Este ciudată atitudinea omului privind cu preponderenţă înspre Pământ şi, inevitabil, spre cele proprii naturii pământeşti? Vom spune că nu, în cadrul acestui context strict delimitat care ne este ambientul vital. Gândind însă la adânca cufundare a planetei Pământ, cu umanitate cu tot, în marea de stele şi interspaţii ale universalităţii, vom descoperi că atracţia celor pământeşti este mult prea influentă gândurilor omului, deşi există uriaşa posibilitate, neexploatată suficient de către om, de a ridica privirile spre cer. Dar, privitorule, nu te amăgi, a vedea nu înseamnă întotdeauna acelaşi lucru cu a privi. Ridicându-ne ochii spre nemărginirile, pe care nu le pot cuprinde imaginaţia, cu atât mai puţin raţiunea, totuşi atât de palpabile cerebralităţii noastre prin complexul sistem senzitiv, dus până dincolo de nori, de Soare, de albastrul cerului – ziua – lovind cu privirea ricoşândă din stea în stea – noaptea – ne putem vedea mărimea, sau reconsidera micimea, totul prin ochii minţii. Dar cine a putut cuprinde Universul întreg? Afară de Creatorul său, se înţelege. Atât de (aparent) limitatul Univers al minţii omeneşti, l-a putut pătrunde cineva?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu