sâmbătă, 25 octombrie 2008

UNIŢI CA-N SPIC DĂINUIASCĂ

Parcă nicidată n-au fost prohibite! Aşa s-au desfăşurat întâlnirile fiilor satului în centrul Bucerzii Grânoase pe acelaşi loc unde băteau cotca – jucau oina cu rădăcini adânc populare – însufleţeau praful drumurilor în locul unde se-nodau, anume parcă să ducă la jocul învâtrit, haţegan, ceardaş, la horă, la bal mare cât publicul şi actorii locali ai sfârşitului de săptămână.

N-a reuşit ciuma roşie – tragic pentru ea – să estompeze acele energii dintru adâncuri de-a ne aduna şi socializa. Ne adunam în chiar miezul său, într-adins lăsat cu generozitate liber încă din vechile timpuri care ştiau pe pielea lor că numai la un loc cu toţii se putea răzbi neabătut. Abia se electrificaseră satele, străzile comunei noastre, şi deja se oprea serile curentul încercând un control al vitalităţii, exercitat asupra felului de a fi al comunităţilor, o uniformizare a lor într-atât că se încerca până şi trimiterea devreme la culcare. Muncă şi iar muncă, se cerea sătenilor tot mai multă.

A rămas atunci (de atunci) ţăranilor ieşitul la poartă în duminici şi sărbători; nunta mare, zisă la noi uspăţ (ospăţ); câte un bal la finele marilor posturi creştine (uneori şi la debutul lor); claca, drept o binevenită acţiune de într-ajutorare frăţească, reciprocă; şi şezătoarea din serile şi nopţile lungi de toamna până primăvara.

Mersul la Şipot era constituit într-nu adevărat ritual desfăşurat de-a lungul a mai multe momente ale zilei. Se mergea după apă La Şipot – poziţionat central, nu atât şipotul în mijlocul satului, cât satul în jurul lui ca sursă primordială de viaţă – la orice vârstă şi diverse motivaţii.

– Mă duc La Şipot! era de cele mai multe ori un pretext, arareori ca obligaţie, întotdeauna necesitate de prima mână. CopiiI scăpau la joacă; bărbaţii intrau la „una mică” la făgădău; ficiorii şi fetele se foloseau de prilej să se întâlnească fixându-şi anumite ore potrivite ale amurgului; muierile dădeau în interminabile poveşti; bărânii jinduind răcoarea apei se cufundau în amintiri din alte vremi...



La Fântână – o fântână cu cumpănă pe-un picior de lemn, jos înfipt în pământ, sus cu un crăcan făurit de muma natură, într-un echilibru fragil dat de găleata plină sau goală care contrabalansa un pietroi drept greutate uşurând scosul apei – se scoteau de stăpânii lor, mai rar însoţite de slugi, oameni de curte, animalele mari, vitele şi caii, totdeauna prilej de discuţii, schimb de opinii, sfaturi şi sugestii, laude sau ironii pe faţă ori subtile, adevărate microcursuri de creştere a animalelor pe viu. Practica niciodată nu i-a omorât pe ai noştri; ei trăiau practic. E adevărat, multă teorie sufocă răpind din timpii fizici atât de necesari execuţiei. De aia acum cică practica ne omoară; vorbim mult şi facem prea puţin.




Un comentariu: