PEREMPTORIE FILOZOFIA LUMEASCĂ

Peremptorie fiinţarea unei filozofii lumeşti, scăpată aparent necontrolat, dialogal orânduită după metoda socratică, obsevaţii existenţiale strict punctuale se fac deliciul unui fin receptor, care nu numai că vibrează, ci refuză chiar a nu le inventaria.
Dacă nu nu punem întrebări trăim într-o superficialitate teribilă.
Fac precizarea că nu neapărat cei care au enunţat în auzul culegătorului iubitor de a sonda profunzimile spiritului uman sunt originali, precum scris este că nimic nu-i nou sub soare. Posibil, cel mult, se poate observa o notă distinctă dată de trecerea prin filtrul personalităţii proprii fiecărui informator care este, aici, ca specific aparţinător geografic inimii ardeleneşti.
Senzorial astfel percepute la momentul unu, frământate în conştient, sunt expuse analizei receptorilor într-un mediu care reclamă o atare lipsă.
Se simte nevoia unei explicaţii?
Există suspansul unei curioase aşteptări?
O constatare stă să irumpă?
Primordialul ţăran din noi nu ezită să aplice cu voce scăzută/tare, chiar monologic, ca pentru sine, după ce mai mult/mai puţin o coace, o drege, dar arareori rămâne nefructificată. Mai bine tac, este sintagma rar folosită. Mai bine tăceam, este uzitată, cu regrete tardive căci vorba, odată scăpată de pe buze, se duce, aleargă de n-o mai prinzi nici cu ogarii. Din străfunduri el scoate şi oferă, cu generozitate virgină, tablouri, perle, vârstele înţelepciunii. Nu doar în cărunteţe stă aceasta! Din contra, zice-se uneori, despre oarecine, că ai îmbătrânit degeaba, ceea ce însemnează o nefructificare a potenţialului căreia, încă, nu i s-au putut pune mărgini. Se cască gura de multe, de prea multe ori, a vanităţi nerumegate, injurii oricărei înţelepciuni, cum este ea definită.
Serioasă, stăruind să pătundă esenţa lucrurilor, o sete adultă de cunoaştere o aflăm ades la copilaşi inocenţi, capabili să suscite întreagă atenţia prin captivante necunoscute puse pe tapet. Pui de adult, ce mai!
De multe ori aici şi acum – hic et nunc – se inflamează şi sparge într-un dincolo al veşniciei, al imaterialului lumeşte necorupt, al nevânării de vânt, nejind al lumii printr-o impropriere fotonică altfel orânduită şi astfel înţeleasă de o manieră complicat de simplistă, pur neintelectuală, ci pură şi simplă.
Orice noapte suficient comprimată între neiertătoare două zile stoarce mai multă lumină. Îmbătată de lumină, noaptea, albă, e captivă limpezii înseninări cu tot cu farmecu-i cenuşiu.
Descătuşată, scurt concentrată, aproape inconştientă, din adânc iţită, auzi deseori/arareori, după împrejurări: comentarii, ansambluri de remarci orale, acide, critice, blânde sau temperate, explicative, descriptive, analitice, glose repeţite la tablouri de viaţă...

Iài, lume, lume! Ţ, ţ, ţ! (monolog al unei femei la 40 de ani înregistrat dimineaţa la ora 7, la debutul unei zile, adevărat după o tură de serviciu de noapte)

Nà spune tu Edito, ce îi viaţa tu?! (dialog a două muncitoare, cu vârste între 40-50 de ani, de la salubrizarea vagoanelor de călători, gara Teiuş, ora 07, 30, vorbind despre un bărbat, tânăr, din localitate, care după ce a construit casă mare, cu multe camere, cu femeie tânără, cu copii, etc. a murit, chiar atunci era mort. Un, drac! este răspunsul concluziv, personal, al Editei.)

Te uită! Îs cinci (degetele mâinii). Nici unul nu-i ca altul! D-apăi oamenii... Nu-s doi la fel! (Preot Horvat Augustin, la 50 de ani, cu botezul prin Bucerdea Grânoasă, cugetând despre asemănarea dintre oameni, care indică mai degrabă deosebire).

Cu cât îi slujba (de înmormântare) mai lungă, pomana-i mai scurtă. (Răspunsul Părintelui Dan Dulău, în cimitirul bisericii, la ora 14, într-o zi de ianuarie, şi aşa scurtă, dat unuia Tibi – a lui Filon – truditor, cu alţi vreo zece, la sapa unei gropi cu pământ îngheţat mai mult de un metru, care-i ţinea în loc cu lucrul şi de aceea îi ceruse părintelui să ţină slujba mai mult să poate şi ei termina de săpat.) Aşa-i bine, Tibi? (zice părintele) Nici aşa nu-i bine, Părinte! (zice Tibi, văzându-se frustrat de ce-i plăcea mai mult) Aveţi mai multe soluţii, două ar fi: să vă grăbiţi mobilizându-vă, sau, azi o săpaţi, până se-ntunecă poate o terminaţi, şi mâine facem îngropăciunea. Aşa rămâne şi timp de pomană. (HI, hi, hi, râseră mai mulţi) Alegeţi!