POSTFAŢĂ la volumul de versuri BLÂND DOAMNE AJUTĂ, autor Mihai Târnăveanu, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pp. 2oo.
Între toate formele Artei, în mod tradiţional doar poeziei îi era acordat un rol semnificativ din punctul de vedere al acelor valori pe care le-am defini ca religioase sau, altfel spus, spirituale. Spiritualitatea poeziei este întrucâtva diferită – dar nu în mod substanţial - de cea a individului care experiază în viaţa sa o căutare a împlinirii, care are ca scop realizarea sinelui, de sine, sau autoîmplinirea existenţială, o maturizare a existenţei care niciodată nu se poate considera ca fiind un proces încheiat, din moment ce nu încetăm să învăţăm sau să creştem.
Poezia face parte din cadrul acelor căi existenţiale care ne călăuzesc pe drumul vieţii şi care se fundamentează pe marile experienţe spirituale, pe dialogul sau comuniunea cu ceilalţi şi pe întâlnirea cu dimensiunea religioasă, metafizică. Poezia autentică aduce cu sine o aprofundare a valorilor spirituale; contrar opiniei conform căreia fenomenul literar ar fi un refugiu sau o evadare din realitate, în perspectiva re-evaluării literaturii – şi deci a poeziei – se percepe misiunea profetică a poeziei, aceea a unei reflecţii profunde asupra adevărului şi a implicaţiilor sale. În mod deosebit, filosoful german Heidegger a afirmat primatul poeziei ca formă de cunoaştere. Aspectul revelator al rostuirii poetice se asociază în Heidegger recuperării filosofiei şi culturii greceşti vechi. În Grecia veche figura poetului nu era foarte departe de aceea a profetului sau vizionarului. Poetul se identifica cu hermeneutès, interpretul mesajelor divine, şi deci intermediarul dintre lumea oamenilor şi lumea zeilor. Interpretarea semnelor însemna mai ales interpretarea semnelor profetice ale viitorului, prin lectura zborului păsărilor şi observarea măruntaielor animalelor.
Situaţi în contextul înţelepciunii profetice, poeţii erau consideraţi depozitarii legilor lumii, experţi în arta citirii viitorului. Poezia, care încă nu era distinctă de cânt, era parte integrantă a vieţii spirituale şi a religiei. Poetul, care este astfel prin inspiraţie divină, era pus sub protecţia lui Hermes, mesagerul zeilor.
În prelungirea consideraţiei legăturii strânse dintre spiritualitate şi poezie, nu din întâmplare vechii greci au adoptat poemele homerice şi tragediile ca textele lor sacre. În mod just s-a afirmat că poemele atribuite lui Homer, Iliada şi Odissea, pot fi definite ca Biblia grecilor. Nu este vorba despre o exagerare, din moment ce astfel de opere conţin o excepţională valenţă spirituală. Poezia lui Homer este animată de o imaginaţie vie, uneori cu accente neverosimile, dar niciodată grotească sau suprareală. Dialectica vicisitudinilor şi personajelor – în dramele aglomerate şi convulsionate ale Iliadei şi ale Odisseii lui Homer – este întotdeauna controlată de un mecanism raţional, care nu este întâmplător. Poezia homerică pare să se inspire de la un ideal de armonie, măsură şi echilibru, concepte asumate ulterior ca şi criterii de bază a viziunii lumii greceşti. Aceste idei vor avea meritul de a orienta viitorul pe plan spiritual şi metafizic, cu referire la sintezele precise ale lui Platon şi Aristotel.
Dar, revenind la firul conducător al acestei reflecţii despre poezie şi împlinirea spirituală, este preferabil să ne referim la autorul nostru, al cărui discurs poetic este bazat pe căutarea sensului preaplin în numele şi sub semnul spiritului. Referirile reluate asupra lucrurilor certe, fundamentarea întregii existenţe pe valorile creştine şi naţionale, localizarea traseului şi a momentelor devenirii personale şi comunitare prin identificarea de puncte fixe solide – Blajul, Biserica, Târnavele, pământul, grâul etc. – se regăsesc în conţinutul poetic al poeziilor care parcă au găsit deja mult din adevărata viaţă dar care, în acelaşi timp, continuă drumul spre împlinirea desăvârşită. Prin căutarea dimensiunii spirituale, poetul Mihai Târnăveanu iese în întâmpinarea oricui; prin versurile sale afirmă, declamă, chiar strigă uneori, declarând cum au stat lucrurile şi cum vor trebui să stea în viitor.
Orice interogaţie despre sensul raporturilor dintre poezie şi spiritualitate nu poate face abstracţie de la o definiţie a spiritualităţii, care se poate preta diferitelor înţelesuri lingvistice. În special, ne gândim la două, printre altele. Există o spiritualitate de tip dogmatic, derivată din trăirea preceptelor şi a adevărurilor de credinţă, asumate în mod liber, şi o spiritualitate profetică prin care se devine căutător şi creator de drumuri profetice, în vederea autocunoaşterii şi autorealizării. Primul act de autocunoaştere spirituală pleacă de la un aforism atât de simplu încât pare banal: «cunoaşte-te pe tine însuţi». Este un îndemn valabil şi pentru poezie, întrucât adevăratul poet este împins spre experienţa poetică în urma unei săpături interioare, de imboldul de a se cunoaşte pe sine şi de a cunoaşte realităţile şi legile lor. Precum se ştie, «cunoaşte-te pe tine însuţi» era motto-ul situat pe frontispiciul Templului din Delfi, consacrat lui Apollo, zeul Soarelui, dar şi al profeţiei, al justiţiei, al adevărului şi al poeziei. Socrate a pus accentul pe valoarea extraordinară a acestei maxime, care ne invită la aprofundarea raportului nostru cu viaţa şi deci la meditarea asupra întrebării fundamentale «de unde venim, cine suntem, încontro ne îndreptăm».
În această ordine de idei, poetul Mihai Târnăveanu este un căutător al împlinirii spirituale prin intermediul poeziei; se caută şi se regăseşte pe sine în mod ciclic, în ordinea convertirii şi reconvertirii neîncetate – precum rugăciunea –, este un neostoit cercetător a ceea ce cu adevărat este autentic şi edificator şi, pe această linie, este un cuceritor. Idealul urmărit al lui este acela al lucrului adevărat, al ideii bune puse în practică; caută adevărul, se trudeşte să-l cureţe de impurităţile între care este situat, încearcă să aducă o părticică din ideal şi să-l fixeze în realitate.
Este un poet care nu numai că străbate cu piciorul cărările bătătorite ale înaintaşilor, ci fixează el însuşi jaloane ale devenirii, întrucât detectează şi îndeamnă la sacralizări concrete. De asemenea, poetul Mihai Târnăveanu nu se refugiază în poezie ci, dimpotrivă, militează – prin poezie – pentru scoaterea din lumea strict poetică a unor realităţi obiective şi obligatorii şi postarea acestora în mentalul colectiv, social şi cultural. Poetul Mihai Târnăveanu nu evadează din realitate, ci este un om al realităţii; activează în mod militant în politică, lucrează cu braţele şi cu mintea la construirea bisericii din satul său natal, se consumă în edificarea unei biblioteci comunale, studiază în al patrulea an fiind la teologia blăjeană, propovăduieşte – ca ipodiacon bisericesc şi prin predică – mesajul lui Hristos în fiecare duminică în biserici, se implică în dezvoltarea vieţii culturale şi sociale a ceea ce înseamnă spiritul Blajului. Reuşeşte să armonizeze intensitatea luptei pentru Viaţă cu blândeţea din titlul volumului prezent. În concluzie, poezia lui Mihai Târnăveanu este aceea a unui căutător al spiritului, este o formă de cunoaştere, de omagiere, este un studiu al sufletului, o recunoaştere a celor mai înalte valori spirituale şi existenţiale.
Poezia face parte din cadrul acelor căi existenţiale care ne călăuzesc pe drumul vieţii şi care se fundamentează pe marile experienţe spirituale, pe dialogul sau comuniunea cu ceilalţi şi pe întâlnirea cu dimensiunea religioasă, metafizică. Poezia autentică aduce cu sine o aprofundare a valorilor spirituale; contrar opiniei conform căreia fenomenul literar ar fi un refugiu sau o evadare din realitate, în perspectiva re-evaluării literaturii – şi deci a poeziei – se percepe misiunea profetică a poeziei, aceea a unei reflecţii profunde asupra adevărului şi a implicaţiilor sale. În mod deosebit, filosoful german Heidegger a afirmat primatul poeziei ca formă de cunoaştere. Aspectul revelator al rostuirii poetice se asociază în Heidegger recuperării filosofiei şi culturii greceşti vechi. În Grecia veche figura poetului nu era foarte departe de aceea a profetului sau vizionarului. Poetul se identifica cu hermeneutès, interpretul mesajelor divine, şi deci intermediarul dintre lumea oamenilor şi lumea zeilor. Interpretarea semnelor însemna mai ales interpretarea semnelor profetice ale viitorului, prin lectura zborului păsărilor şi observarea măruntaielor animalelor.
Situaţi în contextul înţelepciunii profetice, poeţii erau consideraţi depozitarii legilor lumii, experţi în arta citirii viitorului. Poezia, care încă nu era distinctă de cânt, era parte integrantă a vieţii spirituale şi a religiei. Poetul, care este astfel prin inspiraţie divină, era pus sub protecţia lui Hermes, mesagerul zeilor.
