CĂLĂTORIE LIRICĂ
ADÂNCITĂ ÎN MIROSUL DE TÂRNAVĂ
Dacă şi astăzi clopotele mai bat în dungă de-a lungul şi de-a latul unui areal uman, domesticit între dealuri şi văi, ca nişte paşti ale înţelepciunii, ca proverbe şi zicători anunţând pericole văzute sau mai puţin văzute, că arde undeva, că s-a înecat în Târnavă cineva, un farmec, un fulger, sau chiar curcubeul, sau o Rugăciune, ori pur şi simplu dă mai departe ştirile de la mai marii localităţii, amintindu-ne că poetul ardelean, Mihai Beniuc, născut la Sebiş, judeţul Arad, afirma: „Fost-am eu şi totuşi voi rămâne/ toboşar al timpurilor noi”, iată că un alt confrate, cariatidă a „grânoaselor” tradiţii ale unei aşezări odihnindu-şi văzul şi auzul pe umerii viţei de vie, a pomilor fructiferi, a grânelor şi credinţei, Mihai Târnăveanu, şi-a pregătit anume versul să ştie cum să se apropie de „vreme trece, vreme vine”, să acapareze râu şi ram, reunind acest şuvoi de sentimente sub un titlu banal în aparenţă: „Tot omul să ştie”, dar important e altceva: ce anume trebuie să ştie, cât şi până unde, şi fiind vorba de poezie, cum ajunge ea să fie ascultată fără bătăi de tobă, strigăte din deal, sau flăcări arzând la răscruci sau pe dealuri.
Poezia în sine este declanşarea în lanţ a unor sentimente, care se multiplică năvalnic ca rădăcini ale sufletului şi Rugăciunii prin fiecare întâlnire cu cititorul, pentru că: „De-a-ntregul fiind într-Unul…/ Se toacă-n sine lumea-n lumi segmente/ În floarea fecioriei Cuvântul întrupatu-s-a…”. Astfel că, întrupându-se, cuvântul poate fi adus la cunoştinţa lumii prin pagina scrisă, şoptită, fluturată, vânturată în lumină precum ţăranul din Bucerdea Grânoasă vântură grâul de neghină.
În felul în care cuvântul poetului coboară în agora, acolo unde se încarcă sau nu de aplauze, de răni şi sfâşietoare moarte, unde visul, speranţa şi Rugăciunea îşi dau mâna, răbdându-şi reciproc defectele, bucuriile, constă şi reciprocitatea transmiterii şi receptării, greutatea îmbrăţişării dintre cerul şi pământul poeziei.
Dar, să vedem cum se încheagă sau nu cariatidele unei astfel de întâlniri ca „Toată lumea să ştie”, să înţeleagă că, de la Bucerdea Grânoasă, Mihai Târnăveanu dă de ştire că poezia-i un meşteşug, dar nu unul oarecare, aşa cum lucrările pământului, primăvara, primesc deopotrivă Palma Ţăranului, adierea sfântă a seminţelor mirabile, pentru a împodobi lumina zilei, aşternutul zorilor, geografie propriului suflet, pentru că timpul este neiertător şi se poate pierde ca un sărut pe obraji.
Astfel, poetul se trezeşte frământat de tradiţiile locului, de adevăr şi minciună, de vremurile ticăloşite, tot mai hidoase şi lipsite de conţinut, de speranţa care să ducă un vis la împlinire, urmărit din umbră de „filosofia neîmplinirii iubirii” ca o perdea trasă, ca un rău de care trebuie să tragă împreună, pentru că el ar putea rămâne mereu meniul preferat al păcatului. Şi, pentru că „mutaţiile” se petrec adânc la rădăcina versului „ca trup şi sânge”, poetul Mihai Târnăveanu recunoaşte că viaţa lui are gust de Târnavă aromat, că acolo îi stă bine ca fruct al veşniciei: „…Oricum nu mă depart prea mult de voi/ De pe Târnave sediul nu mi-l mut/ De-o fi să am împărăţia peste unu, doi,/ Castelul inimii şi aşa-mi va fi umplut…”.
Să fie o simplă recunoaştere că versul său vine ca o rază din pământul liniştit şi frământat de îmbrăţişarea celor două ape botezate de Catedrala de la Blaj, că el i-a coborât în glas ca o temă sfântă pentru acasă? Nici într-un caz! Doar aşa poezia va deveni „lume în oglinzi”, cascadă a verticalităţii, sinteză a anotimpurilor, acea flacără luminoasă ca o totală dăruire a iubirii întoarsă mai curată satului, fără resentimente, dar şi „sac fără fund al răbdării”, pentru că versul e chemat să dea cu pumnul în masă, să se termine odată cu faţa vizibilă sau mai puţin vizibilă a realităţii plină de cicatrice, false promisiuni şi răni.
