă a lui Dumnezeu.

De aceea omul stăpâneşte, împărăţeşte peste toată creaţia, nu în sensul unui supraveghetor înzestrat sau al unui stăpân impunător, ci în sensul celui care este gata să conducă întreaga făptură spre raţiunea (logos) sa finală sau spre scopul său.

Exprimarea unei voinţe şi a unei hotărâri speciale a lui Dumnezeu privind crearea omului este completată de imaginea biblică cu un act deosebit al lui Dumnezeu: „Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu.” (Gen 2,7). Nici o altă creatură din lume nu este făcută direct de Dumnezeu. Materia din care este făcut omul nu este alta decât ţărâna pământului – însuşirea de pământesc îi va da şi numele primului om: Adam (═ făcut din pământ). Dar natura omenească, deşi pământească, este făcută printr-o lucrare dumnezeiască distinctă, este „modelată” de Dumnezeu, pentru ca apoi să primească suflare din suflarea lui Dumnezeu şi să devină suflet viu.

Respiraţia este premisă a vieţii, elementul care te face fiinţă vie, activă. Toate sentimentele – frica, mânia, bucuria, mândria – influenţează respiraţia arătând prin aceasta o legătură strânsă a respiraţiei cu adâncul fiinţei umane, cu sinele uman. Deci, atunci când Scriptura spune că Dumnezeu a suflat omului de lut suflarea sa, este o imagine prin care se arată transmiterea către om a unor trăsături caracteristice ale existenţei lui Dumnezeu. În limbajul biblic rezultatul acestei transmiteri este acela că omul devine suflet viu.[4]

Cartea Facerii ne comunică originea lumii cu o exactitate „meta-matematică”, „meta-ştiinţifică”, „meta-metafizică”; nici progresul omenirii, nici schimbarea viziunii noastre asupra lumii n-ar putea vreodată s-o ştirbească. Ea este veşnică, deci nu se pune problema depăşirii ei; ea ne încredinţează cel dintâi şi cel de pe urmă cuvânt al istoriei noastre. Ceea ce este sigur e că însuşirea mesajului ei este o sarcină anevoioasă; profunzimea ei nu se decantează cu uşurinţă. Cine ajunge să desprindă cele dintâi straturi ale conţinutului acesteia poate să spună că a înregistrat o biruinţă duhovnicească.

Cărţile sfinte, al căror limbaj specific ne luminează mintea, sustrăgându-se totodată privirii noastre, cer să ne apropiem de ele cu frică şi cu rugăciune, „descălţaţi”. Cel mai curios e că domeniul sacrului se sustrage spiritului laic atunci când acesta îndrăzneşte să-l încalce. Ca urmare, domeniul îi apare acestuia dintr-o dată neglijabil, lipsit de conţinut, searbăd, oarecare; îi alunecă printre degete şi uneori chiar miroase a moarte: „litera ucide”. În vreme ce mintea care se apropie de el curăţită, cu cutremur şi cu nădejde, soarbe fără încetare din cunoaşterea celor de sus, din adevărurile veşnice şi pururea noi, autentice în ele însele.

Cartea Facerii se împarte în două părţi inegale: Facerea Universală sau adamică şi Facera credincioşilor sau avraamică.[5]

Iată Facerea omului, reprodusă din Sfânta Scriptură:

„Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră, care să aibă stăpânire peste peştii mării şi peste păsările văzduhului, şi peste toate fiarele sălbatice, şi peste toate jivinele care se târăsc pe pământ! Astfel a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut. Şi i-a binecuvântat pe ei Dumnezeu, şi le-a zis lor Dumnezeu: Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, şi supuneţi-l ; şi stăpâniţi peste peştii mării, şi peste păsările văzduhului, şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ! Şi le-a zis lor Dumnezeu: Iată v-am dat vouă toate ierburile care au sămânţă în ele; acestea vă vor fi de hrană. Şi tuturor dobitoacelor pământului, şi tuturor păsărilor văzduhului, şi tuturor jivinelor care se târăsc pe pământ şi care au în ele suflare de viaţă, le-am dat oricare plantă verde de hrană. Şi s-a făcut aşa.

