CĂSĂTORIA

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

CĂSĂTORIA MIXTĂ ÎN CODUL CANOANELOR BISERICILOR ORIENTALE

SEMINAR LA DREPT CANONIC II

COORDONATOR:

PR. LECT. UNIV. DRD.

WILLIAM A. BLEIZIFFER

STUDENT:

MIHAI C. SZILAGY

AN III, TEOLOGIE PASTORALĂ

BLAJ, 2008

INTRODUCERE

Codul de drept canonic al Bisericii Catolice - atât cel latin cât şi cel oriental - definesc căsătoria ca fiind un pact matrimonial, irevocabil, guvernat de legi proprii, între un bărbat şi o femeie, botezaţi, pentru a realiza o convieţuire pe durata întregii vieţi, pact matrimonial care este sacrament[1]. Rezultă din definiţia căsătoriei, din sacramentalitatea ei şi din celebrarea liturgică a acesteia, că în cadrul căsătoriei sau mai bine zis al familiei, soţii să fie în credinţa şi comuniunea catolică. Cum România este o ţară majoritar ortodoxă, nu de puţine ori au loc căsătorii între catolici şi ortodocşi. Cum se realizează atunci comuniunea de credinţă între soţi? Ce spune dreptul bisericesc în acest caz? Vom încerca să vedem în lucrarea de seminar ce urmează. Conducător negreşelnic este şi exemplul Sfintei Familii.

Sfânta Familie, Isus-Maria-Iosif, este modelul tuturor familiilor. În marea operă de ridicare a omenirii, Dumnezeu a voit să înceapă prin a oferi lumii imaginea unei familii Dumnezeieşti, constituită ca model de sfinţenie pentru toate familiile. Viaţa cotidiană a Sfintei Familii era compusă din rituri de rugăciune, care făcea să se îndrepte spre Dumnezeu tot mersul vieţii şi deschiderea largă către alţii. În fiecare an, la Paşti, conform Legii, Sfânta Familie participa la pelerinaj cu întregul clan care era o mare familie, cu „toţi” verii şi verişoarele lui Isus care se numeau fraţi şi surori. Se cântau Psalmi iar masa era luată în comun, formând astfel o mare familie. În viaţa Sfintei Familii din Nazaret rămânea mereu timp pentru rugăciune. Ei ştiau foarte bine că rugăciunea este respiraţia vieţii religioase. În familia israelită bărbatul era îndrumătorul vieţii religioase. Tatăl era preotul familiei, tot lui îi revenea obligaţia de a-i învăţa pe copii Sfânta Scriptură şi rugăciunile. Maria se bucura de acest lucru şi numai atunci prelua rolul lui Iosif când pe el munca îl ţinea departe de casă. Un rol deosebit îl avea sărbătoarea Sabatului. Înainte de prânz ei mergeau la sinagogă pentru a lua parte la oficiul divin comun. Aici era citit un pasaj din Sfânta Scriptură.

Maria şi Iosif au avut un mare privilegiu: ori de câte ori vorbeau cu Isus, ei se rugau. Dacă rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci acelaşi lucru trebuie să-l spunem despre convorbirile dintre Maria şi Iosif cu Isus.

Familia creştină, după exemplul Sfintei Familii, trebuie să fie şcoala de muncă, de rugăciune şi comunitate de viaţă, în care părinţii împart copiilor lor nu numai pâinea materială, dar şi pâinea „Cuvântului lui Dumnezeu” conducându-i la o experienţă autentică de credinţă. Aşa cum căsuţa umilă din Nazaret, găzduind prezenţa fizică şi spirituală a Fiului lui Dumnezeu făcut om, a fost primul templu al lui Dumnezeu în lume, tot astfel, fiecare familie trebuie să fie semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu între oameni.

Sfântă Familie, icoana şi modelul oricărei familii umane, ajută-ne pe fiecare să trăim în spiritul de la Nazaret; să putem ajuta fiecare familie să aprofundeze misiunea ei în societate şi în Biserică, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin împărtăşirea frăţească a vieţii. Fie ca Maria, Maica iubirii frumoase şi Iosif, Purtătorul de grijă al Răscumpărătorului să ne însoţească pe toţi cu ocrotirea lor neîncetată”[2].

1. CĂSĂTORIA MIXTĂ

Termenul „căsătorie mixtă” este folosit de legislaţia catolică în vigoare pentru a defini orice căsătorie între o parte catolică aparţinând unei Biserici sui iuris[3], inclusiv cea latină (romano-catolică), şi o parte botezată, care nu aparţine Bisericii Catolice. Aceste căsătorii sunt o consecinţă a diviziunii existente între creştini, şi, înainte de celebrarea liturgică, trebuie obţinută permisiunea explicită a Ierarhului locului[4], permisiune care, chiar dacă este scrisă, nu este o dispensă, şi prin urmare este doar pentru liceitate şi nu pentru validitate.

1. 1. CÂTEVA DEOSEBIRI ŞI CLARIFICĂRI

Stabilite fiind aceste premise terminologice şi canonice, trebuie făcute imediat câteva distincţii şi precizări pentru a nu crea confuzie. Mai întâi trebuie deosebite „căsătoriile mixte” de cele între o parte catolică aparţinând unei Biserici Orientale Catolice şi o parte aparţinând Bisericii Catolice Latine: aceste căsătorii nu sunt mixte deoarece amândouă părţile aparţin Bisericii Catolice. În al doilea rând, trebuie diferenţiate „căsătoriile mixte” de cele dintre o parte catolică şi o parte nebotezată; aceste căsătorii se numesc „căsătorii cu disparitate de cult”, care constituie un impediment dirimant (dărâmător), adică fac imposibilă, invalidă, celebrarea religioasă a căsătoriei, fără dispensa Ierarhului locului. Ele pot fi, totuşi, celebrate numai dacă Ierarhul locului concede dispensa canonică.

Din cele expuse până acum rezultă că avem două tipuri de căsătorii mixte: de o parte, căsătoria între o parte catolică cu o altă parte botezată, deci creştină, necatolică, numită tocmai „căsătorie mixtă” şi, de altă parte, căsătoria între o parte catolică şi o parte nebotezată, sau aparţinând unei alte religii decât cea creştină, celebrată cu dispensă, numită „căsătorie cu disparitate de cult”.

2. PREVEDERI LEGALE

2.1. PREVEDERI ANTERIOARE CONCILIULUI VATICAN II

Înainte de Conciliul Vatican II, atât formularea cât şi conţinutul normativei asupra căsătoriilor mixte erau mult mai severe. Biserica interzicea cu vehemenţă căsătoria între două persoane botezate, dintre care una catolică iar cealaltă aparţinând „unei secte eretice sau schismatice”. Căsătoria cu creştini ortodocşi, protestanţi sau neo-protestanţi, era considerată la acea vreme un impediment dirimant (face căsătoria invalidă), pentru care Biserica nu dispensa decât numai din motive grave şi juste, impunând condiţii severe părţii catolice, obligând-o nu numai să-şi crească copiii în religia catolică, ci şi să încerce toată viaţa să-şi convertească partenerul la catolicism.

Această legislaţie se inspira direct din patrimoniul canonic al primelor Concilii Ecumenice, când Biserica nu era despărţită, o legislaţie care interzicea căsătoria creştinilor ortodocşi - adică de credinţă adevărată - cu persoane neortodoxe, adică evrei, eretici sau păgâni, singura posibilitate ca totuşi căsătoria să poată avea loc fiind convertirea la credinţa ortodoxă, fie înainte fie în timpul celebrării căsătoriei. Trebuie subliniat faptul că legislaţia antică nu făcea deosebire între eretici, schismatici, evrei şi păgâni, toate aceste categorii fiind considerate nedemne de a celebra căsătoria cu un ortodox, adică un credincios al Bisericii Creştine, care accepta toate prevederile Canoanelor Apostolice, ale Conciliilor locale, ale Conciliilor Ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi.

2.2. PREVEDERILE LEGALE ACTUALE DESPRE CĂSĂTORIE

În prezent, atât Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO) - legislaţia Bisericilor Orientale Catolice - cât şi Codul de Drept Canonic (CIC) - legislaţia Bisericii Romano-Catolice -, au abrogat impedimentele dirimante, inclusiv cel al căsătoriilor mixte, făcând distincţie netă între căsătoriile mixte şi cele cu nebotezaţi, pentru care se păstrează impedimentul dirimant al „disparităţii de cult”.

Canonul 813 CCEO (1124 CIC), atunci când menţionează căsătoriile mixte, vizează orice căsătorie între doi botezaţi, dintre care unul este catolic iar celălat nu (acatolic, cum este numit de terminologia canonică). Prin acatolic sau necatolic (chiar dacă termenul nu este foarte potrivit), canonul înţelege credincioşii creştini orientali necatolici (ortodocşii de tradiţie bizantină şi crecincioşii creştini de tradiţie precalcedoniană), protestanţii (care aparţin Bisericilor şi Comunităţilor ecelziastice ce s-au separat de Biserica Occidentală de tradiţie latină) şi neo-protestanţii (cei care aparţin Comunităţilor ecleziastice separate de Bisericile protestante), care născuţi şi educaţi fiind în credinţa în Hristos în comunităţile lor, nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii de Biserică, astfel că Biserica Catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire fraternă. Prin termenul acatolic sau necatolic canonul nu-i cuprinde direct şi pe acei catolici care au abandonat în mod public credinţa catolică, chiar dacă au decis să devină membri ai unei Biserici sau Comunităţi ecleziastice necatolice. Aceste persoane pentru a se căsători cu un catolic au nevoie de o permisiune specială a Ierarhului locului.

Acelaşi canon 813 CCEO (1124 CIC), referindu-se la acatolici, nu face deosebire între ceea ce astăzi numim ortodocşi, protestanţi şi neo-protestanţi, cu toate că, dacă ne gândim bine, între ortodocşi şi catolici există un grad de comuniune mai mare decât cu protestanţii; aceasta deoarece în Bisericile Catolică şi Ortodoxă există aceleaşi sacramente, ca atare şi succesiunea Apostolică. Cu toate acestea, căsătoria cu persoane acatolice, chiar dacă nu mai constituie un impediment juridic, este interzisă fară obţinerea în prealabil a permisiunii autorităţii competente; consecinţa acestei prevederi este aceea că nu mai este necesară o dispensă, ci o simplă permisiune sau acord. CCEO menţionează o permisiune prealabilă, în vreme ce CIC vorbeşte despre o permisiune expresă, adică scrisă.

Prevederea canonică de a cere şi de a obţine permisiunea pentru celebrarea căsătoriilor mixte este justificată datorită faptului că uniunea matrimonială între o persoană catolică şi una acatolică constituie prin faptul însuşi un obstacol în faţa deplinei uniuni spirituale între soţi, a comuniunii lor totale. Soţii care trăiesc căsătoria mixtă au de înfruntat dificultăţi particulare de conştiinţă şi greutăţi sensibile inerente raporturilor dintre soţ şi soţie când este în joc respectarea libertăţii religioase.

Un alt motiv pentru care Biserica impune obţinerea acestei permisiuni este şi faptul subliniat în Directoriul Ecumenic[5]: „Pentru orice căsătorie, prima preocupare a Bisericii este de a menţine trăinicia şi stabilitatea legăturii conjugale indisolubile şi a vieţii familiale care decurge din aceasta. Unitatea desăvârşită a persoanelor şi împărtăşirea completă a vieţii care constituie starea căsătoriei sunt mult mai uşor asigurate când cei doi soţi aparţin aceleiaşi comunităţi de credinţă... Pentru toate aceste motive, căsătoria între persoane care aparţin aceleiaşi comunităţi bisericeşti rămâne obiectivul de recomandat şi de încurajat”.

2.3. ÎNDATORIRILE SOŢILOR

Cu toate că legea interzice, în mod justificat, celebrarea căsătoriei cu creştini necatolici, Ierarhul locului, ţinând cont de circumstanţe precum timpul, locul şi persoana, poate acorda permisiunea canonică, cu condiţia să existe motive juste[6]. Binele spiritual al soţilor este un motiv just şi raţional pentru acordarea permisiunii, cu condiţia ca amândouă părţile (soţii) să cunoască şi să nu refuze scopul şi caracteristicile esenţiale ale căsătoriei, precum şi obligaţiile pe care şi le-a asumat partea catolică în ceea ce priveşte botezarea şi educarea copiilor în Biserica Catolică. Actuala legislaţie impune, pe de o parte, părţii catolice respectarea obligaţiilor inerente credinţei şi fidelităţii sale faţă de Biserică, iar pe de altă parte respectă libertatea de conştiinţă şi cea religioasă a părţii necatolice.

Respectarea libertăţii de conştiinţă şi religioasă trebuie să fie o preocupare fundamentală a pastoraţiei fiecărui preot, căci el este obligat să facă tot posibilul pentru ca nici unul dintre soţi să nu facă presiuni asupra convingerilor religioase ale celuilalt sau, mai rău, să-i impună convertirea sau să pună piedici în faţa liberului exerciţiu al libertăţilor de mai sus.

Conform legii divine - de la care nu există dispensă - amândoi soţii trebuie să respecte scopurile şi caracteristicile esenţiale ale căsătoriei, de aceea în cadrul căsătoriilor mixte partea catolică are obligaţia nu numai de a persevera în credinţa catolică şi de a se declara dispusă să îndepărteze din proprie iniţiativă orice fel de pericol şi risc de a-şi pierde credinţa, ci şi aceea de a formula o promisiune sinceră de a avea grijă să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru ca toţi copiii săi să fie botezaţi şi educaţi în credinţa sa, pentru ca astfel copiii să fie şi ei beneficiari ai tuturor celor puse la dispoziţie de Biserica Catolică pentru a obţine viaţa cea veşnică.

Formularea legii cu privire la obligaţia gravă pe care o are partea catolică în căsătoriile mixte, în mod special aceea de a-şi boteza şi educa copiii în Biserica Catolică, este făcută astfel încât să nu pretindă mai mult decât îi stă în putinţă. Este foarte adevărat că în Orientul creştin, în cadrul căsătoriilor mixte dintre catolici şi ortodocşi, atât celebrarea liturgică cât şi botezul copiilor au loc, de cele mai multe ori, în Biserica soţului. De aceea, pentru soţia catolică este uneori foarte dificil să-l convingă pe soţul ortodox să celebreze căsătoria în Biserica Catolică şi în consecinţă să-şi boteze copiii în aceeaşi Biserică; de cele mai multe ori capacitatea soţiei catolice de a face tot ceea ce-i stă în putinţă este foarte limitată. În schimb este foarte mare capacitatea femeii catolice de a-i educa pe copii în spiritul propriei credinţe catolice.

Canonul 814 CCEO (1124 CIC) stabileşte că Ierarhul locului are puterea de a refuza acordarea permisiunii de celebrare a căsătoriei mixte, atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prescrise. Această clauză legislativă asupra permisiunii ce trebuie acordată nu este o condiţie care să invalideze căsătoria. Pentru a fi mai bine înţeleasă această prevedere a legislaţiei în vigoare trebuie spus că obţinerea permisiunii din partea Ierarhului locului nu este o condiţie obligatorie pentru celebrarea căsătoriei mixte, deci, dacă ea nu se obţine, căsătoria poate avea totuşi loc. Un alt aspect al prevederii pe care o analizăm este şi acela că Ierarhul locului are dreptul de a refuza acordarea permisiunii, dar numai atunci când nu se îndeplinesc condiţiile impuse de lege, adică dacă partea catolică refuză să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru ca copiii să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolică, sau dacă partea necatolică exclude scopurile şi caracteristicile căsătoriei, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă partea necatolică refuză să respecte libertatea de conştiinţă şi credinţă a părţii catolice.

După cum am văzut mai sus, permisiunea canonică a Ierarhului locului nu este o condiţie sine qua non, însă, cu toate acestea, orice preot va cere această permisiune înainte de a celebra o căsătorie mixtă, astfel că, în cazul unui refuz din partea Ierarhului locului, chiar dacă acesta nu va conta pentru viitorii soţi, va conta, în schimb, pentru preotul celebrant, care nu va acţiona împotriva propriului Ierarh. Cu toate acestea, refuzul Ierarhului de a permite o căsătorie mixtă nu este o interdicţie explicită adresată preotului de a celebra respectiva căsătorie, ci un îndemn la reflecţie şi la prudenţă, adresat atât parohului cât mai ales viitorilor soţi.

Obligaţia pe care o are partea catolică de a-şi boteza şi educa copiii în Biserica Catolică rezultă şi din canonul 1439 CCEO (1366 CIC) care prevede o pedeapsă adecvată pentru părinţii sau tutorii care nu îi botează şi nu-i educă pe copii în credinţa catolică. Cu toate acestea, în cazul căsătoriilor mixte, dacă se întâmplă ca partea catolică să nu-şi poată îndeplini această obligaţie, nu cade sub incidenţa acestei prevederi canonice. Disponibilitatea pastorală şi ecumenică a Bisericii în ceea ce priveşte căsătoriile mixte, este manifestată şi prin faptul că solicită Ierarhii locului şi preoţii parohi să aibă grija şi atenţia necesare pentru ca partea catolică dintr-o căsătorie mixtă, cât şi copiii rezultaţi, să aibă la dispoziţie toate cele necesare practicării şi păstrării credinţei catolice[7].

3. CĂSĂTORIILE MIXTE ŞI DIALOGUL PERMANENT ECUMENIC

Prezenţa acestor prevederi canonice în legislaţia catolică a fost apreciată de către Biserica Anglicană, deoarece subliniază obligaţia pe care preotul o are faţă de credincioşii săi, chiar şi atunci când trăiesc într-o familie mixtă din punct de vedere confesional, pentru că obligă partea catolică să respecte libertăţile religioase şi de conştiinţă a părţii necatolice. În acelaşi timp însă, în acest fel se face o invitaţie la o cooperare generoasă şi permanentă cu preotul sau ministrul sacru al părţii necatolice, favorizându-se o atmosferă ecumenică constructivă, atât la nivelul familiei cât mai ales la cel interconfesional.

Numărul mare şi în continuă creştere al căsătoriilor mixte subliniază odată în plus necesitatea unei colaborări fraterne între Bisericile şi Comunităţile creştine, pentru a studia aspectele legate de doctrina matrimonială, dimensiunea sa sacramentală, exigenţele etice şi morale, aspectele canonice şi implicaţiile pastoral-ecumenice. În multe dialoguri ecumenice bilaterale între Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi Comunităţi creştine chestiunea căsătoriilor mixte a fost îndelung discutată şi disputată. Problema este importantă şi greu de rezolvat, deoarece toate Bisericile, pentru a fi coerente cu propria credinţă şi doctrină, impun propriilor credincioşi aceleaşi precauţii pentru a autoriza căsătoriile mixte, impunând condiţia ca toţi copiii rezultaţi să fie botezaţi şi educaţi în propria Biserică. Acest lucru este mai manifest la Bisericile Ortodoxe, la majoritatea dintre ele, deoarece impun ca această promisiune să fie făcută în scris şi de către amândouă părţile, cu alte cuvinte sunt impuse condiţii severe chiar şi părţii neortodoxe. Legislaţia Bisericilor Ortodoxe rămâne şi astăzi mult mai rigidă decât cea Catolică. Acest lucru se datorează mai ales faptului că ecleziologia ortodoxă pare să pună în dubiu eclezialitatea şi sacramentalitatea celorlalte Biserici şi Comunităţi creştine.

În respectarea obligaţiei de „a face tot ceea ce-i stă în putinţă” pentru a boteza şi educa copiii în propria credinţă, partea catolică nu trebuie să ignore obligaţia de a păstra unitatea familiei; nu trebuie să ignore obligaţiile pe care partea necatolică le are şi mai ales să nu pună în pericol, prin modul său de acţiune, însăşi căsătoria, familia. Dintre obligaţiile pe care partea catolică le are nu trebuie ignorată sau trecută cu vederea obligaţia pe care şi partea necatolică o are de boteza şi educa copiii în propria Biserică.

Din cele expuse, apare evident faptul că grija pastorală faţă de căsătoriile mixte întâlneşte în zilele noastre dificultăţi specifice şi greu de surmontat, de aceea rămâne în continuare ca obligaţie fundamentală crearea unei acţiuni pastorale comune a tuturor Bisericilor şi Comunităţilor eceleziale creştine privitor la căsătoria mixtă. Catehismul Bisericii Catolice, referindu-se la acest aspect, afirmă următoarele: „În multe părţi ale lumii, datorită dialogului ecumenic, comunităţile creştine interesate au reuşit să organizeze o pastoraţie comună a căsătoriilor mixte. Scopul acestei pastoraţii este acela de a ajuta familiile mixte să-şi trăiască situaţia particulară în care se află la lumina credinţei. Acest lucru trebuie să le ajute să depăşească tensiunile existente între obligaţiile soţilor unul faţă de altul, cât şi faţă de propriile comunităţi ecelziastice. Trebuie să încurajeze dezvoltarea aspectelor comune în credinţă şi respectul, toleranţa faţă de aspectele divergente ale credinţei lor”[8]. Căsătoria mixtă, mai ales cea între creştini, care amândoi îşi trăiesc propriile convingeri religioase, poate să îmbogăţească vizibil acţiunea ecumenică a Bisericilor.

„Botezul comun şi dinamismul harului furnizează soţilor, în cadrul acestor căsătorii, fundamentul şi motivarea pentru a exprima unitatea lor în sfera valorilor morale şi spirituale. În acest scop, şi pentru a scoate în evidenţă importanţa ecumenică a unei astfel de căsătorii mixte, trăite în credinţă de către soţii creştini, trebuie căutată - chiar dacă aceasta nu se doveşte a fi întotdeauna uşor - o cordială colaborare între preotul catolic şi cel necatolic, încă din perioada pregătirii pentru căsătorie şi nuntă”[9].

ÎNCHEIERE

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea. Familia se naşte din comuniunea conjugală pe care Conciliul Vatican II o califică drept „legământ” în care bărbatul şi femeia „se dăruiesc şi se primesc unul pe altul”.

Cartea Genezei ne deschide acestui adevăr când afirmă, referindu-se la constitutirea familiei prin căsătorie, că „va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup” (Gen 2,24). În Evanghelie Cristos reia aceste cuvinte şi adaugă: „astfel încât nu vor mai fi doi ci unul singur” (Mt 19,6).

Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: „comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială”.

În familia astfel constituită se manifestă o nouă unitate în care se împlineşte pe deplin relaţia de comuniune a părinţilor. Datoria îi obligă pe soţi şi pune în acţiune legământul lor originar. Copiii cărora le-au dat naştere ar trebui să consolideze acest legământ îmbogăţind şi aprofundând comuniunea conjugală dintre tată şi mamă.

Pe întinsul a trei capitole, cu subcapitolele aparţinătoare, credem că am reuşit în acestă lucrare de seminar să aducem o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă implicaţiile unei căsătorii mixte din punct de vedere a dreptului bisericesc şi a vieţii de familie pe mai multe planuri, precum şi necesitatea de a rămâne în Biserica mântuitoare - una, apostolică şi catolică.

ABREVIERI

CCEO - Codex canonum Ecclesiarum orientalium, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

cf – conform

can – canonul

cann – canoanele

pr. – preot

drd. – doctorand

BIBLIOGRAFIE

· ***Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.

· ***Catehismul Bisericii Catolice, compendiu, Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română, după originalul Catechismo della Chiesa Cattolica, Compendio, Libreria Editrice Vaticana, Edizioni San Paolo, 2005, în traducerea pr. Mihai Pătraşcu şi Surorile Benedictine (Mănăstirea Maica unităţii, Viişoara, jud Neamţ).

· Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Pro manuscripto, Text paralel latin-român, Traducere şi editare Pr. Drd. Iuliu Vasile Muntean, Presa Universitară Clujeană, 2001.

· Bleiziffer, William A., Drept canonic I, Note de curs, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj, 2008.

· Papa Ioan Paul al II-lea, Exortaţia Apostolică Familiaris Consortio, Editura Presa Bună, Iaşi, 1994.

· Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 1994.

---

[1] Cf. cann. 776, §1,2,3 CCEO şi 1055 §1, 2 CIC.

[2] Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, nr. 23, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 1994.

[3] Bisericile sui iuris sunt acele Biserici care fiind în deplină comuniune cu Sfântul Părinte, deci Catolice, au o legislaţie proprie, o tradiţie proprie şi un rit liturgic propriu.

[4] Pe lângă Episcopul Eparhial, sau Diecezan, au calitatea de Ierarh al locului Episcopul Auxiliar, Vicarul General sau Protosincelul, precum şi ceilalţi Vicari Episcopali sau Sinceli.

[5] Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi a normelor cu privire la ecumenism, Editura Presa Bună, Iaşi, 2001, nr. 144.

[6] Cf cann 814, 815 CCEO şi 1125, 1126 CIC.

[7] După cum prevede canonul 816 CCEO (1128 CIC).

[8] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1636.

[9] Ioan Paul al II-lea, Exortaţia Apostolică Familiaris Consortio, nr. 78: EV 7/1778.