ZIUA CULTURII NATIONALE - omagiere - „Te salut din inimă Romă Mică!”

Poezii închinate popasului eminescian la Blaj

– 1866

Antologie lirică

de

prof. univ. dr. Ion Buzaşi

şi Mihai Târnăveanu

PREFAŢĂ

Este semnificativ pentru importanţa acestui moment biografic, faptul că popasul blăjean al lui Eminescu a inspirat şi pana unor poeţi. Poeziile scrise pe această temă de poeţi ca Radu Brateş, Ion Brad, Ion Horea, Ioan Alexandru, George Chirilă ş.a. stau sub semnul odei şi completează în chip fericit lirica omagială, destul de cuprinzătoare în poezia românească, dedicată lui Eminescu[1]. Această mică antologie lirică a popasului blăjean al poetului suntem înclinaţi s-o punem sub titlul romanticului salut adresat de tânărul visător Blajului: Te salut din inimă, Romă mică! Este apoi de-a dreptul surprinzător să constaţi că poezia constituie un paralelism ideatic al cercetărilor de istorie literară. Cu mijloacele specifice artei, poeziile ce înfăţişează popasul blăjean se constituie în evocări cu caracter predominant biografic sau în structuri lirice ce intuiesc profunda semnificaţie a mobilurilor călătoriei în Transilvania.

„Cum va fi fost acel copil/ Ajuns la Blaj din Bucovina?” – se întreabă unul dintre poeţii acestui moment biografic, dând glas unei interogaţii ce stăruie în mintea celor ce încearcă să reconstituie drumul şi popasul blăjean al poetului şi completând memorialistica prietenilor blăjeni ai lui Eminescu. Un răspuns posibil aflăm într-o frumoasă Lecţie despre Eminescu a poetului blăjean Radu Brateş. Adoptând tonul didactic al colocviului cu clasa, utilizând imagini din poezia lui Eminescu, duios-evocatoare reconstituie momentul de început al călătoriei: „Când a plecat poetul din sat, era ca voi/ Poate mai trist, şi-n suflet cu freamăt de pădure/ Ducea în amintire bulboana din zăvoi,/ Tălăngile din dealuri, răzoarele cu mure./ O mamă, ca a voastră l-a petrecut plângând./ Pân’ s-a pierdut în zare şi dincolo de vremi...”.

Itinerarul transilvan al poetului constituie tema evocării lirice a lui Ion Horea din poezia Pe-un drum de ţară. Cu reminiscenţe din începutul capitolului La Blaj, 1866 din neîntrecuta biografie călinesciană, poetul înfăţişează imaginea „îngerului vagabond” într-un prezent istoric, cu succesiuni de imagini care se constituie ca tot atâtea trepte ale călătoriei, alternate cu îndemnuri de-a lua parte, afectiv, la această extraordinară aventură a cunoaşterii, la această călătorie iniţiatică: „Pe-un drum de ţară-n miezul verii, priviţi, copilul care vine-i/ Un înger vagabond cu traista pe umăr pusă-ntre aripe;/ Chemat de-o ţară fără seamăn, el lasă ţara Bucovinei/ Şi-ajuns la trecători, vecia o vede-n umbra unei clipe./ Şi trece Mureşul cu luntrea şi-apucă înspre Mica Romă/ Şi iarba-i încâlceşte părul şi foamea de pe azi pe mâine,/ Nu-i de năluci şi ţara-n fiinţa lui nu-i o fantomă,/ El trece munţii în unirea de veci a Ţărilor Române!/ Să-l însoţim lângă Târnave şi Sibiu, la visătorii/ Părinţi, şi ocrotiţi de munţii ce ocolesc prin ţara mare,/ Să-i fim prin timpuri piatra strânsă pe drumul larg al trecătorii/ Din lumea lui de vise sfinte în cartea lui fără hotare/ .” O altă poezie a lui Ion Horea, tot „biografică”, La Blaj, reconstituie liric momentul ştiut din memorialistică, al întâlnirii la hanul Calul alb din Târgu-Mureş cu Teodor Cojocariu şi Ioan Cotta, care-l vor invita în trăsura lor în drumul spre Blaj: „mai stau să mai închine câte-un pahar de vin,/ apoi, într-o căruţă, spre Diciosânmartin / către Ungheni la vale pe Sub-pădure-ncolo,/ cei doi ai celor sfinte şi el al lui Apollo / Târnava-i însoţeşte în jos către Pănade...”. Poezia lui Radu Brateş, Eminescu la Blaj stăruie asupra impresiei pe care a făcut-o poetului oraşul cărturăresc şi revoluţionar, despre care trebuie să-i fi vorbit în cuvinte emoţionante şi magistrul său, Aron Pumnul. Folosind acelaşi procedeu al parafrazei din poezia eminesciană, ori „ecoul poetic” al unor creaţii eminesciene scrise în perioada blăjeană, poezia lui Radu Brateş este o evocare romantică, sobră şi sugestivă: „Oraşul îi vorbeşte copilului-poet/ De lupte, suferinţe, idealuri.../ Târnava-şi mişcă apele-ncet/ Printre zăvoaie şi dealuri./ Iar cărturari în chilii obscure/ Citesc trecutul din pagini vechi/ Sună-n noapte zvon de pădure/ Şi clopote-n turlele vechi.” Vara trecută la Blaj, cu pitoreşti amănunte din memorialistica blăjeană, cu admirativa însoţire de către alumnii blăjeni pe străzile orăşelului şcolar, revine în poezia lui Ion Horea: „Apoi, bătăi de clopot, l-au însoţit o vreme,/ O vară-n Roma Mică să stea şi să se-ntreme,/ Un înţelept cu duhul pământului în plete/ Din cronici vechi de ţară putea să se desfete/ Şi ucenici pe uliţi cătau să-l însoţească/ prin Blajul ce cu dascăli şi vorba latinească/ din vremea lui Bărnuţiu şi-a lui Arune Pumnul/ cum l-au văzut, vin martori şi cu mirare spunu-l,/ cu-o pită subsuoară...”/. Un adevărat „compendiu poetic” al tuturor datelor şi faptelor de istorie legate de anul 1866 şi popasul blăjean al poetului este poezia lui Ion Brad, Eminescu, 1866. Debutând cu o încadrare într-o ramă temporală poetică („Cerul pe deal/ E numai aromă de poveşti şi de tei”), găsim în poezia lui Ion Brad şi salutul avântat adresat Blajului de pe creasta Hulei, şi explicaţia călătoriei cu îndemnul lăsat testamentar junelui poet de către Aron Pumnul, şi contemplarea înfiorată de emoţie şi admiraţie a locurilor revoluţiei de la 1848 şi prietenia cu F.I.- („studentul” blăjean, Filimon Ilea), şi colaborarea din Blaj la „Familia” lui Iosif Vulcan, şi ascultarea poveştilor de pe Târnave din gura unor oameni simpli aflaţi în slujba liceului blăjean şi, în încheiere, o superbă încredere juvenilă, în steaua lui de poet, potenţată prin propoziţii exclamative: „Ce an rodit în suflet!/ Trainic an,/ Aceasta care-avea să-mi fie nume,/ Din înţeleptul gând a lui Vulcan!/ Cutremurat, smerit plec cu alean / Pe urma curcubeului în lume...”

Numeroase sunt poeziile ce încearcă o „interpretare”, o explicaţie poetică a călătoriei eminesciene la Blaj. Sunt mai întâi câteva creaţii care inculcă poetic ideea că Blajul cărturăresc a fost înnobilat de paşii lui Eminescu, că trecerea lui prin „urbea scolastică” este un perpetuu îndemn spre însufleţire patriotică reverie poetică. Ioan Alexandru, utilizând forma epistolei poetice în Către Eminescu, îl vesteşte pe marele său înaintaş şi, prin el, poetica Moldovă, că „mai vine un plâns în univers ”, din „stranele ardelene”, care evocă imnic trecutul istoric transilvan plin de martiri şi suferinţă, culminând cu reconstituirea acelei măreţe zile de 3-15 mai 1848, care a stăruit şi în imaginaţia înflăcărată a celui ce a scris Geniul Pustiu: „Şi mai departe mulţimi fără de rând/ Ţărani pe Câmpul Blajului departe/ Iobagi, păstori şi preoţi şi dieci/ Cât vezi cu ochii-afară din cetate./ Extra muros – neamul meu era/ Părinţii mei muriră fără nume/ Pribegi în jale se-nfrăţeau / Cu fluturii de dincolo de lume./ De-aceea plângeam noi mereu/ Şi povestim o limbă necioplită/ Mai mult tăcurăm decât am grăit/ Cu vorba-n crucea limbii răstignită”.

Călătoria lui Eminescu la Blaj şi popasul blăjean capătă în alte poezii semnificaţii simbolice, intuind resorturile sufleteşti ale acestui moment biografic. În poezia lui Ion Horea, dincolo de „biografismul” său, itinerarul transilvan a lui Eminescu este evocat sub semnul aspiraţiei spre unitate naţională: „El trece munţii în unirea de veci a Ţărilor Române!”. Ca la Ion Horea, în poezia lui George Ţărnea, Balada singurului dor, călătoria capătă semnificaţia „dorului” de unitate naţională: „Trecând cu sufletul prin grai,/ Fără să-l simţi pe unde vine/ Şi aşternea pe guri de rai/ Scrisori Domneşti de la Rovine.../ Apoi se desfăcea uşor/ Din întruparea omenească/ Lăsându-ne un singur dor/ Prin toată Limba Românească./”.

Poeziile ce evocă popasul eminescian la Blaj (1866) vin să demonstreze convingător un lucru, dincolo de faptele pitoreşti, romantice, ale unui voiaj, nu lipsit de privaţiuni, al unui poet de 16 ani. Călătoria spre Blaj şi popasul blăjean au semnificaţii profunde: atracţia spre marile evenimente istorice, spre focarul de cultură naţională, care a fost Blajul spre cunoaşterea poporului român în cruciş şi în curmeziş, după propria-i mărturisire, dintr-o nestrămutată credinţă a împlinirii visului de unitate naţională. Ele întăresc sau anticipează ipotezele şi supoziţiile istoricilor literari, şi dau culoare poetică acestui pasionant capitol de biografie eminesciană.

Prof. univ. dr. Ion Buzaşi

ARDEAL

(lui Eminescu)

În Ardeal poeziile de început

Numele în Ardeal

În Ardeal mica Romă, ce salută,

În Ardeal Toma Nour

Şi din Ardeal Bogdăneştii înflorind replici

Mureşan scuturând lanţul,

Şi doinele şi colindele din Ardeal,

Şi iubirea, scriind Luceafărul.

Aurel RĂU

LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL

Să laşi Ardealul care-ţi fuse vina?

Cândva vom desluşi-o-n niscai rune?

„Bine-ai venit – îţi zise Bucovina –

Cu facla ta, magistrule Arune!”

Mulţimi de fluturi însetaţi de foc

La flacăra aprinsă-aveau să vină

Ca-n Mica Romă - Blaj - din orice loc,

Aici la tine-n dulcea Bucovină.

Când zăboveau pe „Lepturar” în noapte,

Ei pentru suflet dulci găseau merinde –

Dintr-o grădină mare fructe coapte

Culese cu iubire de părinte.

În carte-ai strâns poeţi ce-au scris o limbă

Ca fagurele, plină de ingeniu

Mihai ce-acum cu cartea-n mâini se plimbă,

Frumos ca zeii, oare ştii că-i geniu?

Ştii tu ce mare, ce sfânt dar

Va fi s-aducă ţării casa cea făr'

Noroc şi ţară, dascăl plin de har?...

Ştii tu că-n casă-ţi creşte un Luceafăr?...

Veniţi de pe ogor, de la mioare

Băieţii plâng, iar printre ei alumnul

Cel mai iubit c-un strop de „Lăcrămioare”

Fii fericit, magistre Aron Pumnul!

De gânduri luminoase un mănunchi

Primeşte, căci iubitu-l-ai precum nu-l

Iubise decât Mama… În genunchi

Cu el şezum şi plânsem, Aron Pumnul.

Ilie BĂDICUŢ

BALADA SINGURULUI DOR

Cum va fi fost acel copil

Ajuns la Blaj din Bucovina

Şi-n hărţi crăieşti intrat tiptil

Să afle cum devine vina?

Din când în când se tulbura

În ochii lui, lumina serii

Şi peste fruntea sa bura

Cu toate ploile tăcerii,

Dar nu scotea nici un cuvânt,

Ci doar se cufunda mai tare

Sub plopii vămuiţi de vânt,

Prin lunga ţării aşteptare.

Punându-şi dorul căpătâi

Acolo jos, în plânsul ierbii,

Visa Luceafărul dintâi

De peste nunţile cu cerbii.

Şi se-ntorcea de prin poveşti

Cu traista plină de înscrisuri,

Şă mai aducă ţării veşti

Din partea Statului de Visuri.

Nici nu-l vedeai prea des la chip

De cum ştia să se cuprindă

Ca marea în bobul de nisip,

Sau ca pădurea într-o grindă.

Trecând cu sufletul prin grai,

Fără să simţi pe unde vine

Şi aşternea pe guri de rai

Scrisori Domneşti de la Rovine.

Apoi se desfăcea uşor

Din întruparea omenească

Lăsându-ne un singur dor

Prin toată Limba Românească.

George ŢĂRNEA

LECŢIE DESPRE EMINESCU

Când a plecat poetul din sat, era ca voi;

Poate mai trist şi-n suflet cu freamăt de pădure

Ducea în amintire bulboana din zăvoi,

Tălăngile din dealuri, răzoarele cu mure.

O mamă, ca a voastră, l-a petrecut plângând

Pân' s-a pierdut în zare şi dincolo de vremi

Poate atunci simţit-a în suflet fremătând;

„O, mamă, dulce mamă, la tine tu mă chemi...”

În minte îngrămădit-a înţelepciunea lumii,

Probleme şi imagini, singurătăţi lunare,

Dar n-a uitat nici codrul, nici lacrimile mumii

Când şi-a dorit mormântul la margine de mare.

Luceafărul veghează azi teiul şi mormântul,

Căci prea ades poetul l-a fost oprit din mers

Să-i lumineze fruntea, când ramurile, vântul,

Îşi aduceau silabe să le înşire-n vers.

Voi murmuraţi în clasă vocabule şi rime –

Şi parcă-i o-ntâlnire de muzici nu cuvinte;

Iar gândurile voastre migrând în înălţime,

Îi troienesc mormântul cu-aducerile-aminte.

Radu BRATEŞ

PE-UN DRUM DE ŢARĂ

(fragment)

Pe-un drum de ţară-n miezul verii, priviţi,

copilul care vine-i

Un înger vagabond cu traista pe umăr

pusă-ntre aripe;

Chemat de-o ţară fără seamăn,

el lasă ţara Bucovinei

Şi-ajuns la trecători, vecia o vede în umbra

unei clipe.

Şi trece Mureşul cu luntrea

şi-apucă înspre Mica Romă

Şi iarba-i încâlceşte părul

şi foamea de pe azi pe mâne,

Nu-i de năluci mânat şi ţara-n fiinţa lui

nu-i o fantomă,

El trece munţii în unirea de veci

a Ţărilor Române!

Să-l însoţim lângă Târnave

şi la Sibii, la visătorii

Părinţi, şi ocrotiţi de munţii

ce ocolesc prin ţara mare,

Să-i fim prin timpuri piatră strânsă

pe drumul lung al trecătorii

Din lumea lui de visuri sfinte

în cartea lui fără hotare.

LA BLAJ

... mai stau să mai închine câte-un pahar de vin,

apoi, într-o căruţă, spre Diciosânmartin

către Ungheni la vale pe Sub-pădure-ncolo,

cei doi ai celor sfinte şi el al lui Apollo

Târnava-i însoţeşte în jos către Pănade

lumina după-amiezii pe-o frunte-naltă cade,

parcă de zeu la care să caut nu mă spariu

cum trec în jos la Blajul lui Şincai şi Cipariu

din ce puteri ascunse făptura lui s-alege

cu fraţii-ntru credinţă de-o cale şi de-o lege,

el, coborât din munţii şi codrii Bucovinei,

neştiutori ce gânduri l-aduc pe-aici şi cine-i?

Apoi, bătăi de clopot l-au însoţit o vreme,

O vară-n Roma Mică să stea şi să se-ntreme,

Un înţelept cu duhul pământului în plete

Din cronici vechi de ţară putea să se desfete

Şi ucenici pe uliţi cătau să-l însoţească

prin Blajul ce cu dascăli şi vorba latinească

din vremea lui Bărnuţiu şi-a lui Arune Pumnul

cum l-au văzut, vin martori şi cu mirare spunu-l,

cu-o pită subsuoară... dar, ceas târziu, ascunde-i

de-aici încolo drumul, al prafului şi-al undei

ori-unde-ar fi să-ajungă prin zilele lungi de vară

un zeu desculţ rămâne-n altarul lui, în ţară!

Ion HORIA

EMINESCU LA BLAJ

Oraşul îi vorbeşte copilului-poet

De lupte, suferinţe, idealuri...

Târnava îşi mişca apele-ncet

Printre zăvoaie şi dealuri.

Iar cărturarii chilii obscure

Citesc trecutul din pagini vechi

Sună-n noapte zvon de pădure

Şi clopote-n turlele vechi.

Şi-apleacă poetul frunte şi gând:

Trecutul e-un vast labirint;

Îl cheamă departe o mamă plângând

Şi-o vale cu sclipiri de argint.

Îl cheamă… dar taine plutesc împrejur

Poetul, poporul său râul cuvântă?

-“Îmi târăsc soarta ca un vultur

Ce îşi târăşte aripa frântă!”

Radu BRATEŞ

EU SUNT POET…

Şi parcă-l văd cum trece prin Ardeal

Înspre durerea Iancului Avram –

Eu sunt poet şi-adun material

Pentru preamultul suflet care-l am...

La şaisprezece ani să ai curaj

Să spui cu certitudine aceste

Din Dealul Hulii salutând la Blaj

Pe Mica Romă, El ştia că ESTE!

Nu în zadar făcu aici popas,

Hotarele de-atunci erau deşarte,

Datori, noi, ardelenii, i-am rămas

De la botezul lui fără de moarte.

Simţea ca un reflux cum îl atrag

Acele seve gâlgâind prin vine,

Strămoşii lui de pe aici se trag

Şi el o-nţelegea destul de bine...

Parcă-l aud cum trece prin Ardeal,

O, apă sfântă-n care mă scăldam!

Eu sunt Poet şi-adun material

Pentru preamultul suflet care-l am...

EMINESCU LA BLAJ

Deasupra Blajului, pe Hulă

E Teiul sfânt foşnind poeme,

În umbra lui îngemănată

Acelaşi ochi de fluier geme.

Ce mândru glăsuia Poetul,

Şi-acuma parcă-ar vrea să zică

Din lumea lui fără pereche –

„Mi-e dor de tine, Romă Mică!”

Purtând credinţa celor mulţi

În steaua altui calendar,

Geniul pustiu trecea prin munţi

Cu tot amarul sub şerpar.

Iar Celălalt venea anume

Dinspre Moldova ca un mit

Şi parcă cineva îmi spune,

Cei doi de mult s-au întâlnit.

Deasupra Blajului veghează

Acelaşi fluier în lumină

Luceferi lunecând pe-o rază

În umbra teiului se-nchină.

Nicolae NICOARĂ

EMINESCU, 1866

Cerul pe deal e numai aromă

De poveşti şi de tei:

Din inimă te salut, mică Romă,

A părinţilor, părinţilor mei!

Iată, la tine,

Din Bucovina se grăbeşte alumnul

să-şi plece genunchii, să se închine

la vatra sufletească

a lui Arune Pumnul.

Cu limbă de moarte, dascălul meu

Numai acestea îmi zise:

Să-mi răcoresc fruntea în curcubeu

Şi ochii în vechi manuscrise.

Caut, cetate, aicea la tine,

Ca Mureşanu sub muri gânditori,

Nu doar cadenţele limbii latine,

Nici limpezimile ei genuine

Ci-n vălmăşala de neguri şi sori,

Duhul furtunilor dacice, care

Numai acum spicul şi-au copt

În sfintele firi vizionare

Ce le-ai adunat ca un zeu pe Câmpie

La 1848...

Ştiu, ai dascăli mari de lătinie,

Dar vechile, umbroasele poveşti,

Ce-mi nestatornicesc mereu hotarul,

S-ar zice că aici le ştie

Ca un magister magnum măgărarul,

Decanul şurii la Mitropolie.

Pe el vreau să-l găsesc. Apoi voi şti

Din valurile apei curgătoare

Să-i limpezesc amicului F.I.

Cum poate-ncepe-un

Carmen Saecularae

Ce an rodit în suflet! Trainic an,

Acesta care-avea să-mi fie nume

Din înţeleptul gând al lui Vulcan!

Cutremurat, smerit, plec cu alean

Pe urma curcubeului în lume...

Ion BRAD

EMINESCU ŞI IANCU

M-a umilit ca veşnicia flancului

acestor munţi ai mei cu foşnet calp,

când Eminescu îmi vorbea de Iancu

cel ce creştea înalt pe calul alb.

Pe calul alb ca izvorât din mituri

încât femeile ieşeau în drum

şi se lipeau cu umerii de ziduri

crezând că-i arătare şi că-i fum.

Că-i fumul de pucioasă precrăiască

de aur putred ca în vechi brăţări

şi în durere veche, românească

dospită-n inima acestei ţări.

Dospită-n inima fără hodină

şi poate murmurând ca mustul nou,

ca mustul care fierbe în rugină

să limpezească sânge de erou.

Să limpezească sânge sus, în rangul

de călăreţ, de cavaleri, de moţi.

Când Eminescu îmi vorbea de Iancul

Cântau în amândoi românii toţi.

Al. ANDRIŢOIU

EMINESCU LA BLAJ

Lângă apa râului, albastră,

au venit copiii la scăldat,

numai el zăreşte o fereastră,

de mirajul apelor furat...

Şi prin ochii râului priveşte

cum se-ntoarce soarele-napoi,

tainic cu Luceafărul porneşte

călător pe-o rază către noi.

„Păsări somnoroase” îl mângâie

şi pe mal de ape-ngândurat

sună-argintul ierbii sub călcâie –

Făt-Frumos, din lacrimă plecat...

Cu Călin Nebunul, cu genaru

cu Cezara, straniul Dionis –

dusu-şi-a pe litere amaru

aplecat cu fruntea către vis.

Şi-a venit şi-aici în Mica Romă,

prin răcoarea plopilor umbroşi

căci prin vis un glas, ca o aromă,

tainic îl chema dinspre strămoşi!

Eugeniu NISTOR

TEIUL POETULUI

Pe-aceleaşi dealuri dulci cobor

Şi sui aceleaşi dulci coline

De Eminescu mi-este dor

Sub zări înmiresmând latine.

Îmi ştiu aici visul, temeiul

De la-nceput de mai departe

Sărut cu ochii-n rouă Teiul

Lumina lui fără de moarte.

Spun clipei în trezie: ave

Simţindu-mă fiu al cetăţii

Aduc din lumile moldave

Un cânt pe Câmpul Libertăţii.

E-o seară naltă policromă

Ard flori în Tei şi-s tineri anii

Cinstesc prin tine, Mică Romă,

Eroii toţi din Transilvanii.

Îmi ştiu aici viaţa, temeiul

De la-nceput de mai departe

Sărut cu ochii-n rouă Teiul

Lumina lui fără de moarte!

George CHIRILĂ

CĂTRE EMINESCU

De mult am vrut să-ţi scriu să te întreb

Dar socoteam că dintr-o altă ceară

M-au făurit pe dealul transilvan

Şi altul mi-este fratele de ţară.

Moldova este sfântă îmi spuneam

Ştefan şi Eminescu împreună

Eu ardelean cu suferinţa mea

Ce poate ea să ştie şi să spună?

Iancu şi Horia nu au fost poeţi

N-au ridicat nici imn nici mănăstire

Şincai muri cu gândul în desagi

De Ioan Budai cine mai are ştire?

Şi mai departe mulţimi fără de rând

Ţărani pe Câmpul Blajului departe

Iobagi păstori şi preoţi şi dieci

Cât vezi cu ochii-afară din cetate.

Extra muros – neamul meu era

Părinţii mei muriră fără nume

Pribegi în jale se-nfrăţeau

Cu fluturii de dincolo de lume.

De-aceea plângeam noi mereu

Şi povestim o limbă necioplită

Mai mult tăcurăm decât am grăit

Cu vorba-n crucea limbii răstignită.

Eu vin dintre aceşti ţărani

Păstor diac să dau adânc de ştire

Că universu-ntreg a înflorit

Şi toate sunt lumină şi iubire.

De-atâtea suferinţe-am devenit

Umili se spune şi de omenie

Am fost la nuntă şi-am rămas

În preajma Mirelui, solie.

De mult am vrut prin tine să vestesc

Mihai, Moldova că mai vine

Încă am plâns în univers

Din stranele-ardelene lângă tine.

Cu candela plăpândă mă arăt

Din Apuseni ieşit dintre morminte

Un crin în stânga şi-o garoafă port

Urmat de clopotele sfinte.

Transilvania, prea iubita mea

Fluturii plâng fără-ncetare

Şi soarele-i mereu pe zare spânzurat

Lângă icoana vergurei fecioare.

Din depărtări ce ţi-aş putea dori?

Să fie numai mult vremuri frumoase

Şi vom depune tineri în amurg

Un braţ de crini în braţă la mireasă.

Ioan ALEXDANDRU

BLAJUL UNIRII

................

Pe Câmpia de la Blaj

Eminescu şi-a plimbat

Sufletul nemângâiat

Şi prea trist întru curaj.

Eminescu cel mai brav!

Pe Câmpia de la Blaj

Cresc statuile române

Ele fi-vor, vor rămâne

Fainul nostru Ermitaj.

Şi în Ţară şi în Lume!

Pe Câmpia de la Blaj

Trandafirii au curaj -

N-am cuvinte a vă spune!...

Gheorghe SUCIU

EMINESCU LA BLAJ (1866)

Oraşul – flacără de revoluţie

Primea un tânăr visător

Ce-i dase nume fără moarte...

Eterna noastră Mică Romă.

Istoria şi străbunii îl chemau

Magistrul său îl îndemnase

Spre Şcoala Ardeleană

Spre Câmpul Libertăţii,

Spre sfinte firi vizionare!

Cu lumea sa de gânduri şi imagini

S-a nemurit în sufletul alumnilor blăjeni

Care-au simţit că-n poezia românească

Începe lumina unui Luceafăr!

Ion BUZAŞI

EMINESCU – ZEU STATORNIC AL LIMBII

ROMÂNE (Triptic)

1. ÎMBRACĂ-TE ÎN ŞCOLILE BLAJULUI

Îmbracă-te în Şcolile Blajului –

Veşmântul limbii române cel mai curat,

Ca Eminescu în roata olarului –

Semn al crucii binecuvântat!

Sufulcă întunericul sângelui,

Ca îngerul blestemul din fire,

Şi sărută spiritul Blajului –

Eminescu-ngreunat de iubire.

Întinde răsăritul soarelui

În suflet – albastră poiană –

Floare de leac sunt Şcolile Blajului,

Şi Eminescu, - degetul lor pe rană,

Cataloagele-s chilii de aur –

Apa sfiinţită a mirajului

Şi Eminescu-nrourat tezaur

În celeste Şcolile Blajului.

Când ţi-e mai dor de zorii Eminescului

Tu să te îmbraci în Şcolile Blajului!

2. ŞI MICA ROMĂ...

Şi Mica Romă –

abecedar subordonat inscripţiilor

Şi frigul – amfora ce trece

de la un bust la altul

pe Câmpia Libertăţii

reîmprospătând jarul metalului;

printre degetele cărturarilor

se prelinge culoarea turtitelor idei.

3. ŞI TEIUL PE HULĂ...

Şi Teiul pe Hulă –

Convalescenţa lui la început –

lumina roşie, brusc deschisă fereastră

inimii de la care Poetul a invitat

la prânzul metaforei istoria întreagă;

Şi Teiul pe Hulă –

vlăguirea sângelui

pentru avalanşa Poemului

ce măreşte respiraţia Micii Rome.

Ion MĂRGINEANU

EMINESCU – STEA ÎN TĂRIE

El, Eminescu – stea în tărie

Ca o conştiinţă pururea vie,

Ca un imperiu fără contururi,

Ca o lumină vie de-a pururi.

El, Eminescu, steaua dintâi

Doarme cu marea la căpătâi,

Şi înfloreşte – stemă de mare -

Inimii ţării în fiecare,

Din Mica Romă plouând vocale

Pe-acoperiş de catedrale.

Verbul devine o spadă de foc

Prin care trec munţii, trec mări la un loc.

Arde sub boltă, el arde până

De aur se face limba română.

El, Eminescu, pom înflorit,

Arc luminos, întors spre zenit,

Pe unde munţii şi vulturii fierb

Înţelepciunea dintr-un proverb,

Pe unde luna – a mării stăpână –

Binecuvântată limba română.

Negoiţă IRIMIE

EMPATIE

Păşesc pe urma

gândurilor

poetului salutând

Mica Romă

în vremea sa

insulă şi far

romanităţii

plantată aici

spre regăsirea

frăţiilor de sânge

şi de grai.

Salve pios

cu pălăria-n mână

revelaţiei mulţumind

prin profunzimea

teismului său

spontan pulsând

cu-a inimei bătaie

pornind din post

de poame

văratic pârguite

culese de pe margini

de veşnic drum

închinat luminării

spiritului

ce numai la Blaj

te poate înfiorat cuprinde.

VENIND, AI FOST; FIIND, VEI RĂMÂNE

Un moldovan zburdând peste Carpaţi

La ardelenii-ţi noştri-s fraţi.

Fost-ai la noi minune de poet,

De mic copil luându-ţi viaţa-n piept.

Al Hulei tei şi-acum e-nfiorat

De-avântul tău, din inimă precipitat:

– Dumnezeule, îţi mulţumesc! O pot vedea!

Te salut, Romă Mică, steaua mea.

Singură lectura te-a făcut Poet;

În scânteieri de Soare pe concret:

Ţară de dincol-de-păduri, natură fină,

Ochi tânăr peste-nmănuncheri de apă lină.

Un calm firesc străbate Kerek-tăul, lacul

În care spiritu-ţi profund petrece veacul

Eternităţii-n care se cufundă stele,

Prin gând versificat plutind rebele.

Întreagă o vară topitu-te-ai molcom

La umbra zidirii Facerii, Cuvântul-Om,

Din crema dialectului dulcea

Răpindu-i mierea, adăugând-o la boccea.

Venind, preaplinul te-ai făcut Cuvântului

Fiind lacrimă de tei pe buzele Pământului,

Târnavele tăcute sunt martore c-ai fost;

Cânt vei rămâne, latinilor copii, pe de-a rost.

Mihai TÂRNĂVEANU

LA BLAJ-SE REVARSĂ LUMINA

La Blaj lumina se lasă pe umbre

Şi trec porumbeii cu taine profunde în zbor

Crucea lui Iancu priveşte spre urbe

Spre lumea blăjeană cu dor,

La Blaj, lumina împrăştie norii

Câmpia Libertăţii îmbracă statuile-n vise

Acum la cincisprezece mai cu inimi deschise

Surâdem luminii când se revarsă zorii,

Spre Mica Romă se cerne lumină

Prin teiul înflorit cu iz îmbătător

Şi Blajul pare o imensă grădină

Ce fi va precum Eminescu-nemuritor.

EMINESCU LA BLAJ TRĂIEŞTE AIEVEA

Adesea mă opresc cu dragoste şi dor

La teiul înflorit când vin de la Pănade

Şi-l simt pe Eminescu tot tânăr plin de-amor

Iar Mica Romă o văd cum la picioare-i cade,

În floarea-nmiresmată îi stă chipul şi iubirea,

Luceafărul se-aprinde strălucitor şi rece,

El pentru noi e astăzi nemurirea

Şi vremea care trece şi nu zadarnic trece;

Eminescu la Blaj e un sublim popas

E dulce alinare de doine şi iubire,

Mereu el este viu, în fiecare ceas

Rămâne Eminescu o mare împlinire

Rămâne Eminescu a Blajului iubire.

Ioan RAŢIU

---

[1] Lui Eminescu, antologie: Text ales şi indice bibliografic de Gh. Catană, Junimea 1972. Eminescu în durata eternă, Antologie, prefaţă, notă asupra ediţiei de George Mirea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989.