ŞCOALA ARDELEANĂ

O ultimă culegere de studii a regretatului David Prodan se intitula, patetic şi testamentar, „Transilvania
şi iar Transilvania”. Nu era mărturisirea de credinţă a unui singur om şi mare istoric. Părea că generaţii întregi îşi
destăinuiau prin ea, privegherea lângă leagănul poporului, al fiinţei şi al conştiinţei sale naţionale.
Cu acelaşi sentiment se apropie memoria posterităţii de fenomenul cultural-politic numit „Şcoala
ardeleană”. Deşi timp de peste două veacuri a fost consemnat în atâtea catagrafieri şi exegeze, revenirea lân
gă el
rămâne de un interes mereu actual.
Fiindcă a fost un fenomen complex, cu origini şi cu reverberaţii multiple: sociale, politice, culturale,
româneşti şi europene. În această complexitate, cercetarea descoperă mereu noi fapte, valenţe şi valori.
Aşa s-a întâmplat pe întreg parcursul sfertului de mileniu de când el s-a înfiripat.
A avut o preistorie care s-a numit unirea religioasă a unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Romei,
în 1698-1700, urmată de unele – destul de anemice – efecte pozitive pe tărâm social-politic, pentru acei români şi
de altele, benefice pe plan cultural.
În jurul acestui act se mai poartă până astăzi discuţii, marcate de prejudecăţi confesionale ce ar fi trebuit
demult părăsite, după exemplul încetării incriminărilor în jurul, de pildă, al faptelor prescrise de justiţie, după
trecerea unui anumit timp de la data producerii lor. Menţinându-se vreme de 300 de ani, această unire religioasă,
chiar dacă parţială, a devenit o realitate în istoria şi în viaţa poporului român. E lipsit de sens să se mai revină la
originile sale, cu încercări de a despica firul în patru. E de netăgăduit că actul de la 1698-1700 a avut cu
precădere o motivaţie social-politică: dorinţa prelaţilor români ardeleni de a-şi îmbunătăţi condiţia existenţei –
dacă s-ar fi putut şi pe acea a enoriaşilor -, în cadrul sistemului „stărilor” privilegiate şi al grupărilor şi al
grupurilor sociale „tolerate”, oprimate, care funcţiona atunci Transilvania, dezavantajând pe români şi biserica
lor.
80
Cărarea pe care ei au crezut că se pot strecura printre furcile caudine ale sistemului a fost unirea
religioasă cu biserica romană, în anumite condiţii: acceptarea a patru puncte dogmatice, dar cu păstrarea ritului
oriental.
Pe calea spre realizarea scopului, adeziunea religioasă în deplină înţelegere şi convingere a urmat pe
rând. Ea s-a consolidat în conştiinţa cam a jumătate dintre românii ardeleni, rămânând fermă până astăzi printre
aceia – nu prea mulţi – care au supravieţuit persecuţiei declanşate în 1948.
Unirea religioasă a avut însă consecinţele cunoscute pe plan cultural: ameliorarea substanţială a
instrucţiunii clerului, înfăptuită în instituţii din Transilvania, din Imperiul habsburgic şi din Italia, şi permisiunea
înfiinţării de şcoli confesionale – elementare şi de nivel mediu – pentru românii uniţi. De această îngăduinţă vor
beneficia după un timp şi neuniţii.
Ceea ce se crezuse a fi o măsură curentă, necesară, pentru a favoriza instruirea clerului confesiunii
unite, a avut efecte nebănuite, de însemnătate capitală pentru poporul român: lărgirea pregătirii şi a orizontului de
cultură al beneficiarilor şi fundamentarea de către ei, pe bază de largă informare – s-ar putea spune ştiinţifică, la
nivelul vremii – a teoriilor cu privire la originea romano-dacă a poporului român, la continuitatea sa, la latinitatea
limbii sale.
Clericii studioşi, ale căror nume sunt prea cunoscute pentru a le mai repeta, şi-au făcut din aceste idei un
patrimoniu comun, le-au dezvoltat, completându-se unii pe alţii, şi au inaugurat astfel cultura română modernă,
prin lucrări istoriografice şi lingvistice, prin tentative filosofice şi printr-o valoroasă operă literară cu substrat
politic, prin organizarea într-o primă fază a învăţământului confesional românesc.
La fel cu Unirea din 1698-1700, această „Şcoală” culturală a însemnat, ca intenţie fundamentală, un act
politic, revendicativ de drepturi sociale şi naţionale. Stăruinţa pe tărâmurile ştiinţei şi culturii, rezultatele ei
desfăşurate în cuprinsul multor scrieri, au devenit o pasiune în sine, dar stimulată iniţial de scopul emancipării
naţiunii. Un scop care nu se estompează nicicând, nici în paginile istoriilor celor „trei mari” – Micu, Şincai,
Maior – nici în scrierile filologice, de demonstrare a latinităţii limbii române şi de aşezare a gramaticii sale
pornind de la această premisă, nici în opera literară a lui Budai-Deleanu, în care insinuarea de idei democratice,
venind dinspre revoluţia franceză, conferă o dimensiune suplimentară crezului emancipării naţionale.
E îndreptăţit să vorbim, în cazul acestei pleiade de autori şi de scrieri din cele mai multe ramuri – toate
esenţiale pe trunchiul unei culturi în dezvoltare – de o „Şcoală”, şi nu de un „curent”, „grupare”, „mişcare” etc.
Fiindcă oamenii aceia au intuit necesitatea de a instrui un public cititor şi au pus accentul pe acţiunea lor de
pedagogie naţională, de exprimare a primului curs sistematic la care poporul român era chemat pe rând să se
înscrie, să participe şi să-l înţeleagă în semnificaţiile sale indicative de destin.
Precum în jurul resorturilor Unirii religioase, la fel şi cu privire la sursele generatoare ale Şcolii ardelene
s-au emis, în timp, mai multe opinii.
Vreme de mai bine de un secol, nu s-a pus în discuţie teza că Şcoala ardeleană a fost opera exclusivă a
învăţaţilor aparţinători clerului unit. Începuturile ei se identificau în petiţiile şi memoriile episcopului Inocenţiu
Micu, susţinute în dietă în preajma anului 1740. Acestora, opera istorico-filologică a triadei Samuil Micu,
81
Gheorghe Şincai, Petru Maior le-a urmat ca o largă argumentare, dezvoltând cele ce „in nuce”, susţinuse
curajosul şi luminatul episcop.
Memoriile politice prin care a culminat, în secolul al XVIII-lea, acţiunea revendicării de drepturi egale
pentru români, (în 1791-1792), numite „Supplex Libellus Valachorum”, deşi consemnează participarea şi a unor
învăţaţi şi clerici de confesiune ortodoxă, au fost totuşi considerate ca datorându-se în cea mai mare proporţie
aceloraşi cercuri ale bisericii unite.
Nu era ceva greşit, în fond, în această părere: doar că ea se mişca într-un orizont prea restrâns.
Mai aproape de timpul nostru, geneza Şcolii ardelene a evoluat înspre o interpretare, dacă nu opusă, în
orice caz mult nuanţată. Ea a fost văzută – cu deosebire de la apariţia lucrării lui D. Popovici, „La littérature
roumaine à l’èpoque des Lumieres” (1945) – într-o perspectivă panromânească şi europeană, însuşită de
majoritatea cercetătorilor care s-au aplecat asupra fenomenului, de-atunci încoace. Autorul menţionat, un strălucit
profesor al Universităţii din Cluj, a tratat Şcoala ardeleană ca pe un caz particular al Luminismului european. În
această perspectivă, ea nu mai apărea ca o manifestare doar în cultura românească din Transilvania, întrucât şi în
cea din Principate se puteau descoperi translaţii de idei novatoare provenite din Luminism.
Puncte de vedere corecte, care lărgeau aria cercetărilor şi introduceau o plurivalenţă în interpretarea
întregului proces din zorile culturii române moderne. S-a întâmplat însă ca ele să fie exprimate în ajunul măsurii
de suprimare a bisericii unite de către regimul comunist (1948). Fapt care, printre multe altele, a avut şi
consecinţa încercării de ştergere a prezenţei acestei biserici din viaţa spirituală românească, de denigrare a
activităţii sale, acolo unde aceasta nu putea fi nicicum trecută sub tăcere.
A rezultat, astfel, o istorie „inversată” a Şcolii ardelene, din care factorul confesional-cultural catolic
unit era minimalizat, dacă nu eliminat cu totul. Reprezentanţii ei apăreau acum mai curând ca nişte gânditori laici,
îmbibaţi de spirit ştiinţific şi filosofic, abia aşteptând să scuture tutela bisericească ierarhică, ispitiţi de idei
nonconformiste şi suspecţi de francmasonerie.
Era o exagerare de sens contrar celei iniţiale, a exclusivismului pro-unit. Susţinătorii ei nu erau animaţi
însă numai de spirit polemic, în slujba propagandei oficiale, ci şi de intenţii bune: de a demonstra integrarea
culturii române în cea europeană şi, implicit, faptul că locul ei în Europa „marelui secol filosofic” nu era unul
marginal.
Problema este aceea a proporţiei în care, în dezvoltarea intelectuală a reprezentanţilor Şcolii ardelene, au
contribuit formarea teologică, atrăgând şi pe cea politică, rezultată din lecturi şi, eventual, din circulaţia orală a
ideilor luministe.
Ponderea celei dintâi nu are cum să fie pusă în discuţie. Cea de-a doua este de admis, însă cu ceva mai
multă prudenţă decât au manifestat-o exegeţii ei.
Învăţaţii Şcolii ardelene nu par a mărturisi lecturi directe din marile opere filosofice ale Luminismului.
Calitatea lor de teologi, de clerici, studiile în instituţii catolice, într-un climat mintal conservator, nu le-ar fi
permis să se adâncească în asemenea gen de lecturi, şi nici să le agreeze.
82
Clericalismul, catolic şi ortodox deopotrivă, nu simţea atracţie pentru raţionalismul şi anticlericalismul
operelor „de vârf” din producţia occidentului. De aceea, elanul cultural-politic din răsăritul continentului s-a
sprijinit pe istorie, unde întâlnea exemplele de virtute civică şi politică ale vechilor romani. Pe filonul romanităţii
românilor, aceste nobile calităţi puteau fi opuse cu succes nobleţei feudale, de origine mai recentă şi pornindu-şi
adesea ascensiunea de la un act de forţă brutală.
Ideile principale ale Luminismului – emanciparea politică prin cultură şi instrucţiune, teoria contractului
social, drepturile naturale, libertatea omului etc. – au fost dezvoltate de acest cuprinzător curent de gândire într-o
veritabilă doctrină. Dar ele nu erau inedite: în formulări mai puţin tranşante, totuşi suficient de explicite, figurau
în doctrina bisericii, în opera lui Toma de Aquino şi în aceea a unor scolastici spanioli târzii, din secolele XVIXVII
(Vitoria, Mariana, Suarez).
Învăţaţii Şcolii ardelene puteau deci, fără a evada dintre hotarele formaţiei lor clericale, catolice, să fi
cunoscut asemenea idei filosofico-politice, unele din ele având o fundamentare morală, ce se întâlneau încă în
opera lui Aristotel, magistrul scolasticii. Când Inocenţiu Micu cerea ca poporului român care suporta cele mai
multe sarcini pentru susţinerea statului să se împărtăşească de avantaje proporţionale cu acestea, el nu enunţa, de
fapt, o teză democratică modernă, ci anticul principiul moral al aşa-numitei „justiţii distributive”; ea proclama că
acela ce susţine o sarcină e în drept să se bucure şi de avantajele ei.
Un alt element care a subţiat interpretarea surselor Şcolii Ardelene a fost de sorginte naţionalistă. Fiind
reprezentanţii ei anteluptătorii libertăţii şi unităţii naţionale, multor cercetători (mai ales că nici nu prea cunoşteau
de la sursă acest aspect al problemei…) le-a părut apriori de neconceput ca aceste mari figuri să fi fost în relaţie
cu cultura maghiară şi să se fi inspirat din idei vehiculate de scrieri ale ei din epocă.
Or, nu constituie o erezie recunoaşterea faptului că lucrurile au stat astfel: cultura maghiară, în secolul al
XVII-lea, se afla şi ea în plin proces de receptare a ideilor luministe, iar intelectualii români ardeleni, cunoscând
limba maghiară, n-au socotit a comite un păcat contra naturii atunci când preluau şi prelucrau din această cultură
puncte de vedere care, în principiu, le conveneau, fiind aplicabile stării naţiunii române şi scopului emancipării
sale politico-sociale. Şcoala ardeleană a fost împotriva privilegiilor nobiliare maghiare, dar n-a văzut motive de a
nu merge alături cu ideile şi cu aspiraţiile elementelor social-politice şi intelectuale înaintate ale naţiunii
maghiare.
Exponenţii Şcolii ardelene au afirmat o arzătoare mândrie de neam, pe care au apărat-o apelând, când
era nevoie, la ascuţişul unei polemici mai dezvoltate, mai sistematice, decât fuseseră izbucnirile indignate ale
cronicarilor (Petru Maior, antologicul „cuvânt înainte” la Istoria pentru începutul românilor în Dachia, sau
disputa filologică cu B. Kopitar).
„Cu adevărat din sânge roman a să naşte, mult iaste” – scria lapidar, Samuil Micu. Sau Ion Budai-
Deleanu: „Destul că neamul românesc custă şi face în Dacia o naţiune de frunte, dintre mai multe milioane
alcătuită, care nu doreşte altă, numai ca prin o mai mare cultură să se poată apropia de celelalte neamuri politice a
Europei…
83
… Fost-au vremi când naţia aceasta, acum necunoscută, era cea mai întâie başte apărătoare, şi pieptul
creştinătăţii asupra preputincioşilor otomani.
… Ei, de când s-au pomenit, pururi români se au numit şi acum încă aşa se numesc.
… Toate neamurile de pre împrejur au socotit pre români ca şi un neam purcezătoriu de la romani …
Limba românească nu purcede de la nici o altă limbă, fără de la limba poporului romanilor”.
Acut sentiment al istoriei, mândrie de neam, conştiinţă a unei identităţi strălucite, mândrie a vechimii şi
a neclintirii credinţei – factor de afirmare a unui rol în cultură, în pofida aparenţelor care sugerau contrariul:
„Strămoşii românilor, precum sângele în vine, aşa credinţa lui Hristos în suflet de la Roma au adus cu sine în
Dachia” (Petru Maior). „Frumos şi desfătat lucru este a ceti cărţi … Singuri noi, românii, suntem de această
scumpă vistierie mai lipsiţi, măcar că ne tragem viţa de la cel mai vestit şi mai mărit neam în lume, adică de la
romani”. (Zaharia Carcalechi).
Nişte „protocronişti” avant-la-lettre, aceşti oameni, au ceva de iluminaţi în ei, în alt înţeles decât al
afinităţilor cu Luminismul. S-a vorbit, nu odată, de „exagerările” Şcolii ardelene, în problemele originii poporului
român şi a limbii sale. Unele au fost reale, ca de pildă afirmarea originii pur romane. Dar teza n-a fost susţinută
de toţi reprezentanţii ei, după cum o seamă din exagerările atribuite acestora le-au dezvoltat, în fapt, epigonii lor
din secolul al XIX-lea, din aşa-numita „Şcoală latinistă”.
Proclamarea unei origini ilustre mai era încă, în veacul al XVIII-lea, o reminiscenţă din mentalitatea
medievală, în mare parte din straturile superioare şi mijlocii ale societăţii europene. Românii ardeleni s-au
integrat într-o mentalitate curentă, ce furniza şi un instrument al revendicării de drepturi egale.
„În zorile lumii moderne – scria Mircea Eliade – „originea” se bucura de un prestigiu aproape magic. A
avea o „origine” bine stabilită însemna, de fapt, a te prevala de o viziune nobilă. „Suntem urmaşii Romei” –
repetau cu mândrie intelectualii români din veacul al XVII-lea şi al XIX-lea.
Conştiinţa descendenţei latine era însoţită la ei de un fel de participare mistică la măreţia Romei”.1
„Suportul mitic al reprezentării de sine şi al reprezentării celuilalt generează ideologia ca fundament al
normelor de interacţiune socială”.2
Principalii reprezentanţi al Şcolii ardelene s-au aflat, de la un timp, în conflict cu autoritarul episcop de
la Blaj, Ioan Bob. Au intervenit şi motive personale, care adesea sunt spre blamul episcopului, dar care nu
întotdeauna pun în lumină favorabilă pe „cei trei mari”, îndeosebi pe destul de turbulentul Şincai.
Pe lângă aceste motive, rezultând clar din sursele biografice, mai era şi o chestiune de atmosferă:
catolicismul central-european era cuprins din interior de o tendinţă de contestare a rigidităţii ierarhice a autorităţii
bisericeşti, tendinţă încurajată de politica iosefină, doritoare de a avea „mâinile libere” în iniţierea şi aplicarea
reformelor ei, unele cu implicaţii ecleziastice (De ex. Decretul de toleranţă, 1781).
Versiunea germană a Galicanismului din Franţa, acest curent numit febronianism (după numele de
Justinus Febronius sub care a scris episcopul auxiliar de Trier, Nikolaus von Hontheim) tăgăduia dreptul papilor
de a se amesteca în probleme laice şi susţinea primatul instituţiei conciliului în biserică.
84
În anii ’80 ai secolului criza s-a accentuat, după ce câţiva arhiepiscopi germani au adoptat, în spiritul de
mai sus, aşa-numitele „Puncte de la Ems”, iar un episcop italian a convocat un sinod la Pistoia, cu scopul precis
de a susţine politica ecleziastică a marelui duce de Toscana, Leopold, fratele şi urmaşul la tronul imperial al lui
Iosif al II-lea.
Opoziţia netă a papilor Clement al XIII-lea şi Pius al VI-lea, cât mai ales consternarea provocată în
biserică de legile anticlericale ale Revoluţiei franceze au diminuat ecourile febronianismului, nu fără a lăsa însă
urme, de pildă în exprimarea de puncte de vedere prosinodale în organizarea bisericii unite, de către un Petru
Maior.
Întrebarea finală rămâne: ce a fost Şcoala ardeleană, ca fenomen cultural-politic? A fost a o variantă a
Luminismului european, sau o valorificare a oportunităţilor de instruire superioară, oferite unei părţi a clerului
român ardelean de unirea cu biserica Romei şi de studiile în instituţii de învăţământ teologic şi în arhive din
Viena şi Roma? Între universal şi naţional se impune adoptarea unei căi de mijloc, evitând „teze” preconcepute.
Ardelenii s-au aflat, atunci, la interferenţa a două orizonturi spirituale: luminism-deist, non-istorist, deci
raţionalist, şi cosmopolit, şi cel care iradia din jurul Blajului şi al Oradiei – clerical-dogmatic, istorist şi naţional.
În fond, ideile reformatoare ale românilor ardeleni din secolul al XVIII-lea şi-au avut sorgintea în
conştientizarea stării grele a poporului şi a datoriei de a se apleca asupra soartei celor aflaţi în suferinţă.
În sprijinul lor, şi ştiindu-se folosi de ele, au venit: deschiderea culturală către Occident, ideile filosofice
ale timpului – cu deosebire cele ce subliniau importanţa instruirii ca o condiţie a emancipării politico-sociale, şi
politica absolutist-luminată a iozefinismului care a găsit convenabilă pentru scopurile ei o relativă reechilibrare
între colectivităţile naturale sau organizate din imperiu: etnii, confesiuni, stări sociale.
Din toate acestea a rezultat un proces spiritual calitativ nou: explozia – s-ar putea spune – a conştiinţei
identităţii unui neam, deopotrivă pe orizontala şi verticala existenţei sale istorico-politice.
Se năştea o naţiune …

1 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, 1978, p. 171.
2 „Revista de cercetări sociale”, 4 (1997), nr. 3, p. 96.