Mihai Târnăveanu se vrea un răzvrătit între noapte şi zi, viaţa lui fiind chiar această mutaţie între lumină şi întuneric, răbdare şi aşteptare, între naveta mai mult sau mai puţin „grânoasă” la Coşlariu, unde versul se umple de şuieratul trenurilor, de depărtări, peste care pacea nu întotdeauna rămâne „o cununie”, o re-nmugurire, un mesaj pentru viitor, confundându-se de multe ori cu „însemnări zilnice”, luate ca „modele de frăţie”.
Blândeţea poetului, pregătirea lui religioasă, estompează segmente din această răzvrătire, pentru că rostirea lirică îşi are legile ei scrise, veşnice, de aceea el se retrage într-o sintagmă atotcuprinzătoare: „Mâncu-ţi sufletul, copile…”, adică, „mâncu-ţi sufletul vers al meu încărcat cu astrele flori aprinse pe albastru, cu noi şi noi înţelesuri, el fiind frate cu natura, el, versul, e cel ce-şi sculptează în munte peşteri ”:
„…Model al tuturor cu sete de sfinţire
Cuvântu-ţi sculptează în munte peşteri
Cu plin de patos clădeşti la nemurire
Să-mi spui tu ucenice mie pe cine ai meşteri?!”
Pe cine? Simplu: rădăcinile, văile, dealurile, răzvrătirile, amprentele vremii, nedreptăţile ce trebuiesc învinse, trena miraculoasă a credinţei, o lume a frământărilor, aceste punţi dintre noapte şi zi , tot mai puţin „oameni de fier”, năpăstuiţi şi lăsaţi de izbelişte, dar şi salcâmii momiţi de esenţele tari ale aripilor, ca o ieşire din vechime, „ca un nobil vin”. Ceea ce este important la Mihai Târnăveanu constă în felul de a fraterniza, hotărârea de a sădi necontenit în vers „veselia seminţei”:
„Am hotărât de azi să intru-n bucurii
Cu trup şi suflet plin de binecuvântare
E timp de har în fiecare sfântă unică zi
Nimic nu e lăsat a fi la întâmplare…”
Duhul acestui poem – „Hotărât” – poate fi luat ca ars poetica, oarecum un cântec nesfârşit de floare albastră, rămânând plăcut impresionat de tot „ce îi scoate cerul în cale”. Pentru a-i da versului posibilitatea de a ajunge la crucea izvorului acestui cer, Mihai Târnăveanu trebuie să nu îl încarce de prisos, să elimine unele popasuri în linearitate, să dea undă verde multiplei sale sensibilităţi.
Şi astfel, călătoria lirică ajunsă la capătul ultimei pagini, se dezvăluie în toată frumuseţea ei, pe înţelesul tuturor, pentru că e scrisă ca „tot omul să ştie”. Călătoria e doar un final deschis, Mihai Târnăveanu scăldându-se în seva dulce a Limbii Române, în mătasea credinţei Sale.
A înţeles această călătorie,
Ion MĂRGINEANU
Prietene: revenirea în verde înseamnă felul în care am aşternut din literele tale un covor de iarbă peste care să picure cântecul încărcat de rouă al privighetorilor, luate ca vers al dumnezeirii. Cu prietenie, Ion Mărgineanu.
Poezia în sine este declanşarea în lanţ a unor sentimente, care se multiplică năvalnic ca rădăcini ale sufletului şi Rugăciunii prin fiecare întâlnire cu cititorul, pentru că: „De-a-ntregul fiind într-Unul…/ Se toacă-n sine lumea-n lumi segmente/ În floarea fecioriei Cuvântul întrupatu-s-a…”. Astfel că, întrupându-se, cuvântul poate fi adus la cunoştinţa lumii prin pagina scrisă, şoptită, fluturată, vânturată în lumină precum ţăranul din Bucerdea Grânoasă vântură grâul de neghină.
În felul în care cuvântul poetului coboară în agora, acolo unde se încarcă sau nu de aplauze, de răni şi sfâşietoare moarte, unde visul, speranţa şi Rugăciunea îşi dau mâna, răbdându-şi reciproc defectele, bucuriile, constă şi reciprocitatea transmiterii şi receptării, greutatea îmbrăţişării dintre cerul şi pământul poeziei.
Dar, să vedem cum se încheagă sau nu cariatidele unei astfel de întâlniri ca „Toată lumea să ştie”, să înţeleagă că, de la Bucerdea Grânoasă, Mihai Târnăveanu dă de ştire că poezia-i un meşteşug, dar nu unul oarecare, aşa cum lucrările pământului, primăvara, primesc deopotrivă Palma Ţăranului, adierea sfântă a seminţelor mirabile, pentru a împodobi lumina zilei, aşternutul zorilor, geografie propriului suflet, pentru că timpul este neiertător şi se poate pierde ca un sărut pe obraji.
Astfel, poetul se trezeşte frământat de tradiţiile locului, de adevăr şi minciună, de vremurile ticăloşite, tot mai hidoase şi lipsite de conţinut, de speranţa care să ducă un vis la împlinire, urmărit din umbră de „filosofia neîmplinirii iubirii” ca o perdea trasă, ca un rău de care trebuie să tragă împreună, pentru că el ar putea rămâne mereu meniul preferat al păcatului. Şi, pentru că „mutaţiile” se petrec adânc la rădăcina versului „ca trup şi sânge”, poetul Mihai Târnăveanu recunoaşte că viaţa lui are gust de Târnavă aromat, că acolo îi stă bine ca fruct al veşniciei: „…Oricum nu mă depart prea mult de voi/ De pe Târnave sediul nu mi-l mut/ De-o fi să am împărăţia peste unu, doi,/ Castelul inimii şi aşa-mi va fi umplut…”.
Să fie o simplă recunoaştere că versul său vine ca o rază din pământul liniştit şi frământat de îmbrăţişarea celor două ape botezate de Catedrala de la Blaj, că el i-a coborât în glas ca o temă sfântă pentru acasă? Nici într-un caz! Doar aşa poezia va deveni „lume în oglinzi”, cascadă a verticalităţii, sinteză a anotimpurilor, acea flacără luminoasă ca o totală dăruire a iubirii întoarsă mai curată satului, fără resentimente, dar şi „sac fără fund al răbdării”, pentru că versul e chemat să dea cu pumnul în masă, să se termine odată cu faţa vizibilă sau mai puţin vizibilă a realităţii plină de cicatrice, false promisiuni şi răni.
Mihai Târnăveanu se vrea un răzvrătit între noapte şi zi, viaţa lui fiind chiar această mutaţie între lumină şi întuneric, răbdare şi aşteptare, între naveta mai mult sau mai puţin „grânoasă” la Coşlariu, unde versul se umple de şuieratul trenurilor, de depărtări, peste care pacea nu întotdeauna rămâne „o cununie”, o re-nmugurire, un mesaj pentru viitor, confundându-se de multe ori cu „însemnări zilnice”, luate ca „modele de frăţie”.
Blândeţea poetului, pregătirea lui religioasă, estompează segmente din această răzvrătire, pentru că rostirea lirică îşi are legile ei scrise, veşnice, de aceea el se retrage într-o sintagmă atotcuprinzătoare: „Mâncu-ţi sufletul, copile…”, adică, „mâncu-ţi sufletul vers al meu încărcat cu astrele flori aprinse pe albastru, cu noi şi noi înţelesuri, el fiind frate cu natura, el, versul, e cel ce-şi sculptează în munte peşteri ”:
„…Model al tuturor cu sete de sfinţire
Cuvântu-ţi sculptează în munte peşteri
Cu plin de patos clădeşti la nemurire
Să-mi spui tu ucenice mie pe cine ai meşteri?!”
Pe cine? Simplu: rădăcinile, văile, dealurile, răzvrătirile, amprentele vremii, nedreptăţile ce trebuiesc învinse, trena miraculoasă a credinţei, o lume a frământărilor, aceste punţi dintre noapte şi zi , tot mai puţin „oameni de fier”, năpăstuiţi şi lăsaţi de izbelişte, dar şi salcâmii momiţi de esenţele tari ale aripilor, ca o ieşire din vechime, „ca un nobil vin”. Ceea ce este important la Mihai Târnăveanu constă în felul de a fraterniza, hotărârea de a sădi necontenit în vers „veselia seminţei”:
„Am hotărât de azi să intru-n bucurii
Cu trup şi suflet plin de binecuvântare
E timp de har în fiecare sfântă unică zi
Nimic nu e lăsat a fi la întâmplare…”
Duhul acestui poem – „Hotărât” – poate fi luat ca ars poetica, oarecum un cântec nesfârşit de floare albastră, rămânând plăcut impresionat de tot „ce îi scoate cerul în cale”. Pentru a-i da versului posibilitatea de a ajunge la crucea izvorului acestui cer, Mihai Târnăveanu trebuie să nu îl încarce de prisos, să elimine unele popasuri în linearitate, să dea undă verde multiplei sale sensibilităţi.
Şi astfel, călătoria lirică ajunsă la capătul ultimei pagini, se dezvăluie în toată frumuseţea ei, pe înţelesul tuturor, pentru că e scrisă ca „tot omul să ştie”. Călătoria e doar un final deschis, Mihai Târnăveanu scăldându-se în seva dulce a Limbii Române, în mătasea credinţei Sale.
A înţeles această călătorie,
Ion MĂRGINEANU
Prietene: revenirea în verde înseamnă felul în care am aşternut din literele tale un covor de iarbă peste care să picure cântecul încărcat de rouă al privighetorilor, luate ca vers al dumnezeirii. Cu prietenie, Ion Mărgineanu.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu