miercuri, 5 mai 2010

ALERGAREA DIN NOAPTE. Fragmente de Jurnal

.....................................

01 Februarie 2007 Aprind lampa de la măsuţa de scris. E ora 0,54 a zilei noi, a unei alte zile, care singură şi-a mutat data, peste care alta va veni impunându-se strict, cât face o zi.
Tocmai am revenit dintr-un pelerinaj care a inclus o alergare istovitoare, de vreo două ore, prin locuri necunoscute, printre persoane necunoscute. De alergat alergam cu Marius, un tânăr coleg, care s-a pierdut pe drum. Care-o fi fost drumul (?) căci multe s-au mai bifurcat, neplecând anume de undeva şi fără un plan de a ajunge undeva... Şi totuşi, ce ne mai scânteiau picioarele!
Într-o poziţie intermediară, eu singur, de unul singur pe acel tronson, am primit bani şi bonuri valorice, ţin minte, în număr de 12.
Era în pragul înserării şi continuam fuga, fără a şti nimic despre destinaţie, având ca scop tot un mare nimic. De alergat am mai alergat... Acuma mă simţeam bine. Pluteam. Oare ce mă mâna cu atâta eficienţă?
Sunt reţinut de o încâlceală cât se poate de lumească. Într-un cătun, spre care drumul de asfalt tot urcase, cum alergam în stânga şoselei, nefiind trotuar, m-am amestecat stânjenitor între nişte localnici (?) care-şi lăsaseră bicicletele la un refugiu şi traversau spre un mic edificiu, între alte case, magazin sau cârciumă, ori şi una şi alta, oricum, singurul loc animat. Nu trecea nimic pe şosea, nici maşini nici căruţe, nimic. Şi bicicliştii doar lăsaseră bicicletele, ca nişte figuranţi plătiţi să mă încurce. Nu zăbovesc decât pentru scuze, bilaterale. La politeţea-mi dintâi, ca de obicei prima, mi se răspunde, ca din oglindă, cu aceleaşi politeţuri, aproape mute în gurile lor.
Ce buni sunt oamenii când se aseamănă cu tine! Chiar dacă eşti rău, răutăcios, ei sunt buni, dar numai pentru aceasta: să semene cu tine... adică cu mine... sau, mai bine, cu noi... Atunci sunt buni. (Probabil că numai pentru sistemul respectiv de valori.) Ce lume frumoasă când se aseamănă cu idealul nostru despre lume!
Scuzele se acceptă, ca mai mereu, când sunt rostite din inimă, cu sufletul pe buze. Nu am mimat scuze. Sigur. Le-am cerut pe bune, bătându-i chiar pe spate, oarecum prietenos, ca pe nişte cunoştinţe... Nu-i cunoşteam. Ei cu ale lor, eu cu ale mele.
Alerg din nou, continuu prin înserarea neînserată. Parcă nici nu mă oprisem deloc. La vârful pantei, sau poate mai era un alt vârf (?), acolo unde m-am oprit, ca nişte ghizi, un bătrânel senin şi câţiva ţânci vioi mă călăuzeau sfătoşi deşi, parcă nu le-o cerusem... Sau le-o cerusem? La ce mă ghidau ştiau numai ei. Parc-o făceau dintotdeauna.
Ca în transă, văduvit parcă de toată voinţa mea, acceptam supus direcţia spre un templu vechi de piatră. În poartă (!) multe icoane, prea multe, încât un copil, unul dintre micii mei îndrumători, se împiedică de una. Erau puse pe jos şi în picioare, rezemate unele de altele şi de-a lungul gardului. Calc printre ele ca printre fragile străchini pline cu ceva grandilocvent. Nu-mi spuneau mare lucru. Nu cunosc, nu recunosc nici un chip din întregul pictural, nici oamenii, nici dintre icoanele pe lemn, plastic, sticlă, sau ţesute-ntre rame. Şi totuşi...
La icoane un bărbat, singur om la o sumedenie de icoane, dă fuga în biserica cu ferestre luminate să cheme pe propietarul icoanei puţin ciobite la un colţ. Fiecare icoană o fi având proprietar!? Biserica trebuia să fie ticsită de oameni dacă fiecare icoană îşi avea un purtător, sau chiar două, ori mai multe să aibă câte un grijelenic, tot ar fi fost un loc foarte căutat.
Nu se face nici un caz de icoana ciobită. Pacea locului rămâne netulburată. Nu intru în biserică. Poate de gândul că o fi prea multă lume, prea plină... Cântări se aud, imnice, înălţătoare şi prelungi, la unison. Acced spre un subsol al său, primitor, spaţios cât întreg edificiul, dar cam rece. Vechile ziduri sunt din piatră cioplită de mână. Poate piatra de râu sau din munte îmi induc senzaţia de răcoare. Sau poate eram transpirat de drumul trudit.
Nu ţin minte să mă fi dezbrăcat, dar am ieşit îmbăiat dintr-un fundal aburos. Sunt uşor. Mai uşor ca de la tot drumul pe care-am scăpărat călcâiele. Nu ştiu de ce, cred că-i agheasmă la robinetul care iese dintre pietre. Deschid şi beau. Beau până nu mai pot. Nu las deloc să se scurgă pe jos. Aşa o sete... n-am mai avut de când am crăpat prima ochii-n lumină. Aveam atunci o sete de lumină şi de aer, precum cea de acum, de apă, poate sfinţită, agheasmă.
După un colţ al popasului, forfotă mare. Mult tineret, o lume pregătind de-ale gurii cu deosebită aplecare şi atenţie.
Două cunoştinţe... Hop, şi ele în pitorescul care aducea a hram. Claudia şi Gina. Stau de vorbă cu ele, pe rând, cu frumuseţea fiecăreia. Totdeauna m-am oprit asupra unei frumuseţi... Chiar numai c-o ocheadă, ca o scrutare şi prilej de meditare a Creaţiei... Vai mie! Şi a toate Creatorului! Cum se omite mereu, mereu, esenţialul...
Nu scap de avansuri. Imorale! Sau ...amorale. Aproape tot aia..., desigur, voalat făcute, nu o dată propuse în timp, subtil sau aproape pe faţă, fără înconjur, ca un făcut, pe care niciodată însă nu le-am înfăptuit. Sunt neschimbat în hotărâri, măcar până acum. Şi eu sunt mişel, totuşi. De ce nu le refuz odată şi odată, odată, poate definitiv. Nu mă rabd să supăr conştient pe nimeni. Puţină diplomaţie, fără compromis, din câte se poate (căci se poate, indubitabil), e bună oricând. Echilibrează relaţii posibil periculoase; veritabilă mântuire persoanei şi relaţiei de pe panta decadenţei.
Cât de iubitoare e lumea! Mai cu seamă iubăreaţă. Constat că sunt iubit până la capătul capului, la sfârşitul drumului. Iubesc şi eu, în felul meu. Tocmai luasem agheasma peste un suflet curat.
De ce nu am recunoscut, oare, că din grupul meu, copilul, un copil, a ciobit icoana? Dincotro se explică rămânerea icoanelor pe dinafară?
Mirat, poate vinovat, întrebându-mă în seara nedesăvârşită de la schit, mă trezesc, fără răspunsuri, în miez de noapte aplecându-mă peste el reflexiv, îndelung zăbovitor şi tainic...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu