miercuri, 30 aprilie 2008

SOCRATE - îngrijeşte-te de sufletul tău.


-SEMINAR FILOSOFIE-


INTRODUCERE

Viaţa unui om este deosebit de interesantă. Cu atât mai mult este interesantă povestea vieţii unor oameni, care şi-au stors creierii pentru lămurirea unor nebulozităţi, ale lumii, universului, vieţii, trecându-le fiecare prin filtrul original al raţiunii proprii. Un astfel de om a fost la un moment dat în istoria acelei branşe, mereu întrebătoare şi veşnic nemulţumită de răspunsuri, ai iubitorilor de înţelepciune, un mare filozof grec. El este memorabilul Socrates, a cărui amintire iată că se păstrează peste milenii, prin puternica amprentă a gândirii sale, mereu vrednică a se revedea. De aceea ne propunem a ne întoarce în acel mediu filozofard, mereu însetaţi (şi noi!) de cunoaşterea nemărginită, îmbrăţişând atât cât se poate cuprinde din ea într-un seminar.

1. FILOSOFIA ANTICĂ. SCURTĂ INCURSIUNE PRESOCRATICĂ.

Unul dintre cele mai nobile şi mai alese suflete din câte le-a văzut omenirea, a fost fără îndoială Socrates. Cu el se începe nu numai o epocă nouă în filozofie, ci, în genere, gândirii şi mentalităţii omeneşti i se arată căi, cu totul noi şi deosebite.

Până la Socrates, filozofii greci din antichitate îşi băteau capul mai ales cu chestiuni de cosmogonie şi metafizică. Cum şi de ce s-a născut şi format universul întreg cu toate înfăţişările sale? Această întrebare îi pasiona aşa de puternic, încât alte chestiuni filozofice aproape nici nu existau pentru ei! Răspunsurile date erau aşa de felurite, încât unele erau diametral opuse.

Thales din Milet spunea că apa e începutul din care s-a născut şi s-a format totul, Anaximander spunea că e infinitul, Anaximenes că e aerul. Heraclit afirma că elementul primordial e focul: totul e într-o veşnică schimbare şi mişcare, prefăcându-se în foc şi născându-se din foc. Xenofanes şi cu Parmenides din Elea susţineau dimpotrivă că Universul e unic şi veşnic, neformat şi neschimbat, rămânând mereu acelaşi, fără nici o mişcare. Empedocles din Arigent afirma că sunt patru elemente primordiale: eterul, focul, aerul şi apa. Totul ce se vede se formează prin combinarea şi dispare prin despărţirea acestor elemente. Democritos din Abdera punea în locul celor patru elemente, o mulţime nesfârşită de atomi, toţi fiind de acelaşi fel în ceea ce priveşte fiinţa lor, feluriţi însă în ceea ce priveşte forma. Anaxagoras din Clazomene crede că Universul cu toate lucrurile sale e format din atomi, numiţi de el seminţele tuturor lucrurilor, care nu sunt la fel în ce priveşte fiinţa lor, aşa că oasele au alţi atomi decât carnea, după părerea sa. În sfârşit Pythagoras a căutat elementul primordial în ceva abstract, afirmând că numărul e începutul, fiinţa şi armonia Universului întreg.

Această varietate de contraziceri şi răspunsuri la aceiaşi unică întrebare a adus în filozofia antică grecească o dezorientare şi o descurajare completă, care putea deveni dezastruoasă pentru starea morală a omenirii. Filozofii ce au urmat şi cari sunt cunoscuţi sub numele de sofişti, susţineau că nimic nu se poate şti cu adevărat. Totul e numai aparenţă. Adevărat e numai ceea ce cred eu. Plăcut şi frumos ceea ce-mi place mie. Iscusinţa cea mai mare – pe care sofiştii pretindeau că sunt în stare s-o înveţe şi pe alţii – e să poţi convinge şi pe alţii despre ceea ce crezi însuţi. Astfel Protagoras din Abdera, unul din cei mai vestiţi sofişti, spunea că omul e măsura tuturor lucrurilor (pantōn hrēmatōn metron anthropos), şi că e în stare să înveţe a face din minciună adevăr (ton hēttō logo kreittō poiein, care tradus cuvânt cu cuvânt înseamnă părerea mai rea să o faci mai bună). Astfel cercetările filozofice şi ştiinţifice erau cu totul subiective şi legate de scăderile şi greşelile simţurilor omeneşti, deoarece se bazau numai pe ele, iar dialectica, adică discuţia prin care încercai să convingi pe cineva despre părerea ta, era lipsită de orice consideraţiuni morale.

2. SOCRATE, CALE NOUĂ FILOSOFIEI

2.1. SOPHIA, SOCRATE ŞI FILO-SOPHIA

Împotriva acestei decadenţe a filozofiei şi gândirii sofiştilor a luptat Socrates, fără nici o cruţare, din toată puterea convingerii sale într-o valoare morală superioară a ştiinţei omeneşti. Împotriva subiectivismului exclusivist al sofiştilor a pus Socrates străduinţa rece şi obiectivă a raţiunii de a prinde mai întâi noţiunea precisă a fiecărui lucru, iar în faţa înţelepciunii deşarte şi îngâmfate a sofiştilor, că numai aceea e adevărat ce cred ei şi în faţa lăudăroşeniei lor, că sunt în stare să convingă pe oricine despre adevărul părerilor lor, fie ele chiar mai rele, a pus Socrates convingrea sa modestă, că înţelepciunea cea adevărată o posedă numai Dumnezeu, şi înţelept e numai acela care s-a convins despre aceasta. De aceea omul nu se cuvine să se numească sofist (sophistes), adică înţelept, ci numai filozof (philosophos), adică iubitor de înţelepciune.

Această convingere nu-l duce însă pe Socrates la un rezultat negativ, ci-l îndeamnă să se străduiască din toată puterea minţii omeneşti să câştige o icoană clară şi precisă despre conţinutul fiecărei noţiuni. Definiţiile le făcea pe cale orală, în formă de dialog în viu grai, prin întrebări şi răspunsuri. De aceea Socrates nu a scris nimic.

Noţiunile cari aveau o valoare etică îl interesau cel mai mult. Oamenii vorbesc aşa de mult despre dreptate, cucernicie, vitejie, virtute şi despre multe altele, însă nu ştiu în chip lămurit ce vor să zică aceste cuvinte. De aici apoi aplicarea lor greşită, atât în vorbă, cât şi în faptă, a acestor cerinţe etice. Prin definiţia acestor noţiuni însă îţi poţi câştiga o ştiinţă adevărată şi sigură, abia atunci putându-ţi trăi viaţa cu dreptate, cucernicie, vitejie, virtute... Astfel faţă de nesiguranţa ştiinţei proclamată de sofişti, Socrates susţine că o ştiinţă omenească, sigură şi adevărată, e posibilă, dacă se bazează pe o definiţie precisă a noţiunilor cu care operezi. Prin această afirmaţie, căreia i-a rămas credincios cu atâta succes, a deschis Socrates filozofiei, care la momentul respectiv părea că se împotmolise, din nou o cale sigură, pe care mergând mai departe Platon şi cu Aristoteles, au ajuns la înălţimi nebănuite ale gândirii omeneşti.

2.2. VIAŢA, CREZUL, JUDECATA ŞI MUTAREA SUFLETULUI

Despre viaţa acestui om extraordinar care a fost Socrates, ştim numai puţine. S-a născut în anul 469, înainte de Hristos, la Athena. Tatăl său, Sophroniscos, a fost sculptor. Meseria aceasta o învăţă şi fiul său. În curând însă se lăsă cu totul de orice altă ocupaţie şi grijă şi, ascultând de porunca zeului Apollo din Delphi, care îl declară printr-un oracol drept cel mai înţelept om, îşi închină cercetării adevărului toată viaţa sa, îndemnând mereu pe cetăţeni la o viaţă plină de dreptate şi de virtute. O singură dată a fost ales în Sfatul poporului. Deşi lupta contra sofiştilor totuşi mulţimea îl confunda cu aceştia; ba îl ţinea drept cel mai iscusit şi mai primejdios dintre sofişti. De aceea tras în judecată, pentru că strică tineretul, deoarece Socrates îndemna mai ales tineretul să se îngrijească de virtute şi să lase la o parte toate celelalte griji, dar şi pentru că nu credea în zeităţile recunoscute de către stat, ci introducea zeităţi noi, e condamnat la moarte prin otrăvire, în anul 399 înainte de Hristos, fiind în vârstă de 70 de ani. Astfel Athena, acest strălucit focar de ştiinţă şi artă din antichitate, îşi ucide pe cel mai nobil dintre fii săi. Cu ce suflet liniştit şi cu ce gând împăcat a primit Socrates sentinţa de moarte, se vede aşa de bine din cuvântarea sa de apărare! Era convins că în viaţa lui făcuse numai bine. Şi pentru atâta bine, nu poate fi răsplătit cu rău din partea zeilor. Şi dacă e condamnat la moarte, se vede că aşa e bine, deoarece unui om bun, numai bine pot să-i pregătească zeii.

Deşi ar fi avut prilej şi putinţă să fugă din închisoare, a voit însă mai bine să moară decâ să nu asculte de legile neamului său şi ale patriei sale, dând astfel pildă nu numai prin viaţa, ci şi prin moartea sa, cum trebuie să fie un cetăţean adevărat!

Această condamnare pe nimeni nu l-a zguduit aşa de puternic ca pe Platon, care a fost cel mai de talent şi mai distins dintre toţi câţi au ascultat cuvintele şi învăţăturile lui Socrates. Platon avea atunci cam 30 de ani, şi timp de vreo zece ani a fost prieten nedespărţit al lui. Cuvântarea de apărare, ţinută de Socrates în faţa judecătorilor, l-a impresionat puternic. După moartea învăţătorului său, se vede că Platon a socotit drept una din cele mai sfinte datorii ale sale, să facă cunoscut şi altora, dar mai ales posterităţii, nedreptatea ce i s-a făcut lui Socrates şi cât de puţin l-au înţeles cetăţenii săi. De aceea păstrând cele spuse de Socrates şi, probabil, adăugând unele din partea sa, pentru ca să dea o icoană cât se poate de adevărată a marelui său maestru, a dat la iveală o apologie, care e una din cele mai edificatoare scrieri din câte pot fi citite[1]. Personalitatea puternică şi de o valoare morală covârşitoare a lui Socrates te captivează de la prima pagină. Cuvintele sale, subliniate mereu, să te îngrijeşti înainte de toate de sufletul tău, ca să fie cât se poate de bun şi de vrednic, şi abia apoi de bunurile şi măririle trecătoare, sunt aşa de creştineşti şi de binefăcătoare. Şi dacă te-ai străduit să fii astfel, atunci să nu-ţi pese de nimic, de nici o primejdie, şi cel mai puţin de moarte, căci nimeni nu ştie încă, dacă moartea e ceva rău şi dacă nu e tocmai ceva bine, ruşinea şi nedreptatea însă toţi ştim că e ceva rău.

Socrates răspunde judecătorilor săi, care l-au condamnat, în încheierea apărării sale, că ei l-au osândit pentru că n-a voit să se apere aşa precum sunt ei obişnuiţi să audă. Dar Socrates preferă să moară, apărându-se cinstit, decât să trăiască, apărându-se într-un mod nevrednic. De altfel răsplata îi va ajunge, căci mulţi îi vor trage în curând la răspundere pentru viaţa lor nedreaptă. El răspunde de asemenea şi acelora dintre judecători care l-au achitat, ca să nu creadă că lui i s-a întâmplat vreo nenorocire, fiind osândit la moarte. Glasul său lăuntric divin totdeauna i se ivea, când îl aştepta vreo nenorocire cât de mică. De astă dată nu i s-a ivit de loc. Şi apoi moartea e sau o mutare a sufletului în alt loc sau o prefacere în nimic. În amândouă cazurile e deci un bine. De aceea Socrates nu are necaz pe nici unul din câţi l-au osândit, iar dacă ei voiesc cu adevărat să se răzbune asupra lui, atunci să facă şi ei copiilor lui, ceea ce le-a făcut el lor. Socrates e convins că a făcut bine. Primejdia şi frica de moarte nu se cuvine să împiedice pe un om vrednic de la o faptă bună. Dovada: moartea eroilor de la Troia şi chiar purtarea lui Socrates în luptele la care a trebuit să ia parte. Şi apoi nimeni nu ştie, dacă moartea nu e ceva bine. De aceea Socrates, în orice caz, va continua să asculte de porunca zeului.

Socrates a făcut chiar bine statului, îndemnând mereu la virtute pe cetăţenii săi. Cu toate acestea la treburile politice ale statului nu a luat parte, deoarece să faci politică şi să stai numai în slujba adevărului şi a dreptăţii, nu e cu putinţă. Socrates însuşi a păţit lucruri cari dovedesc aceasta. Totdeauna a apărat dreptatea împotriva oricui şi nimeni nu l-a oprit, dacă a venit să asculte cuvintele lui. Şi ascultând cuvintele lui nimeni n-a fost stricat. Pe nedrept a fost confundat cu ceilalţi sofişti. El nu are însă nici o legătură cu învăţăturile lor. Motivul pentru care mulţimea l-a judecat greşit şi l-a defăimat e acesta: Socrates a trebuit să asculte de porunca zeului din Delphi, ca să cerceteze pe toţi şi să le arate, că numai se cred înţelepţi, în realitate nu sunt. Această cercetare, precum şi faptul că mulţi tineri imitându-l, făceau acelaşi lucru, au revoltat opinia publică împotriva lui şi au făcut să fie urât de toţi. Pâra la adresa lui Socrates era că strică tineretul şi nu crede în zei. Prima învinuire e fără nici un temei, căci nimeni nu poate strica pe cineva cu ştiinţă; iar dacă-l strică din neştiinţă, atunci trebuie îndreptat, şi nu tras în judecată.

Dacă ar fi să-şi aleagă singur pedeapsa, ceea ce i se cuvine în urma faptelor sale, atunci Socrates şi-ar alege să fie ospătat în palatul prytanilor, considerându-se nevinovat.

3. SOCRATE, O FRUMOASĂ ŞI PERPETUĂ MOŞTENIRE

3.1. SUFLETUL

De la Socrate încolo[2], omul s-a imaginat pe sine în termeni de psyche şi de corp, şi a văzut în psyche partea sa cea mai bună. Vom observa că psyche, cuvânt pe care noi îl traducem de obicei prin suflet, indică sediul inteligenţei şi al voinţei, adică sediul valorilor umane intelectuale şi morale.

Grecii au identificat în psyche partea din noi destinată să supravieţuiască morţii corpului. Nici materialiştii, care neagă existenţa oricărei realităţi spirituale, nu au putut în vreun fel să evite total acest concept, în măsura în care au fost obligaţi să îl considere, chiar şi numai cu scopul de a încerca să îl distrugă, pentru a-şi da o identitate proprie.

Descoperirea şi fondarea teoretică a conceptului de psyche au marcat o adevărată revoluţie spirituală şi au constituit o cucerire ireversibilă, atît pentru cei care cred cât şi pentru cei care nu cred în existenţa realităţii spirituale, întrucât omul nu se mai poate gândi pe sine aşa cum se gândea înainte de descoperirea acestui concept. În sfârşit, adoptându-l şi modelându-l în măsura în care cereau propriile-i exigenţe de fond, doctrina creştină a făcut în aşa fel încât conceptul grec de suflet s-a răspândit până la a depăşi cercul strâmt al filosofilor şi al oamenilor de cultură, ajungând la toţi oamenii.

3.2. ARTA DE A TRĂI

O concepţie de bază a grecilor era aceea că filosofia e o artă de a trăi.[3]

Desigur, acest concept a fost evidenţiat la niveluri diferite de profunzime şi intensitate în diferitele perioade istorice ale Antichităţii, însă el se poate găsi, în maniera explicită sau implicită, la toţi filosofii greci, de la Presocratici la Neoplatonici. Socrate, prin gândirea şi prin exemplul vieţii sale, a exprimat magnific acest concept, iar filosofii epocii elenistice nu au făcut altceva decât să îl dezvolte ulterior, trăgând maxime consecinţe. Oricum ar fi , în spiritul acesta, un adevărat filosof este acela care e în stare să demonstreze deplina coerenţă (armonie şi acord) între doctrină şi existenţă sau, cum spunea Socrate, între teorie şi mod de a trăi (sau de a muri). Ba chiar, un adevărat filosof nu e neapărat acela care ştie să gândească şi să creeze sisteme de idei, ci mai degrabă acela care ştie să trăiască şi să moară în acord cu propria sa gândire.

Sistemul de idei şi forma de viaţă trebuie să se găsească în perfectă armonie. Operele a nu puţini filosofi antici au însemnat nu numai sistemele (sau scrierile) lor, ci, mai ales, şi modul lor de a trăi şi de a înfrunta moartea.

3.3. FORŢA ADEVĂRULUI

Platon şi Aristotel ne spun nu numai că adevărul are o forţă proprie, dar şi că această forţă e maximă. Platon (în Banchetul) atribuie lui Socrate această frază:

Nu numai că-ţi îngădui [să spui adevărul], dar chiar te rog.

Şi tot pe Socrate îl face să pronunţe (în Gorgias) o frază plină de forţă:

Adevărul nu se contestă niciodată!

La rândul său Aristotel ne explica de ce adevărul nu se contestă niciodată. Într-adevăr, adevărurile supreme au o asemenea putere încât cine le neagă e silit să le folosească în însăşi tentativa de a le nega. Cel care vrea să conteste adevărul este contestat de acesta din urmă în acelaşi moment în care încearcă să îl conteste.[4]

3.4. CONTEMPLAREA CA SCOP SUPREM AL OMULUI

Ce ne poate spune despre toate acestea învăţătura Grecilor?[5]

Răspunsul e simplu, cel puţin nucleul său central: omul nu s-a născut pentru a face, ci pentru a contempla; şi acelaşi a face trebuie să fie înţeles în funcţie de a contempla... Pentru a explica faptul că scopul principal al vieţii filosofului e acela de a contempla, Platon ia drept exemplu semnificativ pe primul dintre filosofi, Thales din Milet.

Filosoful nu se interesează de lucrurile politice care se petrec în cetate, şi în general nu se preocupă de lucrurile exterioare, pentru următoarele motive:

SOCRATE:[...] Doar trupul [filosofului] i se află în cetate şi umblă, în timp ce gândirea lui, socotind acestea toate mărunte şi neavând nici o preţuire pentru ele, zboară, cum spune Pindar, în adâncurile pământului, măsurându-i întinderile, ca şi în tăriile cerului, cercetând stelele, scrutând pe de-a-ntregul toată alcătuirea firii, în orice amănunt al întregimii ei, şi neaşezându-se niciodată spre a zăbovi pe cele din preajmă.

THEODOROS: Cu ce gânduri spui aceste lucruri, Socrate?

SOCRATE: Tot aşa, Theodoros, cum se povesteşte şi despre Thales că cercetând stelele şi privind în sus a căzut într-un puţ. O servitoare din Tracia, minte aleasă şi subţire, l-a luat, zice-se, peste picior, cum că pune suflet ce se află în cer, dar ce se află la picioarele sale şi în juru-i îi scapă. Aceeaşi zeflemea se potriveşte tuturor acelora care îşi petrec o viaţă în căutarea înţelepciunii. Căci, la drept vorbind, un astfel de om şi-a uitat de cel apropiat şi de vecin , ignorând nu numai ceea ce face, dar aproape şi dacă este om sau altă jivină. Însă ce poate fi omul şi ce se cade unei astfel de naturi, spre deosebire de altele, să facă ori să suporte, aceasta caută cu râvnă şi depune eforturi să afle. Înţelegi, desigur, Theodoros. Ori nu? (Fragment din Theaitetos).

Şi în Republica, într-un fragment din cartea a V-a la fel de exemplar Platon scrie:

Dar pe care [dintre filosofi] îi numeşti ,,adevăraţi”?

─ Pe cei care iubesc să privească adevărul.

3.5. MESAJUL LUI SOCRATE

Şi Democrit, explicita acest concept:

Fericirea nu constă în cirezi şi nici în aur: sufletul e acoperământul destinului nostru.

O dată cu Socrate, acest concept se impune în manieră ireversibilă, iar mesajul său s-ar putea rezuma în această exprimare:

„ Dacă vrei să fii fericit, îngrijeşte-te de sufletul tău.”[6]

Aşadar, mesajul lui Platon[7], discipolul lui Socrate, este acesta: „convertirea” constă în răsucirea de la aparenţe spre Adevăr. Sau, în dezlegarea de lucruri care ne înlănţuiesc în dimensiunea sensibilului şi în răsucirea spre suprasensibil. Altfel spus „convertirea” nu înseamnă altceva decât a şti să te desprinzi de acea multiplicitate dezordonată a lucrurilor în care rătăcesc cei ce nu sunt filosofi, pentru a privi spre Adevăr.

Iată, deci, avertismentul faţă de omul de astăzi, care vine prin glasul lui Platon:

„CON- VERTEŞTE-TE”, dacă vrei să vezi Adevărul, sau detaşează-te de toate lucrurile ce te dispersează în dimensiunea lui hic et nunc şi încearcă să te întorci pentru a privi spre Bine, dacă doreşti să aduci ordine şi dreaptă măsură în toată dezordinea care este înlăuntrul tău şi în afara ta.

CONCLUZIE

Chiar dacă nu aveau tehnologia noastră, iar ştiinţa lor era mai degrabă speculativă şi mai puţin „justificată empiric” decât cea de astăzi, anticii ştiau să studieze omul, sub anumite aspecte, mai mult şi mai bine decât se face aceasta în zilele noastre, tocmai pentru că încercau să se mişte nu numai la suprafaţa aparenţelor, ci vizând fundamentele metafizice ale condiţiei umane.

BIBLIOGRAFIE

1. PLATON, APOLOGIA LUI SOCRATE, traducere din limba greacă de Vasile Grecu, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, Editura Librăriei Universale Leon Alcalay, 1916.

2. GIOVANNI REALE, ÎNŢELEPCIUNEA ANTICĂ, Terapie pentru suferinţele omului de astăzi, Traducere din limba italiană de Claudia Di Benedetto şi Cristian Şoimuşan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005.



[1] PLATON, APOLOGIA LUI SOCRATE, traducere din limba greacă de Vasile Grecu, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, Editura Librăriei Universale Leon Alcalay, 1916, pp.5-19.

[2] GIOVANNI REALE, ÎNŢELEPCIUNEA ANTICĂ, Terapie pentru suferinţele omului de astăzi, Traducere din limba italiană de Claudia Di Benedetto şi Cristian Şoimuşan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, 159-160.

[3] Ibidem, pp. 67-68.

[4] Ibidem, pp. 71-72, 73.

[5] Ibidem, pp. 80-81.

[6] Ibidem, pp. 96-97.

[7] Ibidem, p.232.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu