Ecologia - formă de structurare firească a Creaţiei

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL BLAJ

Seminar la Teologie morală specială

L'ecologia dell'amore e del sesso
I.


COORDONATOR:

Conf. Univ. Pr. Dr. Ioan MITROFAN


STUDENT:

Mihai C. SZILAGY,
An IV, Teologie Pastorală

BLAJ, 2009

INTRODUCERE

În cele din urmă constituindu-se în lucrări de seminar la disciplina teologie morală specială, în fapt o traducere şi prelucrare interactivă cu toţi studenţii anului, realizată ad hoc după cercetarea publicată a lui Raimondo Bardelli, L'ecologia dell'amore e del sesso, pe care a iniţiat-o şi o conduce pr. dr. Ioan Mitrofan, se dovedeşte a fi benefică, prin punerea lor comun, cu intenţia de a îmbogăţi suportul de curs cu bibliografie accesibilă în limba română pentru studenţii care vor dori să aprofundeze acest domeniu pe viitor.
Urmărind punctual structura propusă în cartea-manual de tradus, revenindu-mi sarcina de a pune în pagină începuturile lucrării, despre care s-a vorbit la primul curs, voi spune aici că numerotarea titlurilor este generată automat de partajarea pe care a conferit-o autorul, pe care am respectat-o, ca şi în cazul următoarelor titluri, redate fidel, sub care se tratează în cele ce urmează privitor la Ecologia – formă de structurare firească, Omenirea - o Biblie vie, Revelaţia împlinită a lui Dumnezeu, Abordarea eronată a Eului personal, Stări ecologice ale Eului personal, şi Structura naturală a iubirii.
Considerăm că este o descoperire, o alegere foarte bună spre a fi tradusă, întrucât aduce precizări cuprinzătoare, lămuritoare şi luminătoare a multor laturi ale teologiei morale speciale şi poate fi un director unor segmente largi doritoare de cunoaştere, o altfel de cunoaştere, a vieţii, a izvoarelor ei şi a modului în care se alimentează cu ceea ce este într-adevăr priincios.

1. Ecologia

1. 1. Ecologia – formă de structurare firească, normală, a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut.
Ocultare – a ţine ceva acuns. Evanghelia ne învaţă invers: Lumina se pune în luminar nu sub obroc că se stinge (nu sub pat că se aprinde patul!)
Să spunem lucrurilor pe nume, având în vedere că va trebui odată şi odată să spunem totul deschis... Ecologia sexualităţii şi a iubirii; domeniu cam jingaş, cum zic bătrânii.
Experienţa primordială a fiecărui individ percepe prezenţa unei entităţi fundamentale din care răzbate fiinţa sa şi activitatea. O observăm de la noul născut până la bătrânul uitat de vreme. Entitatea este Eul sau Persoana.
Din Eul Persoană izvorăşte individualitatea care îl face pe Om responsabil al activităţii sale. Individul are însă două laturi: identitatea (individualitatea proprie) şi responsabilitatea faţă de un anume eveniment. De aceea, când este întrebat, el răspunde: am fost, sunt eu cel care am împlinit anume acţiune.
Individualitatea este irepetabilă, distinge pe om de toţi ceilalţi şi deţine în sine caracteristicile personale ale individului, izvor de inspiraţie şi responsabilitate individuală.
Fiecare individ ca Eu personal trăieşte, se exprimă şi se realizează prin două realităţi distincte: trupul şi spiritul, căruia îi mai spunem suflet sau inimă. Vom folosi mai mult termenul de inimă în loc de a zice spirit.
Eul personal în globalitatea fiinţei şi expresivităţii. Eul personal sau Persoana este subiectul, realitatea profundă a întregii fiinţe umane; inima propulsoare a întregii acţiuni, centru al dezvoltării şi perfecţionării fiecărui individ în parte. De aici izvorăsc toate caracteristicile comune şi particulare, se ascunde imaginea divină care se reflectă apoi în întreaga activitate a individului. Aici e cuprinsă şi diferenţierea în genuri – masculin, feminin – care acţionează ca atare, este cuprinsă şi dimensiunea iubirii – nevoia de completare cu altul, alta, ecologic complementare.
În armonie între spirit şi trup se realizează iubirea sponsală naturală.
Care este identitatea profundă a Eului Personal?
Din experienţa umană se desprinde că o existenţă lipsită de iubire nu are sens şi îşi pierde atractivitatea de a fi trăită. Bărbaţii şi femeile sunt pătrunşi de sentimentul iubirii care izvorăşte din Eul Personal.
Iubirea presupune relaţia între două persoane şi acestea având capacitatea de a iubi care devine iubire în comuniune cu alte fiinţe distincte de sine.
Persoana participă la iubire cu inima şi trupul pentru că aşa este alcătuită şi se poate exprima dând iubirii frumuseţea. Flacăra iubirii o intuieşte amabilitatea faţă de un altul diferit de sine având tendinţa de a-l cunoaşte şi răzbate din profunzimea Eului Personal cuprinzând inima şi îl îmbogăţeşte şi iluminează cu darurile sale, influenţează voinţa şi se regăseşte în trup care prin darurile sale, sentimente şi afectuozitate, le face pe aceste valenţe luminoase, adică le dă o faţă vizibilă, atrăgătoare şi fascinantă.
Trupul este de fapt mijlocul prin care ne punem în comuniune cu celălalt.
O iubire autentică este în armonia dintre Eul Personal, inimă şi trup. În limbaj modern această armonie se numeşte ecologie. Ea exprimă nu numai prezenţa din creatură ci, în mod deosebit, întrupată în om, culmea creaţiei sensibile.
Trăim în prezent o ameninţare din partea abuzurilor edilitare, a exploziilor industriale care tulbură echilibrul naturii, implicit a vieţii umane. Ecologia Universului depinde de cea a fiinţei umane şi ele se pot distruge reciproc.
Ecologia umană este o reflectare a celei divine pentru că în om Dumnezeu a pus în miniatură ordinea prezentă în Dumnezeu însuşi. Fiecare individ este prin urmare imaginea lui Dumnezeu în integritatea fiinţei sale, inclusiv în trup. Omul este un dumnezeu în miniatură, înzestrat cu mărire şi cinste, coroană a creaturii. Această armonie s-a regăsit în acţiunea creatoare a primilor oameni; astăzi continuă prin colaborare între Creator şi soţi, asociaţi Acestuia, în transmiterea unei vieţi noi.
Dumnezeu a creat Eul Personal şi sufletul împlinind în el ordine, ordinea prezentă în El.
Bărbatul şi femeia prin procesul reproductiv aduc aceiaşi ordine pe care ei au primit-o la începutul timpurilor. Fiecare copil reprezintă o nouă îmbrăţişare divină care intră în istorie pentru a continua Creaţia şi revelaţia frumuseţii divine.
Inima sau spiritul este o unitate pur spirituală, în timp ce corpul e materie. Ele sunt complementare în realizarea şi acţiunea personală. Separarea lor înseamnă moarte, inactivitatea. Ne întrebăm care este mai importantă?! Fiecare are valoare de neînlocuit şi nu putem avantaja pe una împotriva celeilalte. Armonia sau ecologia fiinţei umane implică conservarea acestora în funcţia ecologică naturală de interdependenţă în folosul Eului Personal; altfel am fi în dezordine.
Cultura actuală insistă mult pe trup absolutizându-l, îndepărtându-l de legătura cu inima, sufletul, instrumentalizându-l ca şi obiect de câştig sau schimb; consecinţele sunt prostituţia, folosirea nudului ca promovare comercială pentru un produs sau un spectacol, ş.a.
Trebuie să ţinem seama că în Eu se ascund şi tendinţe negative care încearcă să producă dezordine ecologică în componentele spirituale şi corporale. E important să avem conştiinţa de sine, de propriile valenţe componente şi de originalitatea sa, dar şi de tendinţele negative.
„Forţa Persoanei este conştiinţa de sine şi faţă de idealul pentru care trebuie folosit tot ce este şi tot ce nu este ea, conştiinţa de a fi şi conştiinţa de a face”.
În gândirea influenţată de globalizare şi de succesul economic, Eul este îndreptat spre o valorificare a succesului muncii şi câştigului şi fascinaţia trupească precum mijlocul de dobândire socială.
Omul este preocupat să nu muncească şi să câştige şi trăieşte în afara inimii şi în paguba sentimentelor de iubire.
Cultura amoroasă a massmediei reduce iubirea la emoţii şi senzaţii corporale dar individul păstrează în profunzimea inimii nostalgia unei iubiri autentice. Aceasta duce la dezordine ecologică, depresiune nervoasă, stress...
Se impune ca bărbatul şi femeia să-şi regăsească identitatea personală psihologică, să realizeze în acest scop o schimbare în considerarea propriei existenţe, nu doar a obişnuinţelor, ci să facă o autoeducare pentru iubire şi de valorificare a tuturor componentelor pozitive ale comportamentului personal.
Ecologia inimii dă valoare şi sens celei trupeşti. Din nefericire, materialismul consumist lipseşte pe individ de puterea de a găsi propriul echilibru interior şi sugerează doar soluţii alimentare şi exerciţii de gimnastică încercând să rezolve problemele spirituale prin trup răsturnând astfel ordinea ecologică.
Corpul în lumea interioară este expresiv, Eul Personal şi sufletul stând la baza fiinţei, nu trupul. Omul de azi nu este conştient de valoarea lui „tu”. Nu este capabil să spună „tu” nimănui; aici se ascunde violenţa şi căutarea puterii care determină, de regulă, raporturile obişnuite între persoane. Se bazează aceasta mai mult pe reducerea celuilalt la dorinţa de a fi posedat, folosindu-l.
Ecologie însemnează a reda armonie trupului şi sufletului şi a restitui valoarea şi celuilalt...
Experienţa pozitivă a Eului Personal depinde de o experienţă de iubire cu un „tu” care are individualitatea sa, „fără un tu nu există un eu”, iar existenţa unui tu presupune pe noi. Aceasta presupune şi o relaţie, o deschidere de iubire cu un tu prin care se descoperă şi propria individualitate. Numai prin o astfel de experienţă se realizează individualitatea iubirii. Omul nu poate exista singur ci doar prin doi, în unitate cu altă persoană. El devine astfel cu trup şi suflet „cuvântul lui Dumnezeu” revelator al identităţii sale şi al perfecţiunilor sale luând seama la conştiinţa de sine dăruită de Dumnezeu. Putem presupune că individul este un cuvânt divin copleşit de evenimente istorice ale fiinţei umane. Conţine în sine o ecologie incompletă care aspiră şi se deschide către lucrarea transformatoare a lui Dumnezeu pentru a ajunge la o ecologie împlinită.

1.2. Omenirea este o Biblie vie

Iubirea divină nu a ceat oameni în serie ci unul câte unul. Puterea creatoare a lui Dumnezeu întrupează în fiecare persoană o imagine divină şi pune o strălucire particulară, o rază din infinita iubire. Fiecare este o capodoperă a Iubirii şi are o dimensiune particulară care se descoperă lumii, este Biblie vie în construcţie: începută în Dumnezeu cu Proiectul întrupării Fiului, iar în istorie începe prin crearea primilor oameni, Adam şi Eva. Ei constituie începutul realizării proiectului divin, iar la plinirea timpului venirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut om devenind expresie a Cuvântului făcut carne.
Fiecare individ este o imagine a divinităţii întrupate în sine cuprinzând un aspect al frumuseţii şi armoniei Fiului lui Dumnezeu. Cuvântul viu al lui Dumnezeu se naşte, creşte şi se realizează într-un context cosmic cu semne şi vestigii ale măreţiei divine. Dimensiunea profetică a acestei Biblii se realizează în ecologia omului. Numai omul ecologic aşa cum a fost el revelat constituie imaginea fidelă a lui Dumnezeu iar deteriorarea ecologică ruinează compoziţia acestei cărţi vii şi revelatoare de Dumnezeu care este umanitatea.
Dumnezeu iubeşte Cuvântul viu ca pe pupila ochilor săi iar neascultarea primilor oameni l-a obligat să transforme întruparea Fiului în răscumpărare, adică să intervină din nou în creaţie pentru a reda splendoare „cuvântului divin-uman”.
Fiinţa umană răscumpărată e chemată să conserve armonia recuperată, ecologia omului fiind roada unei purificări continue susţinută şi ancorată în puterea divină şi de darurile lui Dumnezeu. Armonia prezentă în creştini este potenţată, purificată, înălţată de darurile gratuite ale Spiritului Sfânt care fac din om Fiu al lui Dumnezeu. Persoana botezată aparţine unei noi ecologii care face revelaţia mai strălucitoare.
Hristos răscumpărător acţionează asupra naturii umane dându-i o strălucire ca celei dumnezeieşti. Spiritul Sfânt intervine asupra naturii pentru înălţarea şi perfecţionarea acesteia. Omul răscumpărat se regăseşte ca o capodoperă a creaţiei lui Dumnezeu, o imagine strălucitoare asemănătoare celei divine. Omul reprezintă o miniatură a vieţii intime a lui Dumnezeu. I se poate spune acestei ecologii ecologia împlinită.
Revelaţia divină pozitivă ne arată drumul ecologiei progresive; Dumnezeu s-a revelat ca modalitate şi perfecţiune în mod diferit în fiecare religie. Acestea încearcă să-l conducă pe om pentru a recupera armonia coruptă de dezordinea iniţială şi de dezordinile individuale, adică de păcate. Toate religiile încearcă să introducă fiinţa umană în ecologia împlinită.

