IMPORTANŢA CONVERTIRII ÎN REGENERAREA SPIRITUAL CREŞTINĂ

INTRODUCERE

Cristos a venit deja. Cu toate acestea noi îl aşteptăm în continuare să vină aşa cum îl aşteptau odinioară fiii lui Israel. Cristos este în mijlocul nostru. Cu toate acestea noi trăim experienţa exilului, „ştiind bine că atâta timp cât trăim în trup, pribegim departe de Domnul”[1].
Noul Testament e pătruns în întregime de această aşteptare a lui Cristos care trebuie să sosească din clipă în clipă. Cartea Apocalipsei ne vorbeşte despre toate venirile lui Cristos. A venit odinioară când s-a născut la Betleem. Dar el vine mereu în sufletele noastre cu harul său, cu inspiraţiile sale bune, vine în sacramentele Bisericii. „Iată eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu mine”[2]. Dacă îl lăsăm pe Cristos să intre, el ne va copleşi cu darurile şi bogăţiile sale. El va avea de spus fiecăruia dintre noi un cuvânt aparte. „Eu sunt alfa şi omega”. Cristos este ţinta finală. Spre el se îndreaptă vieţile noastre şi ale tuturor generaţiilor de oameni, în el îşi va găsi împlinirea întreaga creaţie, cum scrie apostolul Pavel: „Creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”[3]. „Ştim că până în ziua de azi toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”[4]. De ce am mai întârzia? Probabil până nu amurţeşte zgomotul lucrurilor deşarte care ne sunt piedică de netrecut.

„Iată, vin curând şi aduc cu mine plata pe care să o dau fiecăruia după faptele lui. Eu sunt alfa şi omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. Fericiţi cei ce-şi spală hainele lor, ca să aibă drept la roadele pomului vieţii şi să poată intra pe porţile cetăţii”[5]! De aceea trebuie să ne convertim. Neîntârziat.

1. REGENERATORI AI SPIRITUALULUI CREŞTIN

1. 1. ESENŢA POSTULUI CREŞTIN ŞI APOTRUL LA REGENERAREA SPIRITUALĂ.

Postul ocupă un loc important în toate marile religii. Vechiul Testament situează postul între pilonii spiritualităţii lui Israel: Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate[6]. Postul implică o atitudine de credinţă, de umilinţă şi de dependenţă totală de Dumnezeu. Postul este folosit pentru a pregăti întâlnirea cu Dumnezeu[7]; pentru a ne pregăti pentru o sarcină dificilă[8] sau pentru a cere iertare pentru o ofensă[9]; pentru a exprima durerea în urma unei nenorociri în familie sau în naţiune[10]. Postul, inseparabil de rugăciune şi dreptate, este orientat însă în primul rând spre convertirea inimii, fără de care - după cum spuneau Profeţii[11] - nu are sens. Înainte de a-şi începe misiunea publică, Isus, condus de Spiritul Sfânt, a postit timp de patruzeci de zile ca expresie a abandonării Sale pline de încredere în planul mântuitor al Tatălui[12]. El le-a dat discipolilor Săi îndrumări precise ca postul lor să nu fie niciodată pângărit de ostentaţie şi ipocrizie[13].

Practica postului se îndreaptă spre trecut, prezent şi viitor: spre trecut, ca şi recunoaştere a ofenselor comise împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor, de care oricine se face vinovat; spre prezent, pentru a învăţa să privim spre ceilalţi şi spre realitatea care ne înconjoară; spre viitor, pentru a ne deschide inimile spre realităţile divine şi, prin darul îndurării lui Dumnezeu, să reînnoim comuniunea cu toţi oamenii şi cu întreaga creaţie, asumându-ne cu responsabilitate lucrarea pe care fiecare dintre noi o avem de îndeplinit în istorie.

1. 2. EXEMPLUL SFÂNTULUI AUGUSTIN

După botezul său, Sfântul Augustin s-a hotărât să se reîntoarcă în Africa pentru a duce o viaţă ascetică[14]. Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea sufletului de patimi[15].

Sfântul Augustin a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut omenirea, mare pentru spiritul său, pentru caracterul său şi pentru inima sa. În el convertirea, ruptura cu păgânismul care-l înconjura şi îmbrăţişarea creştinismului, a adus roadele regenerării spiritului pe planuri diverse, manifestându-se strălucit ca metafizic, psiholog, teolog, orator, moralist şi istoric. Fiului atâtor lacrimi i-a fost imposibil să se piardă, el alegând drumul Bisericii, călăuzit de o fiică a ei, mama sa. Se convinse despre deşertăciunea lumii acesteia, apucându-l dorul de o viaţă morală şi de a câştiga înţelepciunea, singura care este în stare să dea omului adevărata stare de fericire. Începu astfel să caute lumina în Sfânta Scriptură, amintindu-şi din lecturile copilăriei, soldate atunci cu un eşec, că în aceasta este cuprinsă înţelepciunea. Iată cum exemplul creştinesc al mamei, izvorul învăţăturii vii a Bisericii, Sfânta Scriptură, esenţialmente o viaţă după modelul ascetic, au condus la aflarea căii drepte şi a adevărului pentru Sfântul Augustin care inspiră calchierea multora, convertindu-i, pe unii chiar fără dorinţa lor expresă, fără să-şi dea seama chiar, de efectul lucrător al exemplului şi exemplarului Sfânt.

1. 3. UNELE ÎNDRUMĂRI NECESARE, AUTORIZATE ŞI ACTUALIZATE

Fideli tradiţiei biblice, Sfinţii Părinţi au acordat postului o mare cinste. În viziunea lor, practica postului îl pregăteşte pe credincios pentru un alt tip de hrană: pentru Cuvântul lui Dumnezeu[16] sau pentru împlinirea voinţei Tatălui[17]; postul este strâns legat de rugăciune, întăreşte virtutea, trezeşte mila faţă de aproapele, imploră asistenţa divină şi conduce la convertirea inimii. În acest dublu sens - implorarea harului Celui Preaînalt şi convertirea interioară profundă - suntem chemaţi să acceptăm invitaţia Papei Ioan Paul al II-lea la post. Pentru că fără ajutorul Domnului nu poate fi găsită o soluţie la tragica situaţie cu care se confruntă acum lumea; fără convertirea inimilor este dificil de imaginat eradicarea totală a tuturor marilor rele care bântuiesc pământul, a războaielor, a terorismului...

„Fie ca timpul Postului să fie pentru toţi o experienţă de convertire şi reconciliere profundă cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi cu fraţii noştri", sublinia Sfântul Părintele nostru Papa Ioan Paul al II-lea, arătând diviziunile şi ura care distrug omenirea. Papa Ioan Paul al II-lea a chemat la convertirea inimilor: „Avem în faţa ochilor şi imprimate în minte imaginile suferinţelor şi teribilelor tragedii, adesea rod al egoismului iresponsabil", a spus Papa în timpul predicii din 13.02.2002, de la celebrarea liturgică din Bazilica Sf. Sabina. „Trebuie să ne întoarcem la Cel care îşi deschide uşa inimii Sale, bogate în bunătate şi îndurare", a spus el.

1. 4. RESPONSABILITATEA

Să ne facem inimile iesle curată în aceste zile de Post şi să aşteptăm Naşterea Domnului cu speranţă şi cu bucurie, aşa cum se cade unor buni creştini. Postul se ţine de mii de ani. Pentru curăţirea spiritului şi a trupului. Şi de milenii, în fiecare an, omul încearcă o apropiere de Dumnezeu. Iar şi iar în speranţa, şi nu în ideea unui târg, că va reuşi să răscumpere măcar unele dintre greşelile sale. Postul Crăciunului, după cum ne spun Părinţii, este un post al bucuriei, căci răsplata noastră, la capătul celor 40 de zile, va fi aceea a renaşterii întru Naşterea Domnului. Vom învăţa să creştem, de data aceasta, să fim cât mai neprihăniţi. Şi în speranţa că nu vom ajunge într-un moment în care orice regret am avea nu ne va mai fi de folos. Aşa cum ne avertizează, în înţelepciunea sa, marele duhovnic, părintele Arsenie Papacioc, vorbind despre momentul despărţirii de viaţa aceasta pământească: „Cei mai mari teologi devin atunci oamenii: vezi păcatele pe care nu le mai poţi repara decât dacă ai mai fi în lume, dar atunci nimic nu se mai poate. Toţi doreau să mai trăiască măcar o zi, să mai răsufle, să-şi pună viaţa în ordine, dar nu se mai putea.

(...) Aceasta e toată teologia, gândind că ai să mori şi că ai să răspunzi de tot ce ai făcut". Să răspunzi şi pentru neiubire, şi pentru mânie, şi pentru vorbe rele, şi pentru tot ceea ce ai făcut dincolo de legile unui suflet curat[18].

1. 5. CREDINŢA – BAZA CONVERTIRII

Cum s-ar putea converti cineva, raportându-se la ceva, fără a crede, a se încredinţa întru aceasta? Chiar despre Dumnezeu fiind vorba.

Dacã eu cred în Dumnezeu şi El existã, nu numai cã îmi petrec viaţa într-un optimism pe care mi-l oferã siguranţa temeliei, dar şi, trãindu-mi viaţa dupã preceptele creştine, dacã El existã, câştig viaţa veşnicã, fericitã, Raiul, adicã starea de întoarcere în „pântecele iubirii maternale” a lui Dumnezeu. O a doua variantã ar fi sã cred în Dumnezeu şi El sã nu existe, atunci viaţa mea ar fi la fel de optimistã, chiar dacã mã bazez pe o temelie ce nu existã, dar despre care eu nu pot spune aceasta, iar dacã El chiar nu existã nu pierd nimic. O a treia variantã ar fi ca eu sã nu cred şi El sã existe, necredinţei mai putem sã-i spunem şi pesimism, ştiind despre cei care au o viaţã pesimistã cã vãd de cele mai multe ori sau întotdeauna partea goalã a paharului şi sunt mai mereu trişti şi îngrijoraţi pentru ceea ce urmeazã, iar în veşnicie aş cãdea în existenţa nefericitã, adicã Iadul, despre care Sfântul Isaac Sirul spune cã este acea stare pe care el o numeşte „flãcãrile iubirii lui Dumnezeu”, deci focul iubirii neîmpãrtãşite şi nedorite; deci, în acest caz, pierd totul. O ultimã variantã ar fi sã nu cred, deci sã fiu pesimist, iar Dumnezeu sã nu existe, deci sã nu pierd viaţa veşnicã fericitã, despre care oricum nu cred cã existã dacã eu nu cred în Dumnezeu, în acest caz trãind o viaţã de tristeţe fãrã nici un motiv şi cu nici un scop.

Pe mine personal credinţa nu numai cã mã ridicã de fiecare datã când mã împiedic, dar îmi place sã spun cã viaţa mea înseamnã mai mult credinţã decât orice altceva. Cred Doamne, însuţi mă sprijineşte şi mă întăreşte întru credinţa mea, căci sunt lucrul minunat al mâinilor Tale, apropierea Ta identificându-se cu veşnicia fericită spre care năzuieşte omul, neîncetat, de la facerea sa. De aceea atingerea necesară a stării de credinţă reorientează fundamental oameni, caractere, colectivităţi, dând direcţii juste de urmat naţiunilor în sinele însăşi. Totul din credinţă, liber consimţită, şi convertire, căci acesta este semnalul veşniciei: de întoarcere. O întoarcere a prezentului, întoarcerea viitorului, părţi ale uneia şi aceleiaşi veşnicii, corp comun cu trecutul.

1. 6. ÎNŢELEPCIUNEA LIBERĂ A ALEGERII

Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu[19].

2. IMPORTANŢA CONVERTIRII ADEVĂRATE

2. 1. ADEVĂRATA CONVERTIRE

Fiind şi rămânând prin scrierile sale cel mai fecund dintre Părinţii apuseni, Sfântul Augustin, în ale sale Confessiones (Mărturisirile), compuse către anul 400 d. Cr., aruncă o privire smerită asupra vieţii sale păcătoase, cu scopul de a dovedi, cu propria lui experienţă, marea lipsă pe care o are omul de la Dumnezeu: „neliniştit este sufletul nostru, până când nu se va odihni în Tine”. Aceasta poate să însemne în sufletele noastre covârşitoarea trecere de la întuneric la lumină, de la decadenţă la înălţare, de la moarte la viaţă prin cunoaşterea, mai degrabă recunoaşterea lui Dumnezeu.

În Eclesiologie, Sf. Augustin, a susţinut ideea sa fundamentală că Biserica formează un singur lucru cu Cristos Dumnezeu. Ea este corpul al cărui cap este Cristos... Caracterul principal al Bisericii este unitatea. Nu există decât o singură Biserică şi, cine este în afară de unitatea ei, este în afară de ea. Prin doctrina ei, tainele sale, misiunea sa, (ministerul ei) şi prin însăşi existenţa sa, are ca scop sfinţirea sufletelor, pe care trebuie s-o realizeze efectiv prin răspândirea adevărului şi transformarea moravurilor.

În afară de unitate şi sfinţenie, cel de-al treilea privilegiu al Bisericii este catolicitatea, opusă provincialismelor înguste şi schismelor. Apoi, un alt caracter al Bisericii este apostolicitatea, legătura cu învăţătura şi Tainele practicate de Sf. Apostoli. Pentru a te mântui este absolut necesar să faci parte din această Biserică. Biserica este apoi indefectibilă (indestructibilă) şi va rămâne până la capătul lumii („nici porţile iadului nu o vor birui”). Sf. Augustin recunoaşte magisteriul Bisericii ca infailibil. Acesta are ca organe esenţiale, conciliile ecumenice (universale) şi epicopii Romei, a căror infailibilitate este recunoscută de Sf. Augustin de la Petru încoace. Biserica Romei, Scaunul lui Petru, căruia Domnul i-a încredinţat să-i pască oile, este cea care a avut întotdeauna întâietate între toate Bisericile din lume. Acest primat al Scaunului Apostolic (cathedra Petri) nu este numai doctrinal, ci înzestrat cu putere de jurisdicţie asupra întregii Biserici şi se manifestă în mod deosebit prin ascultarea tuturor apelurilor Papei de către toţi episcopii şi credincioşii lui. Biserica Romei este centrul unităţii Bisericii universale sau catolice[20]. În cadrul acesteia, fiecăruia i se acordă fidel graţiile care îi sunt necesare pentru mântuire. În Pildele spuse de Mântuitor se vede că omul este însuşi înfăptuitorul, artizanul fericirii sau osândirii sale veşnice. De această manieră trebuie să ne convertim ca , sufleteşte, să atragem asupră-ne beneficiul veşniciei, dar nu în mod personal, greşelnic, ci manifestat în această Biserică, cu scop declarat de arcă ospitalieră şi salvifică.

Întâlnirea cu Dumnezeu nu numai că îl pune pe om în prezenţa Absolutului; ea îl copleşeşte şi îi transformă viaţa. Aducerea de mulţumire apare ca răspunsul dat acestui har progresiv şi continuu, care va ajunge cândva la plinătatea în Cristos. În acelaşi timp conştientizare a darurilor lui Dumnezeu, elan preacurat al sufletului cuprins de uimire în faţa acestei generozităţi, recunoştinţă plină de bucurie în faţa măreţiei divine, aducerea de mulţumire este esenţială în Biblie, pentru că este o reacţie religioasă fundamentală a creaturii care descoperă, cutremurată de bucurie şi de veneraţie, ceva din Dumnezeu, din măreţia şi slava Lui[21].

2.2 MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Misiunea fundamentală a lui Ioan Botezătorul a fost aceea de a da mărturie pentru Cristos. El îşi împlineşte această misiune întru adevăr şi umilinţă: „Nu sunt eu Cristos”, „nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele”. El îi îndemna pe toţi la convertire şi îi îndrepta spre Isus: Iată Mielul lui Dumnezeu. Această imagine le amintea ascultătorilor de mielul pascal pentru jertfă. Isus era adevărata jertfă a noului Paşte care prin moartea sa îi va aduce omului salvarea definitivă. În istorie mulţi sunt supranumiţi „lei” sau „inimă de leu”, vrând să spună prin aceasta că sunt destinaţi să întemeieze un regat sau o dinastie. Isus este trimis să întemeieze împărăţia universală a lui Dumnezeu, dar nu în felul în care se întemeiază împărăţiile acestei lumi. El va fi blând şi inofensiv: e ca un miel dus la înjunghiere.

Ioan a dat mărturie pentru Mesia. Pentru ca cineva să fie martor la un proces trebuie să aibă anumite calităţi: să fie matur, să aibă judecata întreagă. Nu poate să depună mărturie un copil sau un nebun. Ceea ce îl face pe un creştin capabil să dea mărturie pentru Cristos este să posede harul lui Dumnezeu. Iar Ioan Botezătorul îl poseda. Însuşi numele său ne spune acest lucru: iar numele lui era Ioan, ceea ce, tradus, înseamnă: cel înzestrat cu har.
Orice făptură, prin faptul că există, dă mărturie despre Dumnezeu; despre înţelepciunea sa, despre atotputernicia sa. În plus, noi creştinii, trebuie să dăm mărturie despre Cristos, asemenea lui Ioan, prin viaţa şi prin faptele noastre: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca, văzând faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”[22].

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

ÎNCHEIERE

Iată vin, Doamne, ca să fac voinţa ta.

Mi-am pus toată nădejdea în Domnul;
el s-a aplecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul.
Fericit este omul care-şi pune încrederea în Domnul,
care nu se alătură celor răzvrătiţi şi porniţi spre minciună.

Tu nu doreşti nici jertfă, nici ofrande;
tu mi-ai deschis urechile;
nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire.
Atunci am zis: „Iată, vin!”.

În sulul cărţii este scris despre mine
că trebuie să împlinesc voinţa ta, Dumnezeule.
Aceasta mă bucură,
Legea ta este în adâncul inimii mele.

Vestesc îndurarea ta, în adunarea cea mare;
nu-mi închid buzele, tu ştii lucrul acesta, Doamne!

Lucrare întocmită de către student Mihai C. Szilagy, anul II, Teologie Pastorală.

---

[1] 2Cor 5,6.

[2] Ap 3,20.

[3] Rom 8,19.

[4] Rom 8,22-23.

[5] Ap 22, 12-14.

[6] cf. Tob 12, 8.

[7] cf. Ieş34, 28; 1 Regi 19, 8; Dan 9, 3.

[8] cf. Jud 20, 26; Est 4, 16.

[9] cf. 1 Regi 21, 27.

[10] cf. 1 Sam 7, 6; 2 Sam 1, 12; Bar 1, 5.

[11] cf. Is 58, 2-11; Ier 14, 12; Zah 7, 5-14.

[12] cf. Mat 4, 1-4.

[13] cf. Matei 6, 16-18.

[14] Bota, Ioan M., Patrologia, Ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2002, p. 256.

[15] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi cari arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Volumul I, Ediţia a II-a, tradusă din greceşte de prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia teologică Andreiană, Ed. Institutului de arte grafice Dacia Traiană, Sibiu, 1947, pp. 35-38, Evagrie Ponticul – viaţa şi scrisul lui.

[16] cf. Mat 4, 4.

[17] cf. In 4, 34.

[18] Cf. Jurnalul Naţional, ziar cotidian, marţi, 14 Noiembrie 2006, Postul Crăciunului – Pentru un suflet curat, editorial de Carmen Anghel.

[19] Filocalia, sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi..., pp. 26-27, pct. 126-127.

[20] Bota, Ioan M., Patrologia, Ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2002, pp. 265-266.

[21] Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Léon-Dufor şi Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jaques Guillet, Marc-François Lacan, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p. 12.

[22] Mt 5,16.