Şi a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse şi iată erau foarte bune. A fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. ”

Din prima clipă a existenţei, omul este chemat să-L preamărească pe Dumnezeu prin cele şapte daruri ale Duhului: înţelepciune, inteligenţă etc., să înainteze către Asemănare, să evolueze de la şase către şapte. Intervenţia anticului şarpe îl face, dimpotrivă, pe om să dea înapoi spre cinci, stare animalică, cu perspectiva ascunsă de a vedea căderea lui prelungindu-se până în haosul primordial. Acest regres al omului spiritual – creat de Dumnezeu – Elohim numit de şapte ori – în om trupesc, decăzut prin şiretenia şarpelui, de cinci ori pomenit, va antrena în decursul istoriei, numeroase căderi în bestialitate în timpul cărora memoria originii adamice a omului va dispărea aproape în întregime.

„Să facem om”. Până la acest verset, „să facem om ”, acţiunea Treimii este exprimată prin verbe la singular, dovedind Voinţa unică a celor Trei Persoane ale Dumnezeirii. „ Să facem ”, persoana întâia plural. Mai mult, textul nu spune: „după chipul Meu”, ci „după chipul Nostru”. Cuvintele rostite de Domnul Dumnezeu – Iahve – Elohim după cădere: „ Iată că omul a devenit ca unul dintre Noi”, vin să confirme şi ele acest plural. „Să facem”, „nostru”, „unul dintre Noi”, nu zdruncină Voinţa unică, unitatea de acţiune a celor Trei, nici nu introduce dogma politeismului. (Prin aceasta se arată libertatea de conştiinţă a celor Trei Persoane).[6]

3. MIRACOLUL OMENESC

Sfântul Ioan Damaschin numeşte omul microcosmos , univers rezumat, căci el conţine într-însul toate planurile. Fiinţa umană sintetizează creaţia treptată a primelor cinci zile, faţă de care se prezintă ca fiind ziua a şasea, a desăvârşirii creaţiei, dar posedând în plus un principiu care o face unică: ea este după chipul lui Dumnezeu şi ca atare este microteos.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Mt 6, 21). Omul se defineşte prin conţinutul inimii sale, prin obiectul iubirii sale. Sfântul Serafim numeşte inima „altarul lui Dumnezeu”, locul prezenţei Sale şi organul receptivităţii Sale. Inima are primatul ierarhic în structura fiinţei omeneşti, în ea sălăşluieşte viaţa, în ea există o intenţionalitate originară magnetizată ca acul unei busole: „Ne-ai făcut pentru Tine Doamne, şi neliniştită e inima mea până se va odihni întru Tine”. (Sfântul Augustin)[7]

Formula de la Calcedon (definiţia hristologică al celui de-al IV- lea Sinod Ecumenic din anul 451) foloseşte doi termeni greceşti ipostas şi prosopon, ambii însemnând persoană, dar cu nuanţe diferite. Prosopon-ul este aspectul psihologic al fiinţei întoarse spre lumea sa interioară, spre conştiinţa de sine şi, în această calitate, îşi urmează evoluţia trecând prin vârstele propriei sale cunoaşteri şi prin etapele însuşirii firii pe care o poartă. Ipostasul are aspectul fiinţei care se deschide şi transcende spre altul. Acest al doilea aspect este decisiv pentru a sesiza dimensiunea persoanei, fără a uita vreodată că Persoana în sens absolut nu există decât în Dumnezeu şi că orice persoană umană nu este decât chipul Lui.

Persoana nu se reduce la individ şi, pe de altă parte, ea nu este ceva care se adaugă la ansamblul trup-suflet-duh, ci acest ansamblu este cel care se vede centrat pe subiectul lui, pe purtătorul lui, pe principiul lui de viaţă. Acest aspect exprimat de termenul „ipostas”este fundamental pentru destinul unei fiinţe umane. Ipostasul este depăşirea de sine a omenescului singur şi, în acest sens, se zideşte persoana, depăşindu-se. Taina persoanei ca ipostas este în actul propriei sale transcendenţe spre un Altul: în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28). Omul se descoperă pe sine şi îşi creează deja persoana prin mijlocirea unui alt om, dar nu-i realizează întregul adevăr decât în măsura în care urcă la conştiinţa pe care o are Dumnezeu despre el, atunci când atinge culmea cunoaşterii după modul personal al dumnezeiescului Tu. La această adâncime eul cel mai intim este o „identitate prin har” (Sfântul Maxim Mărturisitorul) care nu ne aparţine la modul propriu, dar pe care o primim în iconomia harului.

Orice fiinţă omenească are într-însa un rudiment de persoană, un centru psihologic de integrare care face să graviteze totul în jurul sinelui metafizic şi formează conştiinţa de sine ; acesta este prosopon-ul ca un dat natural al substanţei. Dimpotrivă, la un nivel mai profund, chiar dacă toţi sunt chemaţi, puţini aleşi ajung să devină ipostas. Ipostasul este acest punct înaintat al chipului lui Dumnezeu, imago Dei, organul şi locul comuniunii cu Dumnezeu care asigură structura teandrică a chipului lui Hristos: în veacul viitor, cum a spus Sfântul Ioan, noi vom fi asemenea Lui (In 3,2).

Acest teandrism este deja conţinut în germene în imago Dei. În funcţie de gradul său de actualizare răsare şi înfloreşte ipostasul din prosopon, trece fiinţa firească la fiinţa hristică urmând marea iniţiere din Sfintele Taine în care structura umană este total remodelată, ca o statuie, după Arhetipul său Hristos. În Hristos, Dumnezeu se uneşte cu firea umană şi comuniunea este maximă şi unică, căci locul comuniunii este Cuvântul şi cel care enipostaziază firea omenească este Ipostasul dumnezeiesc. În orice om, „după chipul lui Hristos”, persoana sa umană este locul comuniunii, care, în Hristos, îşi primeşte structura teandrică, devine ipostas. În om, în interiorul conştiinţei de sine se sălăşluieşte conştiinţa divină şi se realizează teandrismul: şi vom veni la el şi vom face locaş la el (In 14, 23); şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal 2, 20); slujirea pastorală a Sfântului Pavel este hrănită de aspiraţia că Hristos va lua chip în voi (Gal 4, 19). „Omul”, spune Sfântul Vasile, „este o făptură care a primit porunca să devină Dumnezeu”, să devină ipostas îndumnezeit. Această noţiune este precizată cu o mare limpezime la Sfântul Maxim Mărturisitorul: persoana (prosopon) este chemată (pentru a deveni ipostas) „să reunească prin iubire firea creată cu firea necreată...prin dobândirea harului”. După cum bine se vede, prin har, omul reuneşte în ipostasul său creat divinul şi umanul după chipul lui Hristos şi astfel devine un Dumnezeu creat, Dumnezeu prin har. Ipostasul se precizează: persoana fiinţei îndumnezeite.[8]

4. REVELAŢIA DIVINĂ ÎN CERCETAREA TEOLOGICO – ANTROPOLOGICĂ

Sfântul Augustin se află la graniţa dintre două epoci. Trăind în secolul al IV-lea al erei creştine, el a crescut în tradiţia filozofiei greceşti , şi mai cu seamă sistemul neoplatonismului este cel care şi-a lăsat amprenta pe întreaga lui filozofie. Dar, pe de altă parte, el este pionierul gândirii medievale şi a dogmaticii creştine. În ale sale Confesiuni putem urmări fiecare pas al drumului său de la filozofia greacă la revelaţia creştină. Conform lui Augustin, orice filozofie dinaintea apariţiei lui Cristos a fost expusă unei erori fundamentale şi a fost molipsită de una şi aceiaşi erezie. Puterea raţiunii a fost preamărită ca cea mai mare putere a omului. Dar ceea ce nu a putut cunoaşte niciodată omul până ce nu a fost iluminat de o revelaţie divină este că raţiunea însăşi e unul din lucrurile cele mai problematice şi ambigue din lume. Raţiunea nu ne poate arăta calea către claritate, către adevăr şi înţelepciune. Semnificaţia raţiunii însăşi este obscură iar originea ei învelită în mister – un mister ce poate fi dezvăluit numai de către revelaţia creştină. Raţiunea nu are, pentru Augustin, o natură simplă şi unică, ci mai curând una dublă şi separată.

Omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu; în stadiul său iniţial, în care a ieşit din mîinile lui Dumnezeu, el era egal cu arhetipul său. Dar această stare a fost pierdută cu totul prin căderea lui Adam. De atunci înainte toată întreaga putere originară a raţiunii a fost întunecată. Raţiunea singură, prin sine însăşi şi propriile-i facultăţi, nu poate găsi niciodată drumul îndărăt. Ea nu se poate reconstrui pe sine; ea nu se poate întoarce, prin propriile-i eforturi, la esenţa ei pură de mai înainte. Dacă o astfel de îndreptare este posibilă vreodată, ea se poate înfăptui numai prin ajutor supranatural, prin puterea graţiei divine. Aşa arată noua antropologie, după cum este înţeleasă de către Augustin şi menţionată în toate marile sisteme ale gândirii medievale. Nici Toma d' Aquino, discipolul lui Aristotel, care s-a întors la izvoarele filozofiei greceşti, nu a îndrăznit să se abată de la această dogmă fundamentală. El atribuie raţiunii omeneşti o putere mult mai mare decât a atribuit Augustin, dar el este convins că raţiunea nu se poate folosi de aceste puteri dacă nu este călăuzită şi iluminată de către graţia divină. Am ajuns aici la o răsturnare completă a tuturor valorilor afirmate de către filozofia greacă. Ceea ce cândva părea să fie cel mai înalt privilegiu al omului se dovedeşte a fi pentru el un risc şi o ispită; ceea ce apărea ca un sentiment de mândrie devine pentru el cea mai adâncă umilinţă. Perceptul stoic cum că omul trebuie să se supună principiului său intern şi să-l respecte, demonul din el însuşi , este privit acum ca o idolatrie periculoasă.

La începutul timpurilor moderne a apărut un gânditor care a dat acestei antropologii o nouă vigoare şi o nouă splendoare. În opera lui Pascal ea şi-a aflat ultima şi poate cea mai pregnantă expresie. Pascal a fost pregătit pentru această sarcină cum nu a mai fost nici un alt scriitor. El poseda un dar incomparabil pentru elucidarea celor mai obscure chestiuni şi pentru condensarea şi concentrarea sistemelor de gândire complexe şi dispersate. Nimic nu pare impermeabil pentru ascuţimea gândirii şi luciditatea stilului său.[9]

Există, prin urmare, numai o cale de acces către secretul naturii umane: cea a religiei. Religia ne arată că există un om dublu – omul de dinainte şi cel de după cădere. Omul a fost destinat scopului celui mai înalt, dar el şi-a pierdut poziţia. Prin cădere şi-a pierdut puterea iar raţiunea şi voinţa lui au fost corupte. Maxima clasică Cunoaşte-te pe tine însuţi, înţeleasă în sensul ei filozofic, în sensul lui Socrate, Epictet sau Marcus Aurelius, este de aceea nu numai inutilă, ea este amăgitoare şi eronată. Omul nu poate avea încredere în sine, şi nu poate asculta de el însuşi. El trebuie să păstreze tăcere şi să asculte o voce mai înaltă şi mai adevărată.

„Ce vei deveni tu, omule, tu care cauţi adevărata-ţi condiţie prin propria-ţi raţiune naturală ? (...) Află, atunci, omule arogant, ce paradox eşti pentru tine însuţi. Umileşte-te, raţiune neputincioasă; taci natură imbecilă; învaţă că omul îl depăşeşte infinit pe om şi ascultă de la stăpânul tău adevărata-ţi condiţie, pe care n-o cunoşti. Ascultă de Dumnezeu.”( Blaise Pascal, Pensées, cap. X, secţ.1, Paris, 1858).[10]

5. CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, PRIMUL ŞI ULTIMUL

Creştinismul are convingerea şi ne învaţă că doar Biblia este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Deşi a fost scrisă de mâna omenească, autorul ei real este Dumnezeu Atotputernicul. Această afirmaţie nu a fost inventată de către Biserică, ci este mărturia pe care Biblia o face despre ea însăşi. „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Pt 1, 25); „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Tm 3, 16); „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”(2 Pt 1, 21). Numai în Vechiul Testament se repetă de peste două mii de ori expresii de felul „Şi Dumnezeu a vorbit lui Moise”, „cuvântul Domnului s-a coborât asupra lui Iona” şi „Dumnezeu a spus”. Mai mult decât atât, Biblia se pretinde a fi o consemnare a cuvintelor şi a faptelor lui Dumnezeu, în felul acesta ea fiind înţeleasă drept cuvântul lui Dumnezeu.

Doar faptul că Biblia pretinde a fi Cuvântul lui Dumnezeu nu e suficient pentru ca acest lucru să fie şi real, de vreme ce există şi alte cărţi în interiorul cărora apar astfel de pretenţii. Diferenţa e că Scripturile conţin evidenţe solide ce o îndreptăţesc a fi considerată Cuvântul Domnului.

Un motiv pentru care Biblia e diferită de alte cărţi e unitatea acesteia. Deşi e scrisă de oameni, unitatea ei demonstrează lucrarea Atotputernicului. Biblia a fost scrisă de-a lungul unei perioade de peste 1500 de ani prin contribuţia a peste patruzeci de autori. Ei s-au format şi au trăit în contexte extrem de diverse: Iosua (general de armată), Daniel (prim ministru), Petru (pescar), sau Neemia (paharnic). Autorii diferitelor cărţi din Biblie au scris în tot soiul de locuri; de la sălbăticie (Moise), la închisoare (Petru), sau exilul din insula Patmos (Ioan). Scrierile biblice au fost compuse pe trei continente diferite (Asia, Africa şi Europa) şi în trei limbi diferite (ebraica, aramaica şi greaca).

Biblia tratează multe subiecte controversate. Şi totuşi ea se prezintă ca o realitate. De la început până la sfârşit, se desfăşoară unica poveste a planului de salvare pe care Dumnezeu îl concepe pentru omenire. Această salvare se face prin persoana lui Isus Hristos (In 14,6). Chiar Isus a mărturisit că El este tema centrală a întregii Biblii. „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine... Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?”(In 5, 39,46, 47).

Într-un alt loc, Isus a mai spus: „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.”(Lc 24, 27; vezi şi Lc 24, 44).

Vechiul Testament pregăteşte terenul (Is 40, 3). Evangheliile reprezintă înfăptuirea (In 1, 29). Faptele Apostolilor arată propovăduirea (F 1, 8). Epistolele dau explicaţiile (C 1, 27). Apocalipsa este sfârşitul (A 1, 7). Biblia este în întregime despre Isus. În întregul ei , Biblia ni se înfăţişează ca o lucrare unitară, fiecare parte bazându-se pe celelalte pentru a fi completă.[11]

CONCLUZIA

Pe firul unei gândiri religioase am căutat a străbate drumul firesc al spiritului căutător şi urcarea unor trepte ale cunoaşterii, căutare care ne apare nu ca un sistem încheiat, ci ca o punere constantă de probleme, antropologia teologică fiind propusă ca ceva care transcende raţiunii omeneşti. Proiectată în planul divinului şi privită de aici, problema omului, a cărei punere o face spiritul căutător de lămurire, îşi găseşte soluţia ultimă în planul simplu şi cunoscut al religiei, unde dumnezeirea orânduieşte planul mai adânc al condiţiei lui în lume. Restul stă în credinţă.

ABREVIERI

A – Apocalipsa

cap. – capitolul

C – Coloseni

Ed. – editura

etc. – şi aşa mai departe; şi alţii; şi altele

F – Faptele Apostolilor

Gal – Galateni

Gen – Geneza

ibidem – în aceiaşi lucrare; în acelaşi loc (folosit la citare)

In – Ioan

Is – Isaia

Lc – Luca

Mt – Matei

p. – pagina

pp. – paginile

Pt – Petru

secţ. – secţiunea

Tm – Timotei

Teolog Mihai C. SZILAGY

---

[1] Richard Leakey, Originea omului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 194. Traducere de Ion Oprescu şi Ana Maria Glavce.

[2] Ziua, ziar cotidian, Director general Sorin Roşca Stănescu, Bucureşti, marţi 29 Noiembrie 2005, p. 6 (pagina de opinii), sub semnătura academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, articolul informativ intitulat La judecata zilei.

[3] Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 55.

[4] Ibidem, pp. 71-73.

[5] Jean Kovalevski, Taina originilor, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 17.

[6] Ibidem, pp. 65-66.

[7] Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Asociaţia filantropică creştină Cristiana, Bucureşti, 1995, p.46.

[8] Ibidem, p. 50.

[9] Ernst Cassirer, Eseu despre om – o introducere în filozofia culturii umane, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 22. Traducere de Constantin Coşman.

[10] Ibidem, p. 26.

[11] Josh Mc Dowell şi Don Stewart, Răspunsuri la întrebările dificile ale scepticilor cu privire la credinţa creştină, Ed. Aqva Forte, Cluj Napoca, 1998, pp. 7-8.