1.3. Revelaţia împlinită a lui Dumnezeu

Mii de ani Dumnezeu a stat aproape omului şi prin cuvinte profetice i-a reamintit strălucirea originii sale, căderea primilor oameni şi păcatele individuale.
Păcatul aduce dezordinea potrivnică ordinii iniţiale din om. Prin păcat s-a diminuat capacitatea revelatoare a lui Dumnezeu. O dezordine mai mult sau mai puţin intensă. Dumnezeu a intervenit pentru a arăta din nou oamenilor armonia iconică prin dovezi apoi prin propriul său Fiu asemenea nouă, mai puţin păcatul.
Prin Înălţarea la Cer, Isus a închis orice revelaţie divină lăsând, încredinţând aceasta comunităţii, adică Bisericii, fondată de El, protejată de Sfântul Spirit. Biblia în toată complexitatea sa este o scrisoare de iubire a lui Dumnezeu către oameni pentru a le arăta mai profund identitatea lor divină, a insista asupra identităţii lor ecologice. Biblia, scrisoare de iubire către oameni, menită să ilumineze şi perfecţioneze primul Cuvânt al lui Dumnezeu întrupat în ei.
Omul este în centrul iubirii infinite a lui Dumnezeu. Spiritul Sfânt lucrează şi El, întâi precum Creator, apoi ca Răscumpărător, deoarece cuprinde în sine experienţa mântuitoare a lui Cristos şi darurile pe care le trimite omului transformându-l în fiu al lui Dumnezeu, o nouă creatură.
Ştiinţa umană devine şi ea ajutor exegetic în interpretare şi pătrunderea Cuvântului revelat. Disciplinele ştiinţifice au ca scop cunoaşterea omului şi trebuie să trateze o unică fiinţă vie în sine, în armonie şi unitate.
În domeniul cercetării disciplinele sunt însă separate; de aceea omul este tratat dobândind rezultate diferite, uneori chiar opuse.

1.4. Abordarea eronată a Eului personal

Se întâmplă în timpurile de faţă care ţin de realitatea istorică şi ignoră mai mult sau mai puţin dezordinea morală începută cu păcatul primordial şi prezentă în firea umană. Curentele spirituale atribuie tulburările psihologice sau spirituale ca fiind consecinţe negative exercitate asupra individului de evenimente personale, familiale, petrecute în copilărie sau la pubertate.
Anumite mişcări spirituale se întorc în timp până la strămoşi. E adevărat că unele evenimente sociale au destabilizat persoana în drumul său spre maturizare. Adeseori aceste evenimente provin dintr-o corupţie a originii.
Analiza psihologică ajută pe indivizi să-şi cunoască propriile slăbiciuni psihologice, spirituale, care aduc o influenţă negativă asupra existenţei. Psihologul sau părintele spiritual descoperind rădăcinile trebuie să lucreze cu pacientul cu mijloace potrivite pentru a elimina progresiv influenţa negativă a acestora inoculând încredere în resursele proprii pentru ca acestea să poată fi guvernate. Şi individul, cu stăruinţă, poate să stăpânească şi să inventeze mecanisme de apărare, acte de emancipare, de ieşire de sub influenţa negativă a „rănilor” şi să-şi înţeleagă comportamentele neadecvate pentru a-şi scuza ieşirile. Se realizează acestea mai cu seamă în timpul discuţiilor cu părinţii, cu logodnicul/-a, cu educatorul, etc. Nu trebuie uitat că păcatul strămoşesc va avea întotdeauna în inima umană efecte negative, mai mult sau mai puţin intense, până la moarte.
Vor trebui depăşite idealismul atâtor psihologi sau mişcări ecleziologice care cred că pot ajuta pe individ să posede o umanitate lipsită de stimuli negativi, care în aparenţă dau siguranţă pentru că duc la cauze care frământă pe pacient, dar nu elimină criza.
Acţiunile negative trebuie analizate personal sau cu ajutorul psihologului şi raportate la „rănile” acestuia de care se simte scuzat şi nu responsabil.
Pacientul crede că întâlnirile cu psihologul îl pot elibera de răni. De fapt, psihologul găseşte cauzele destabilizării comportamentului şi îi indică drumul de însănătoşire, dar efortul de a ieşi dintr-o anume stare trebuie să-l facă individul printr-o constantă autoeducaţie.
Este o mentalitate răspândită şi un fel de a gândi că orice eveniment cosmic cauzat de un vinovat identificat, acesta să fie pedepsit, ar trebui să fie făcut inofensiv. Se dobândeşte o anumită seninătate. Atitudinea este generalizată. Nu se acceptă ca indivizii să fie răniţi de dezordinea iniţială, aşa cum Universul poartă în sine dezacordul produs de oameni. E o iluzie la mijloc. Doar o metodă psihologică cu o capacitate de apărare reală, o conştientizare a propriei fragilităţi îl va ajuta pe individ să se pună sub pază. Nu este bună inocularea unei false iluzii prin a ajunge să elimine orice suferinţă creând în el o atitudine de refuz inconştient prin orice implicare care pretinde sacrificiu şi luptă, deci suferinţă. Se uită că echilibrul presupune o luptă împotriva tendinţelor negative.
Viziunea idealistă şi iluministă exclude din natură fragilitatea sau negativitatea. Se creează iluzia că ştiinţa poate exclude suferinţa. Este o viziune ireală a fiinţei umane pe care o continuă anumite practici de rugăciune de eliberare, ignorând că individul este păcătos din pântecele mamei sale şi este înrăutăţită aceasta prin păcatele personale.
Prin acţiunea răscumpărătoare a lui Cristos se poate dobândi echilibrul şi se pot depărta pasiunile corupte şi influenţele diavolului. Numai cel care acceptă zilnic lupta şi suferinţa pentru a-şi conserva propria identitate ecologică poate salva izvorul de seninătate.

1.5. Stări ecologice ale Eului personal

Eul personal în globalitatea sa a fost îmbogăţit sau sărăcit de evenimente, de aceea ecologia lui se împarte în ecologie naturală neîmplinită, ecologia împlinită şi ecologia perfectă.
Ecologia naturală neîmplinită este numită deci şi imperfectă. Experienţa celor din vechime confimată de revelaţie arată că păcatul introduce corupţia în armonia naturală şi lipseşte pe om de darurile supranaturale date de prietenia lui Dumnezeu. Era de enumerat darul nemuririi, stăpânirea pasiunii şi a instinctelor, etc. În fiecare fiinţă umană este deschiderea spre Dumnezeu şi darurile supranaturale. Liber şi gratuit Dumnezeu răspunde acestei deschideri a inimii umane. Credinţa creştină îl pune în centru pe Cristos care a făcut merituos pe fiecare individ de acest răspuns divin.
Dezordinea ecologică a fiinţei umane a avut influenţă negativă asupra întregii creaturi şi de aceea aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea armoniei iniţiale. Şi primitivii şi civilizaţiile superioare subliniază influenţa păcatului originilor.
Ecologia împlinită. După creştinism aceasta este ecologia natural neîmplinită îmbunătăţită prin darurile Sfântului Spirit prin diferite Sacramente. Este o armonie care conţine în sine tensiunea spre perfecţiunea învierii trupurilor care se împlineşte de către Dumnezeu la sfârşitul timpurilor. Prin acţiunea transformatoare a darurilor se aseamănă cu armonia iniţială. Un drum de perfecţionare, de purificare, este presupus cel puţin.
Ecologia perfectă este un fel de a fi ecologic după crezul creştin şi armonia care ajută creaturii umane la învierea finală. Începe cu intrarea creaturii în gloria finală. Revelaţia divină o face Cristos. Se mai numeşte ecologia celestă pentru că se ajunge în gloria cerească, a îngerilor. O propun toate religiile.
Ca să concludem putem spune că fiinţa umană în toate timpurile, pe căi diferite, a căutat să perfecţioneze starea ecologică, caută să realizeze în sine aceasta într-un mod cât mai perfect.


2. Structura naturală a iubirii

Realitatea Eului personal este capacitatea de a iubi. Dacă vrea să se realizeze trebuie să pună în valoare această capacitate pentru că este de cea mai mare importanţă să înţelegem realitatea ecologică a iubirii.
Izvorul oricărei iubiri generează în profunzimea eului personal o energie-dorinţă spre un altul/alta devenit simpatic pentru a intra ca un dar în inima sa. Este puterea de a seduce pe celălalt conţinută aici, pentru ca să se constituie ca dar, astfel ca între cel ce iubeşte şi cel care este iubit să se realizeze un schimb de daruri. Această comuniune este iubirea!
Definiţie: A se da şi a se primi între două persoane ceea ce stabileşte între ele o uniune profundă, suflet şi trup, în mod diferit, în funcţie de modul instaurat de ea - iubirea. Sunt acţiuni de schimb reciproc legate între ele. Nu poate fi separat a da de a primi. A dărui devine a accepta şi invers. Aceasta este structura ecologică a oricărei iubiri.
Persoana umană este izvor care face să curgă mereu apa vie, adică iubirea sa, stabilind noi relaţii generatoare de bucurii şi purtătoare de fericire. Amintirea Maicii Tereza de Calcutta aduce în faţă stima şi admiraţia pentru persoanele capabile să iubească. Ele au avut doar această bogăţie: iubire.
Conştientizând oamenii îşi dau seama de o singură sărăcie: incapacitatea de a iubi cu adevărat.
Iubirea este o realitate complexă care-l pune pe individ în comuniune cu altul şi constă în reiterarea darului dintre iubiri, fiind specifică fiinţei umane. Iubirea este legătură interpersoane: îşi aduc aportul cei doi, de aceea inima trebuie să se autoeduce să fie sluga iubirii pentru a stăpâni dezordinea iniţială. Omul istoric trebuie să descopere intima ecologie.
Structura dualistă până aici identifică dăruirea şi primirea darului, două dimensiuni ecologice ale fiinţei care mişcă Eul personal – suflet şi trup – în funcţie de felul de a trăi iubirea. Procesul maturării iubirii nu are doar dimensiune psihologică ci şi daruri corporale.
De aceea în continuare ar putea fi vorba despre dar-dăruire cât şi despre primirea darului[1].



ÎNCHEIERE

Ca sensuri identice, acţiunea de a traduce, redă prin transpunere un text dintr-o limbă într-alta, fiind totodată o înfăptuire, o punere în practică, o transformare care conduce spre o uşurare şi lărgire a aplicabilităţii. Este ceea ce-şi propune acest proiect crescând de la o mărime la alta, împlinind până la urmă ceea ce era de lipsă din sursele şi cu mijloacele care ne stau la dispoziţie.
Desigur că acţiunea de tălmăcire cere de la sine interpretare, explicare, lămurire, chiar a ghici unele subtilităţi în cauză. Forma interactivă de lucru subînţelege, de asemenea, sfătuire, aducere la numitor comun şi abia apoi exprimare, exteriorizarea a ceea ce concordă.
Din numai aceste puncte de vedere considerăm mai de folos că am abordat această cercetare textuală decât o destul de facilă altă lucrare de compilaţie, dacă ar fi de ales între ele, cu atât mai mult cu cât este aceasta o lucrare, potrivindu-se a fi din limba italiană, cu vădite originalităţi, dar care are în sine, privind sursele, o largă inspiraţie cât să nu fie subiectivă.
Dacă scopul urmărit pe ansamblu se va materializa, nu putem decât să fim bucuroşi de această iniţiaţivă lăudabilă la care am fost cooptaţi fiecare cu aport propriu.



[1] Raimondo Bardelli, „L'ecologia dell'amore e del sesso”, Iniziazione sessuale per giovani, fidanzati e sposi, Ed. Elledici, 2007, Roma.