În prelungirea consideraţiei legăturii strânse dintre spiritualitate şi poezie, nu din întâmplare vechii greci au adoptat poemele homerice şi tragediile ca textele lor sacre. În mod just s-a afirmat că poemele atribuite lui Homer, Iliada şi Odissea, pot fi definite ca Biblia grecilor. Nu este vorba despre o exagerare, din moment ce astfel de opere conţin o excepţională valenţă spirituală. Poezia lui Homer este animată de o imaginaţie vie, uneori cu accente neverosimile, dar niciodată grotească sau suprareală. Dialectica vicisitudinilor şi personajelor – în dramele aglomerate şi convulsionate ale Iliadei şi ale Odisseii lui Homer – este întotdeauna controlată de un mecanism raţional, care nu este întâmplător. Poezia homerică pare să se inspire de la un ideal de armonie, măsură şi echilibru, concepte asumate ulterior ca şi criterii de bază a viziunii lumii greceşti. Aceste idei vor avea meritul de a orienta viitorul pe plan spiritual şi metafizic, cu referire la sintezele precise ale lui Platon şi Aristotel.
Dar, revenind la firul conducător al acestei reflecţii despre poezie şi împlinirea spirituală, este preferabil să ne referim la autorul nostru, al cărui discurs poetic este bazat pe căutarea sensului preaplin în numele şi sub semnul spiritului. Referirile reluate asupra lucrurilor certe, fundamentarea întregii existenţe pe valorile creştine şi naţionale, localizarea traseului şi a momentelor devenirii personale şi comunitare prin identificarea de puncte fixe solide – Blajul, Biserica, Târnavele, pământul, grâul etc. – se regăsesc în conţinutul poetic al poeziilor care parcă au găsit deja mult din adevărata viaţă dar care, în acelaşi timp, continuă drumul spre împlinirea desăvârşită. Prin căutarea dimensiunii spirituale, poetul Mihai Târnăveanu iese în întâmpinarea oricui; prin versurile sale afirmă, declamă, chiar strigă uneori, declarând cum au stat lucrurile şi cum vor trebui să stea în viitor.
Orice interogaţie despre sensul raporturilor dintre poezie şi spiritualitate nu poate face abstracţie de la o definiţie a spiritualităţii, care se poate preta diferitelor înţelesuri lingvistice. În special, ne gândim la două, printre altele. Există o spiritualitate de tip dogmatic, derivată din trăirea preceptelor şi a adevărurilor de credinţă, asumate în mod liber, şi o spiritualitate profetică prin care se devine căutător şi creator de drumuri profetice, în vederea autocunoaşterii şi autorealizării. Primul act de autocunoaştere spirituală pleacă de la un aforism atât de simplu încât pare banal: «cunoaşte-te pe tine însuţi». Este un îndemn valabil şi pentru poezie, întrucât adevăratul poet este împins spre experienţa poetică în urma unei săpături interioare, de imboldul de a se cunoaşte pe sine şi de a cunoaşte realităţile şi legile lor. Precum se ştie, «cunoaşte-te pe tine însuţi» era motto-ul situat pe frontispiciul Templului din Delfi, consacrat lui Apollo, zeul Soarelui, dar şi al profeţiei, al justiţiei, al adevărului şi al poeziei. Socrate a pus accentul pe valoarea extraordinară a acestei maxime, care ne invită la aprofundarea raportului nostru cu viaţa şi deci la meditarea asupra întrebării fundamentale «de unde venim, cine suntem, încontro ne îndreptăm».
În această ordine de idei, poetul Mihai Târnăveanu este un căutător al împlinirii spirituale prin intermediul poeziei; se caută şi se regăseşte pe sine în mod ciclic, în ordinea convertirii şi reconvertirii neîncetate – precum rugăciunea –, este un neostoit cercetător a ceea ce cu adevărat este autentic şi edificator şi, pe această linie, este un cuceritor. Idealul urmărit al lui este acela al lucrului adevărat, al ideii bune puse în practică; caută adevărul, se trudeşte să-l cureţe de impurităţile între care este situat, încearcă să aducă o părticică din ideal şi să-l fixeze în realitate.
Este un poet care nu numai că străbate cu piciorul cărările bătătorite ale înaintaşilor, ci fixează el însuşi jaloane ale devenirii, întrucât detectează şi îndeamnă la sacralizări concrete. De asemenea, poetul Mihai Târnăveanu nu se refugiază în poezie ci, dimpotrivă, militează – prin poezie – pentru scoaterea din lumea strict poetică a unor realităţi obiective şi obligatorii şi postarea acestora în mentalul colectiv, social şi cultural. Poetul Mihai Târnăveanu nu evadează din realitate, ci este un om al realităţii; activează în mod militant în politică, lucrează cu braţele şi cu mintea la construirea bisericii din satul său natal, se consumă în edificarea unei biblioteci comunale, studiază în al patrulea an fiind la teologia blăjeană, propovăduieşte – ca ipodiacon bisericesc şi prin predică – mesajul lui Hristos în fiecare duminică în biserici, se implică în dezvoltarea vieţii culturale şi sociale a ceea ce înseamnă spiritul Blajului. Reuşeşte să armonizeze intensitatea luptei pentru Viaţă cu blândeţea din titlul volumului prezent. În concluzie, poezia lui Mihai Târnăveanu este aceea a unui căutător al spiritului, este o formă de cunoaştere, de omagiere, este un studiu al sufletului, o recunoaştere a celor mai înalte valori spirituale şi existenţiale.
Lect. Univ. Dr. Pr. Anton RUS
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu